ÎCCJ, Decizia nr. 329/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 329/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 174 din 12

aprilie 2002, Tribunalul Constanța, secția penală, a condamnat inculpații:

-

E.I., la 2 ani închisoare și un an, interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art.

1 lit. d) și art. 16 din Legea nr. 143/2000;

-

D.H. și

-

R.M., la câte 2 ani închisoare și un an interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) și art.

16 din Legea nr. 143/2000;

-

V.C., la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 26, raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit.

d) și art. 16 din Legea nr. 143/2000;

-

V.I.,

-

T.C. și

-

T.G., la câte 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din

Legea nr. 143/2000;

-

T.M., la 2 ani închisoare pentru infracțiunea

prevăzută de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000

și art. 74 și art. 76 alin. (3) lit. c) C. pen.

În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000,

a dispus confiscarea de la inculpatul D.H., a sumei de 800.000 lei și a

cantității de 6,298 g rezină de canabis, iar de la inculpata T.M., a cantității

de 23,300 kg din aceeași substanță.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că inculpata T.M. a deținut la locuința sa din comuna Runcu, județul

Gorj, și anume, în sălașul pentru animale, aflat la o distanță de circa 2 km

față de sat, ascuns sub fân, cantitatea de 25,594 kg rezină de canabis - drog

de risc, provenită din Turcia.

T.G., fiul inculpatei T.M., cunoștea

despre existența cantității menționate de droguri și s-a hotărât să valorifice

o parte, din probe nerezultând, însă, o înțelegere între acesta și mama sa, în

sensul arătat.

În acest scop, inculpatul T.G. l-a

contactat pe inculpatul T.C., nepot al soției inculpatului V.I., care s-a

arătat dispus să găsească o modalitate de valorificare a rezinei de canabis.

În seara zilei de 24 iunie 2001, cei

doi s-au întâlnit la discoteca din satul Balta, prilej cu care inculpatul T.G.

l-a avizat pe inculpatul T.C. că este în posesia unei cantități de droguri.

Primul inculpat a adus inculpatului T.C., o geantă pânzată în care se afla hașiș,

acesta din urmă preluând-o și ascunzând-o la o construcție pe care o ridica pe

raza comunei Balta.

Inculpatul T.C. l-a avizat pe

unchiul său, inculpatul V.I., după care, împreună, l-au contactat pe inculpatul

E.I., în ziua de 27 iunie 2001. Acesta, la rându-i, l-a contactat telefonic pe

inculpatul V.C. Discuțiile priveau o cantitate de minim 5 kg hașiș, ce urma fi

preluată la 200 mărci germane/kg și valorificată la 300 mărci germane/kg.

Tot inculpatul E.I. i-a contactat

telefonic și invitat la locuința sa, pe inculpații D.H. și R.M., pentru a-i

folosi pentru preluarea și aducerea drogurilor la Târgu Jiu, ceea ce s-a și realizat conform celor convenite.

Ulterior, conform indicațiilor

inculpatului E.I., aceiași inculpați au transportat drogurile, în vederea

predării pentru valorificare.

Curtea de Apel Constanța, secția

penală, prin decizia penală nr. 247/E din 8 octombrie 2002, a admis apelul

declarat de inculpatul V.C., împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat

în parte sentința atacată și, în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., a

dispus achitarea acestuia, reținând că din probatoriul administrat nu rezultă

că inculpatul menționat a cunoscut împrejurarea existenței drogurilor și că ar

fi acționat pentru comercializarea hașișului.

Prin aceeași hotărâre, apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpații E.I., D.H.,

R.M., V.I., T.C., T.G. și T.M. au fost respinse, ca nefondate.

Prin decizia nr. 4870 din 30

0ctoimbrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, împotriva acestei

din urmă hotărâri, a casat decizia atacată, numai cu privire la greșita achitare

a inculpatului V.C., precum și hotărârea primei instanțe, cu privire la

individualizarea pedepsei aplicate aceluiași inculpat. În baza art. 26 C. pen.,

raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000,

inculpatul V.C. a fost condamnat la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., reținându-se că

participația acestuia, sub forma complicității, este confirmată de probele

administrate în cauză.

Recursurile declarate de inculpații

V.I., T.C. și T.G., împotriva aceleași decizii, au fost respinse, ca nefondate.

Împotriva celor trei hotărâri

pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1)

partea I pct. 7 și pct. 4 teza I C. proc. pen.

S-a susținut că hotărârile atacate

au fost pronunțate cu încălcarea legii, în sensul că faptelor săvârșite de inculpații

E.I. și V.C., li s-a dat o greșită încadrare juridică, iar pedeapsa aplicată

inculpatului E.I., este greșit individualizată.

Astfel, activitatea inculpatului E.I.

a constat, conform probatoriului administrat, în acceptarea valorificării unei

cantități de stupefiante, în identificarea cumpărătorului și stabilirea cu acesta,

a condițiilor de traficare, angajarea transportatorilor, îndrumarea și

supravegherea telefonică a transportului.

La rându-i, inculpatul V.C. a

convenit cel dintâi să primească rezina de canabis și să o pună în vânzare, în

condițiile stabilite cu inculpatul E.I., căruia i-a transmis locul în care urma

să intre în posesia stupefiantelor.

În aceste condiții, inculpații E.I.

și V.C. nu sunt complici, ci autori ai infracțiunii de trafic de droguri,

împrejurare în raport cu care se impune schimbarea încadrării juridice și

condamnarea acestora, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În fine, s-a susținut că pedeapsa

aplicată inculpatului E.I. nu reflectă pericolul social concret al infracțiunii

săvârșite, rezultând din cantitatea mare de substanță stupefiantă traficată și

de caracterul organizat al operațiunii, în care acesta a avut rolul principal.

Ca atare, pedeapsa orientată spre

minimul special aplicată acestuia, este inaptă să realizeze scopul prevăzut de art.

52 C. pen., așa încât se impune majorarea ei.

În concluzie, Procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și

rejudecarea cauzei, în limitele arătate.

Examinând cauza, în raport cu

criticile formulate și cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) teza a II-a

C. proc. pen., cu referire la art. 414

1

din același cod, se constată

urătoarele:

I. Cu privire la greșita încadrare

juridică a faptelor săvârșite de inculpații E.I. și V.C.

Potrivit art. 23 C. pen., „participanții

sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea

penală, în calitate de autori, instigatori sau complici”.

Este autor, conform art. 24 C. pen.,

„persoana care săvârșește în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală”.

Cu referire la participanții în

forma complicității, legiuitorul a definit complicele, ca fiind, într-o primă

formă, conform art. 26 C. pen. „persoana care, cu intenție, înlesnește sau

ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală”.

În raport cu textele menționate, cu

referire la situația în care o infracțiune a fost săvârșită de un număr mai

mare de persoane, decât cel indispensabil, determinat de natura acesteia, se

poate conchide că, deși orice complicitate este o participare, nu orice

participare la săvârșirea unei infracțiuni dă făptuitorului, calitatea de

complice.

Această distincție este făcută de

legiuitor, prin textele menționate, în sensul că are calitatea de autor, numai

persoana care a săvârșit material, în mod direct, infracțiunea, pe când persoana

care, într-o contribuție accesorie, secundară, a ajutat în orice mod la

săvârșirea infracțiunii, dar nu a comis-o el însuși, are calitatea de

participant în forma complicității.

Este de reținut în acest sens că,

deși potrivit art. 27 C. pen., complicele se sancționează cu pedeapsa prevăzută

de lege, pentru autor, cu distincțiile sub aspectul individualizării pedepsei

prevăzute de același text, partea II, finalitatea care justifică examinarea

cauzei sub acest aspect, este dată de împrejurarea că încadrarea juridică corectă

asigură, concomitent, desfășurarea procesului penal în limitele legii și

garanția respectării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.

În realizarea scopului menționat,

încadrarea juridică temeinică și legală impune stabilirea exactă a situației de

fapt și stabilirea concordanței între fapta concretă comisă de inculpat, norma

specială care încriminează acea faptă și dispozițiile penale generale

aplicabile acesteia.

În speță, activitatea inculpatului E.I.

a constat, așa cum rezultă cert din probatoriul administrat, în acceptarea

valorificării unei cantități de stupefiante, în identificarea cumpărătorului și

stabilirea cu acesta, a condițiilor de traficare, a angajării celor doi

transportatori, cărora le-a indicat locul de proveniență și destinația

drogurilor, în supravegherea și îndrumarea telefonică a desfășurării

transportului.

La rându-i, inculpatul V.C. a

convenit cu cel dintâi să primească rezina de canabis și să o pună în vânzare,

în condițiile stabilite cu acesta, comunicându-i locul în care urma să intre în

posesia ei.

Este de reținut, cu referire la

considerațiile expuse sub acest aspect, de titularul recursului în anulare, că

stabilirea formelor participației penale nu privește modalitățile de săvârșire

a infracțiunii care sunt cele prevăzute de norma incriminatoare și care se

examinează, între altele, pentru constatarea întrunirii elementelor constitutive

ale infracțiunii, ci poziția făptuitorului în raport cu fapta comisă, în forma nemijlocirii

prevăzute de art. 26 C. pen., a înlesnirii sau ajutării în orice mod la

săvârșirea faptei prevăzute de art. 26 din același cod ori a determinării altei

persoane, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, conform

dispozițiilor art. 25 C. pen.

Prin actele materiale săvârșite de

cei doi inculpați, corect reținute de instanța de fond, aceștia au contribuit

la săvârșirea de către inculpatul T.G., a infracțiunii de trafic de droguri,

înlesnind și ajutând în modul arătat, la comiterea faptei menționate.

Drept urmare, nesăvârșind în mod

nemijlocit infracțiunea de trafic de droguri, în mod corect s-a reținut

participația acestora, în forma complicității, așa încât recursul în anulare se

constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici.

II. Cu privire la individualizarea

pedepsei aplicate inculpatului E.I.

Unul din principiile de bază ale

dreptului penal este cel al individualizării pedepsei, potrivit căruia

stabilirea în lege a naturii și limitelor pentru o anumită infracțiune, precum

și aplicarea pedepsei concret determinată pentru infracțiunea săvârșită,

trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului social concret,

determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum și de situația

personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa fel încât

aceasta să-și poată îndeplini funcțiile și realiza scopul prevăzut în art. 52 C.

pen.

Prin urmare, temeinicia și

legalitatea hotărârilor judecătorești de condamnare este dată de existența

proporției juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire și

aplicare a pedepsei și culpabilitatea și periculozitatea relevate de

probatoriul administrat în cauză.

Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C.

pen., „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile

părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea

specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana

infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală”.

Așadar, în raport cu determinarea

coordonatelor de bază stabilite prin individualizarea legală, în cadrul

individualizării judiciare a pedepsei are loc o operațiune de adaptare a

acesteia, la cazul concret dedus judecății, în raport cu criteriile generale prevăzute

în art. 72 C. pen. și de care trebuie să se țină seama, cumulativ.

Cu alte cuvinte, cum scopul și

funcțiile pedepsei se realizează în primul rând în raport cu inculpatul, apare

ca esențial a se ține seama de persoana acestuia, așa încât în procesul

individualizării judiciare răspunderea penală să fie diferențiată în fiecare

caz în parte.

Concomitent, adaptarea pedepsei pe

măsura tulburării pe care faptele comise au produs-o în mediul social, privește

realizarea proporționalității, cu măsura gradului de pericol social creat prin

săvârșirea infracțiunii.

În esență, criticile formulate sub

acest aspect, prin recursul în anulare, privesc neadaptarea pedepsei, întregului

complex de trăsături și împrejurări concrete, specific faptelor comise, ce

caracterizează un pericol social ridicat al acestora, precum și neacordarea

semnificației cuvenite elementelor caracterizante ale persoanei inculpatului,

relevate de probatoriul administrat, care pun în evidență o periculozitate

sporită a acestuia, în comparație cu persoanele condamnate în cauză, în

calitate de autori.

Or, considerată sub aspectul încadrării

juridice legale date de instanța de fond, cu referire la forma participației,

pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului E.I., corespunde criteriilor

prevăzute în art. 72 C. pen.

Astfel, pedeapsa menționată reflectă

pericolul social concret al infracțiunii săvârșite și apare ca fiind just

proporționalizată, în raport cu pedepsele aplicate celorlalți participanți, la

săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri.

În fine, incidența dispozițiilor art.

16 din Legea nr. 143/2000, a fost corect reținută de instanța de fond și

valorizată prin aplicarea pedepsei menționate, aptă să realizeze scopul prevăzut

de art. 52 C. pen., și să răspundă criteriilor privind persoana inculpatului și

atitudinea acestuia față de fapta comisă, astfel cum aceasta rezultă din actele

și lucrările dosarului.

Așa fiind, recursul în anulare se

constată a fi neîntemeiat, și sub aspectul acestor critici, hotărârile atacate

nefiind, în consecință, supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art.

410 alin. (1) partea I pct. 4 teza a II-a din același cod, invocat de Procurorul

general.

Se constată, însă, că pedeapsa

aplicată inculpatului V.C., nu corespunde criteriilor menționate.

Astfel, este stabilită neîndoielnic

participarea acestui inculpat, la săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri,

considerentele instanței de apel privind necoroborarea convorbirilor telefonice,

cu celelalte probe administrate în cauză, fiind eronate.

Pedeapsa aplicată excede, însă,

pericolului social concret relevat de actele materiale efectiv îndeplinite de

către acesta în cadrul activității infracționale reținute, corect, de altfel,

de instanțe, precum și de persoana acestuia și, drept urmare, aceasta nu apare

ca just adaptată întregului complex de trăsături și împrejurări concrete ale

faptei comise de inculpat.

În fine, instanțele nu au acordat

semnificația cuvenită, elementelor caracterizante ale persoanei inculpatului V.C.,

privitoare la lipsa antecedentelor penale, modul de realizare a veniturilor și

conduita bună a acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, precum și atitudinea

ulterioară săvârșirii infracțiunii, ce justificau constatarea acestora, ca

circumstanțe atenuante judiciare și reținerea lor în favoarea inculpatului, în

sensul aplicării dispozițiilor art. 76 C. pen.

În consecință, pentru motivele

arătate, hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris

în art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza I din același cod.

Așa fiind, pentru considerentele ce

preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate, numai

cu privire la individualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului V.C.

și va reduce pedeapsa aplicată acestui inculpat, de la 5 ani închisoare, la 2

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat

la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, prin

reținerea dispozițiilor art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. c) C. pen.

Totodată, Curtea va anula mandatul

anterior, va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 2 ani

închisoare și va deduce perioada executată.

Celelalte dispoziții ale hotărârilor

atacate vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Casează sentința penală nr. 174 din

12 aprilie 2002, a Tribunalului Constanța, decizia penală nr. 247 din 8

octombrie 2002, a Curții de Apel Constanța și decizia nr. 4870 din 30 octombrie

2003, a Curții Supreme de Justiție, secția penală, numai cu privire la

individualizarea pedepsei principale aplicată inculpatului V.C.

Reduce de la 5 ani închisoare, la 2

ani închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului V.C., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la

art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, prin reținerea art. 74 lit. a) și c) și art.

76 lit. c) C. pen.

Anulează mandatul anterior și

dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Deduce perioada executată din

pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului menționat.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 decembrie 2004.