ÎCCJ, Decizia nr. 341/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 174 din 12

aprilie 2002, Tribunalul Constanța, secția penală, a condamnat pe inculpații:

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin.

(1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.

închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) cu

referire la art. 1 lit. a) raportat la art. 16 din Legea nr. 143/2000.

infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) cu

referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) cu

referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit.

d) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 și art. 76 alin. (1) lit. c) și

alin. (3) C. pen.

Curtea de Apel Constanța, secția

penală, prin decizia penală nr. 247/P din 8 octombrie 2002 a respins, ca

nefondate, apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpații E.I., D.H., R.M.,

V.I., T.C., T.G. și T.M.

Prin aceeași decizie, instanța de

control judiciar a admis apelul declarat de inculpatul V.C., a desființat

sentința atacată numai cu privire la acest inculpat și, în temeiul art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia

pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1)

cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.

Totodată, cu referire la același

inculpat, a înlăturat și pedeapsa complementară aplicată de prima instanță.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpații

E.I., D.H., R.M., V.I., T.C. și T.G., pentru judecarea cărora s-a fixat termen

la 27 februarie 2003, când cauza a fost amânată la 8 mai 2003, 3 iulie 2003 și

apoi la 16 octombrie 2003.

La data de 3 iulie 2003 instanța de

recurs a procedat și la verificarea legalității măsurii arestării inculpaților.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și

prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de

condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și

prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală

și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu

încă 30 zile.

La 24 iulie, 21 august și 18

septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin încheierile

formulate la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30

zile, până la 22 august, 21 septembrie și apoi până la 20 octombrie 2003,

inclusiv.

Împotriva încheierii din 21 august

2003 inculpații T.C. și T.G. au declarat recurs.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competența

instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către

inculpații menționați, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) și (4) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este

inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații T.C. și T.G. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5124/2002, ca

inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie

2003, în ședință publică.