ÎCCJ, Decizia nr. 549/2003

Asupra recursurilor de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 134 din 21

noiembrie 2002, Tribunalul Călărași a condamnat pe inculpații:

1 – G.A., la o pedeapsă rezultantă

de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26

raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) și d) C. pen., de art. 208 alin.

(1) și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) din același cod și de art. 239 alin.

(2) și

(

3) cu aplicarea art. 137 lit. b) și

art. 13 C. pen., toate cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 37 lit. a) din același

cod.

2 – E.G., la o pedeapsă rezultantă

de 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin.

(1) și art. 209 alin. (1) lit. a) și g) C. pen., de art. 211 alin. (1) și

(

2) lit. a) și d) din același cod, cu

aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen., de art. 20 raportat la art. 174 și

art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., de art. 208 alin. (1) și

art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) din același cod și de art. 239 alin. (1)

și

(

3) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit.

c) și art. 13 din același cod.

3 – E.V.V., la 3 ani și 6 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 239 alin. (2) teza

I și alin.

(

3) C. pen, cu aplicarea art. 75 lit.

c) din același cod.

4 – M.Ș., la o pedeapsă rezultantă

de 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin.

(1) și

(

2) lit. a) și d) C. pen., cu

aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 din același cod, de art. 20 raportat la

art. 174 și art. 176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., de

art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. g) și i) din același cod și de

art. 239 alin. (1) și

(

3) C.

pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 13 din același cod.

5 – T.G.C., la 9 ani închisoare și 4

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1) și

(

2) lit. a) și d) C. pen., cu aplicarea

art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen. și de art. 20 raportat la art. 174 și art. 176

lit. d) din același cod.

6 – G.V.I., la un an și 4 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art.

211 alin. (2) lit. a), d) și h) C. pen., cu aplicarea art. 99 și art. 13 C.

pen., precum și cu dispozițiile art. 74 – 76 din același cod.

7 – R.R., la 5 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (1) și

(

2) lit. a) și d) C. pen., cu aplicarea

art. 75 lit. c) și art. 13 același cod.

Curtea de Apel București, secția a

II–a penală, prin decizia penală nr. 236 din 22 aprilie 2003, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, a desființat în parte

sentința atacată și rejudecând în fond, a descontopit pedepsele aplicate

inculpaților, a schimbat încadrarea juridică a faptelor, în sensul celor date

prin rechizitoriu și a condamnat pe inculpați în baza acestor încadrări

juridice.

Prin aceeași decizie, apelurile

declarate de inculpați împotriva hotărârii primei instanțe au fost respinse, ca

nefondate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cât și

inculpații, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 7 octombrie 2003.

La data de 29 iulie 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpaților.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și

prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de

condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și

prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală

și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a dispus prelungirea

acesteia cu câte 30 zile.

La 26 august și la 23 septembrie

2003 și apoi la 7 octombrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a

constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin

încheierile pronunțate la datele menționate, a dispus prelungirea acestei

măsuri, cu câte 30 zile.

Împotriva ultimelor două încheieri

inculpatul E.G. a declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond

la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin.

(1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin.

(

1) pentru judecarea recursului,

instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere

motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,

pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs,

legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct. 25

și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160

c

și art. 160

d

C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt însă

dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

alin.

(2) C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență

privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de

exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în

continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea

specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de

modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are

suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de

control judiciar, recursurile declarate de către acesta nu pot declanșa

controlul judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierilor atacate,

prin care instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data

pronunțării, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului

cu câte 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul

de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.

În consecință, o hotărâre

judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor

de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

Așa fiind, admisibilitatea

recursurilor declarate de inculpat este examinată în raport de exercitarea

acestora cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la

data pronunțării hotărârilor atacate.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul

că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de

recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau

numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpatul E.G. împotriva încheierilor din 23 septembrie 2003 și din 7

octombrie 2003, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 2686/2003, ca inadmisibile.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care

suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 24 noiembrie 2003,

în ședință publică.