ÎCCJ, Decizia nr. 314/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 134 din 21

noiembrie 2002, Tribunalul Călărași a condamnat pe inculpații:

7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 raportat

la art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), d) C. pen., de art. 208 alin. (1) și art.

209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen. și de art. 239 alin. (2) și (3) cu

aplicarea art. 137 lit. b) și art. 13 C. pen., toate cu aplicarea art. 75 lit.

c) și art. 37 lit. a) C. pen.

9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin.

(1) și art. 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen., de art. 211 alin. (1) și (2)

lit. a), d) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen., de art.

20 raportat la art. 174-176 lit. d), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., de

art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen. și de art.

239 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen.

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 239 alin. (2) teza

I și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin.

(1) și (2) lit. a) și d) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C.

pen., de art. 20 raportat la art. 174-176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 75

lit. a) C. pen., de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. g), i) C.

pen. și de art. 239 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) și

art. 13 C. pen.

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), d) C.

pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen. și de art. 20 raportat la

art. 174-176 lit. d) C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin.

(2) lit. a), d), h) C. pen., cu aplicarea art. 99 și art. 13 C. pen., precum și

cu dispozițiile art. 74-76 C. pen.

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (1) și

(2) lit. a), d) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 236 din 22 aprilie 2003, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, a desființat în parte

sentința atacată și rejudecând în fond, a descontopit pedepsele aplicate

inculpaților, a schimbat încadrarea juridică a faptelor, în sensul celor date

prin rechizitoriu și a condamnat pe inculpați în baza acestor încadrări

juridice.

Prin aceeași decizie, apelurile

declarate de inculpați împotriva hotărârii primei instanțe au fost respinse, ca

nefondate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cât și

inculpații, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 7 octombrie 2003.

La data de 29 iulie 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpaților.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și

prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de

condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și

prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală

și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a dispus prelungirea

acesteia cu 30 zile.

La 26 august și 23 septembrie 2003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea

măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate la datele

menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile.

Împotriva încheierii din 26 august

2003 inculpații G.A. și E.G. au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpați, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) și (4) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este

inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații G.A. și E.G. împotriva încheierii din 26 august 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2986/2003, ca

inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie

2003, în ședință publică.