ÎCCJ, Decizia nr. 268/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 548 din 6

iunie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpații:

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), c) C. pen. cu

aplicarea art. 13 C. pen., și la 5 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea

prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), c) cu aplicarea

art. 13 și art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 86

4

raportat

la art. 83 C. pen. a revocat suspendarea sub supraveghere aplicată prin

sentința penală nr. 1193/2001 a Judecătoriei sectorului 3 București și a dispus

executarea pedepsei de un an și 8 luni închisoare alături de pedeapsa de 5 ani

și 6 luni închisoare, aplicată în cauza de față.

290 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din același cod, a condamnat pe

inculpatul C.I.Ș. la 2 ani închisoare.

În baza art. 86

4

raportat

la art. 83 C. pen. a revocat suspendarea sub supraveghere aplicată prin

sentința penală nr. 1193/2003 a Judecătoriei sectorului 3 București și a dispus

executarea pedepsei de un an și 8 luni alături de pedeapsa de 2 ani aplicată în

cauză.

Apelurile declarate de către cei doi

inculpați au fost respinse, ca nefondate, de către Curtea de Apel București,

secția penală, prin decizia penală nr. 721/A pronunțată la data de 5 noiembrie

2003 în dosarul nr. 2506/2002.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpații au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 27

februarie 2003 când cauza a fost amânată, pentru lipsa de procedură cu inculpatul

C.I.Ș. la 8 mai 2003 și apoi la 3 iulie 2003, pentru ca inculpatul Ț.A.A. să-și

angajeze apărător.

La termenul de judecată din 3 iulie

2003, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de prevederile art. 5

pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, precum și în raport de dispozițiile art. 160

d

C. proc.

pen. și, constatând că măsura arestării preventive a inculpaților este legală,

Curtea a prelungit arestarea preventivă a acestora, pe o perioadă de 30 zile,

de la 3 iulie 2003 la 1 august 2003 și a amânat judecarea recursurilor la 16

octombrie 2003.

La 24 iulie 2003, verificând din

oficiu legalitatea arestării inculpaților, secția penală a Curții Supreme de

Justiție a constatat că măsura este legală și, prin încheierea pronunțată la

acea dată, a dispus prelungirea acesteia până la 22 august 2003.

Prin încheierea din 21 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale și, respectiv, dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 21 septembrie 2003.

La data de 18 septembrie 20003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea

măsurii arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus

prelungirea acestei măsuri până la 20 octombrie 2003.

Împotriva încheierii din 21 august

2003 inculpații au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căilor de atac exercitate de

inculpați, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații C.I.Ș. și Ț.A.A. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5042/2002, ca

inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie

2003, în ședință publică.