ÎCCJ, Decizia nr. 268/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 548 din 6 iunie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpații: 1. Ț.A.A. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), c) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., și la 5 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), c) cu aplicarea art. 13 și art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 86 4 raportat la art. 83 C. pen. a revocat suspendarea sub supraveghere aplicată prin sentința penală nr. 1193/2001 a Judecătoriei sectorului 3 București și a dispus executarea pedepsei de un an și 8 luni închisoare alături de pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, aplicată în cauza de față.

2. În baza art. 31 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din același cod, a condamnat pe inculpatul C.I.Ș. la 2 ani închisoare. În baza art. 86 4 raportat la art. 83 C. pen. a revocat suspendarea sub supraveghere aplicată prin sentința penală nr. 1193/2003 a Judecătoriei sectorului 3 București și a dispus executarea pedepsei de un an și 8 luni alături de pedeapsa de 2 ani aplicată în cauză. Apelurile declarate de către cei doi inculpați au fost respinse, ca nefondate, de către Curtea de Apel București, secția penală, prin decizia penală nr. 721/A pronunțată la data de 5 noiembrie 2003 în dosarul nr. 2506/2002. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpații au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 27 februarie 2003 când cauza a fost amânată, pentru lipsa de procedură cu inculpatul C.I.Ș.

la 8 mai 2003 și apoi la 3 iulie 2003, pentru ca inculpatul Ț.A.A. să-și angajeze apărător. La termenul de judecată din 3 iulie 2003, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și în raport de dispozițiile art. 160 d C. proc. pen. și, constatând că măsura arestării preventive a inculpaților este legală, Curtea a prelungit arestarea preventivă a acestora, pe o perioadă de 30 zile, de la 3 iulie 2003 la 1 august 2003 și a amânat judecarea recursurilor la 16 octombrie 2003. La 24 iulie 2003, verificând din oficiu legalitatea arestării inculpaților, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat că măsura este legală și, prin încheierea pronunțată la acea dată, a dispus prelungirea acesteia până la 22 august 2003. Prin încheierea din 21 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și, respectiv, dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 21 septembrie 2003. La data de 18 septembrie 20003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acestei măsuri până la 20 octombrie 2003. Împotriva încheierii din 21 august 2003 inculpații au declarat recurs. Recursurile sunt inadmisibile. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”. Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căilor de atac exercitate de inculpați, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de inculpații C.I.Ș. și Ț.A.A. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5042/2002, ca inadmisibile. Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.