Decizia nr. 341/2003 — ÎCCJ · Dosar nr. 5124/2002 — recurs împotriva sentinței nr. 174/2002 a Tribunalului Constanța

E.I. la 2 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.

D.H. și R.M. la câte 2 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 lit. a) raportat la art. 16 din Legea nr. 143/2000.

V.C. la 7 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.

V.I., T.C. și T.G. la câte 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.

T.M. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 și art. 76 alin. (1) lit. c) și alin. (3) C. pen. Curtea de Apel Constanța, secția penală, prin decizia penală nr. 247/P din 8 octombrie 2002 a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpații E.I., D.H., R.M., V.I., T.C., T.G. și T.M. Prin aceeași decizie, instanța de control judiciar a admis apelul declarat de inculpatul V.C., a desființat sentința atacată numai cu privire la acest inculpat și, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000. Totodată, cu referire la același inculpat, a înlăturat și pedeapsa complementară aplicată de prima instanță. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpații E.I., D.H., R.M., V.I., T.C. și T.G., pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 27 februarie 2003, când cauza a fost amânată la 8 mai 2003, 3 iulie 2003 și apoi la 16 octombrie 2003. La data de 3 iulie 2003 instanța de recurs a procedat și la verificarea legalității măsurii arestării inculpaților. Având în vedere că măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu încă 30 zile. La 24 iulie, 21 august și 18 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin încheierile formulate la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 22 august, 21 septembrie și apoi până la 20 octombrie 2003, inclusiv. Împotriva încheierii din 21 august 2003 inculpații T.C. și T.G. au declarat recurs. Recursurile nu sunt admisibile. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul. În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către inculpații menționați, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.