ÎCCJ, Decizia nr. 329/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 174 din 12 aprilie 2002, Tribunalul Constanța, secția penală, a condamnat inculpații: - E.I., la 2 ani închisoare și un an, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) și art. 16 din Legea nr. 143/2000; - D.H. și - R.M., la câte 2 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) și art. 16 din Legea nr. 143/2000; - V.C., la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) și art. 16 din Legea nr. 143/2000; - V.I., - T.C.

și - T.G., la câte 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000; - T.M., la 2 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000 și art. 74 și art. 76 alin. (3) lit. c) C. pen. În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000, a dispus confiscarea de la inculpatul D.H., a sumei de 800.000 lei și a cantității de 6,298 g rezină de canabis, iar de la inculpata T.M., a cantității de 23,300 kg din aceeași substanță. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că inculpata T.M.

a deținut la locuința sa din comuna Runcu, județul Gorj, și anume, în sălașul pentru animale, aflat la o distanță de circa 2 km față de sat, ascuns sub fân, cantitatea de 25,594 kg rezină de canabis - drog de risc, provenită din Turcia. T.G., fiul inculpatei T.M., cunoștea despre existența cantității menționate de droguri și s-a hotărât să valorifice o parte, din probe nerezultând, însă, o înțelegere între acesta și mama sa, în sensul arătat. În acest scop, inculpatul T.G. l-a contactat pe inculpatul T.C., nepot al soției inculpatului V.I., care s-a arătat dispus să găsească o modalitate de valorificare a rezinei de canabis. În seara zilei de 24 iunie 2001, cei doi s-au întâlnit la discoteca din satul Balta, prilej cu care inculpatul T.G.

l-a avizat pe inculpatul T.C. că este în posesia unei cantități de droguri. Primul inculpat a adus inculpatului T.C., o geantă pânzată în care se afla hașiș, acesta din urmă preluând-o și ascunzând-o la o construcție pe care o ridica pe raza comunei Balta. Inculpatul T.C. l-a avizat pe unchiul său, inculpatul V.I., după care, împreună, l-au contactat pe inculpatul E.I., în ziua de 27 iunie 2001. Acesta, la rându-i, l-a contactat telefonic pe inculpatul V.C. Discuțiile priveau o cantitate de minim 5 kg hașiș, ce urma fi preluată la 200 mărci germane/kg și valorificată la 300 mărci germane/kg. Tot inculpatul E.I. i-a contactat telefonic și invitat la locuința sa, pe inculpații D.H. și R.M., pentru a-i folosi pentru preluarea și aducerea drogurilor la Târgu Jiu, ceea ce s-a și realizat conform celor convenite.

Ulterior, conform indicațiilor inculpatului E.I., aceiași inculpați au transportat drogurile, în vederea predării pentru valorificare. Curtea de Apel Constanța, secția penală, prin decizia penală nr. 247/E din 8 octombrie 2002, a admis apelul declarat de inculpatul V.C., împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat în parte sentința atacată și, în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia, reținând că din probatoriul administrat nu rezultă că inculpatul menționat a cunoscut împrejurarea existenței drogurilor și că ar fi acționat pentru comercializarea hașișului. Prin aceeași hotărâre, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpații E.I., D.H., R.M., V.I., T.C., T.G.

și T.M. au fost respinse, ca nefondate. Prin decizia nr. 4870 din 30 0ctoimbrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată, numai cu privire la greșita achitare a inculpatului V.C., precum și hotărârea primei instanțe, cu privire la individualizarea pedepsei aplicate aceluiași inculpat. În baza art. 26 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, inculpatul V.C. a fost condamnat la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., reținându-se că participația acestuia, sub forma complicității, este confirmată de probele administrate în cauză.

Recursurile declarate de inculpații V.I., T.C. și T.G., împotriva aceleași decizii, au fost respinse, ca nefondate. Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 și pct. 4 teza I C. proc. pen. S-a susținut că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea legii, în sensul că faptelor săvârșite de inculpații E.I. și V.C., li s-a dat o greșită încadrare juridică, iar pedeapsa aplicată inculpatului E.I., este greșit individualizată. Astfel, activitatea inculpatului E.I. a constat, conform probatoriului administrat, în acceptarea valorificării unei cantități de stupefiante, în identificarea cumpărătorului și stabilirea cu acesta, a condițiilor de traficare, angajarea transportatorilor, îndrumarea și supravegherea telefonică a transportului.

La rându-i, inculpatul V.C. a convenit cel dintâi să primească rezina de canabis și să o pună în vânzare, în condițiile stabilite cu inculpatul E.I., căruia i-a transmis locul în care urma să intre în posesia stupefiantelor. În aceste condiții, inculpații E.I. și V.C. nu sunt complici, ci autori ai infracțiunii de trafic de droguri, împrejurare în raport cu care se impune schimbarea încadrării juridice și condamnarea acestora, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. În fine, s-a susținut că pedeapsa aplicată inculpatului E.I. nu reflectă pericolul social concret al infracțiunii săvârșite, rezultând din cantitatea mare de substanță stupefiantă traficată și de caracterul organizat al operațiunii, în care acesta a avut rolul principal.

Ca atare, pedeapsa orientată spre minimul special aplicată acestuia, este inaptă să realizeze scopul prevăzut de art. 52 C. pen., așa încât se impune majorarea ei. În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei, în limitele arătate. Examinând cauza, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., cu referire la art. 414 1 din același cod, se constată urătoarele: I. Cu privire la greșita încadrare juridică a faptelor săvârșite de inculpații E.I. și V.C. Potrivit art. 23 C. pen., „participanții sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în calitate de autori, instigatori sau complici”.

Este autor, conform art. 24 C. pen., „persoana care săvârșește în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală”. Cu referire la participanții în forma complicității, legiuitorul a definit complicele, ca fiind, într-o primă formă, conform art. 26 C. pen. „persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală”. În raport cu textele menționate, cu referire la situația în care o infracțiune a fost săvârșită de un număr mai mare de persoane, decât cel indispensabil, determinat de natura acesteia, se poate conchide că, deși orice complicitate este o participare, nu orice participare la săvârșirea unei infracțiuni dă făptuitorului, calitatea de complice.

Această distincție este făcută de legiuitor, prin textele menționate, în sensul că are calitatea de autor, numai persoana care a săvârșit material, în mod direct, infracțiunea, pe când persoana care, într-o contribuție accesorie, secundară, a ajutat în orice mod la săvârșirea infracțiunii, dar nu a comis-o el însuși, are calitatea de participant în forma complicității. Este de reținut în acest sens că, deși potrivit art. 27 C. pen., complicele se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege, pentru autor, cu distincțiile sub aspectul individualizării pedepsei prevăzute de același text, partea II, finalitatea care justifică examinarea cauzei sub acest aspect, este dată de împrejurarea că încadrarea juridică corectă asigură, concomitent, desfășurarea procesului penal în limitele legii și garanția respectării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.

În realizarea scopului menționat, încadrarea juridică temeinică și legală impune stabilirea exactă a situației de fapt și stabilirea concordanței între fapta concretă comisă de inculpat, norma specială care încriminează acea faptă și dispozițiile penale generale aplicabile acesteia. În speță, activitatea inculpatului E.I. a constat, așa cum rezultă cert din probatoriul administrat, în acceptarea valorificării unei cantități de stupefiante, în identificarea cumpărătorului și stabilirea cu acesta, a condițiilor de traficare, a angajării celor doi transportatori, cărora le-a indicat locul de proveniență și destinația drogurilor, în supravegherea și îndrumarea telefonică a desfășurării transportului.

La rându-i, inculpatul V.C. a convenit cu cel dintâi să primească rezina de canabis și să o pună în vânzare, în condițiile stabilite cu acesta, comunicându-i locul în care urma să intre în posesia ei. Este de reținut, cu referire la considerațiile expuse sub acest aspect, de titularul recursului în anulare, că stabilirea formelor participației penale nu privește modalitățile de săvârșire a infracțiunii care sunt cele prevăzute de norma incriminatoare și care se examinează, între altele, pentru constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii, ci poziția făptuitorului în raport cu fapta comisă, în forma nemijlocirii prevăzute de art. 26 C. pen., a înlesnirii sau ajutării în orice mod la săvârșirea faptei prevăzute de art. 26 din același cod ori a determinării altei persoane, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, conform dispozițiilor art. 25 C. pen.

Prin actele materiale săvârșite de cei doi inculpați, corect reținute de instanța de fond, aceștia au contribuit la săvârșirea de către inculpatul T.G., a infracțiunii de trafic de droguri, înlesnind și ajutând în modul arătat, la comiterea faptei menționate. Drept urmare, nesăvârșind în mod nemijlocit infracțiunea de trafic de droguri, în mod corect s-a reținut participația acestora, în forma complicității, așa încât recursul în anulare se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici. II. Cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului E.I.

Unul din principiile de bază ale dreptului penal este cel al individualizării pedepsei, potrivit căruia stabilirea în lege a naturii și limitelor pentru o anumită infracțiune, precum și aplicarea pedepsei concret determinată pentru infracțiunea săvârșită, trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum și de situația personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa fel încât aceasta să-și poată îndeplini funcțiile și realiza scopul prevăzut în art. 52 C. pen. Prin urmare, temeinicia și legalitatea hotărârilor judecătorești de condamnare este dată de existența proporției juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei și culpabilitatea și periculozitatea relevate de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. Așadar, în raport cu determinarea coordonatelor de bază stabilite prin individualizarea legală, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei are loc o operațiune de adaptare a acesteia, la cazul concret dedus judecății, în raport cu criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. și de care trebuie să se țină seama, cumulativ. Cu alte cuvinte, cum scopul și funcțiile pedepsei se realizează în primul rând în raport cu inculpatul, apare ca esențial a se ține seama de persoana acestuia, așa încât în procesul individualizării judiciare răspunderea penală să fie diferențiată în fiecare caz în parte.

Concomitent, adaptarea pedepsei pe măsura tulburării pe care faptele comise au produs-o în mediul social, privește realizarea proporționalității, cu măsura gradului de pericol social creat prin săvârșirea infracțiunii. În esență, criticile formulate sub acest aspect, prin recursul în anulare, privesc neadaptarea pedepsei, întregului complex de trăsături și împrejurări concrete, specific faptelor comise, ce caracterizează un pericol social ridicat al acestora, precum și neacordarea semnificației cuvenite elementelor caracterizante ale persoanei inculpatului, relevate de probatoriul administrat, care pun în evidență o periculozitate sporită a acestuia, în comparație cu persoanele condamnate în cauză, în calitate de autori.

Or, considerată sub aspectul încadrării juridice legale date de instanța de fond, cu referire la forma participației, pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului E.I., corespunde criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen. Astfel, pedeapsa menționată reflectă pericolul social concret al infracțiunii săvârșite și apare ca fiind just proporționalizată, în raport cu pedepsele aplicate celorlalți participanți, la săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri. În fine, incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, a fost corect reținută de instanța de fond și valorizată prin aplicarea pedepsei menționate, aptă să realizeze scopul prevăzut de art. 52 C. pen., și să răspundă criteriilor privind persoana inculpatului și atitudinea acestuia față de fapta comisă, astfel cum aceasta rezultă din actele și lucrările dosarului.

Așa fiind, recursul în anulare se constată a fi neîntemeiat, și sub aspectul acestor critici, hotărârile atacate nefiind, în consecință, supuse cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza a II-a din același cod, invocat de Procurorul general. Se constată, însă, că pedeapsa aplicată inculpatului V.C., nu corespunde criteriilor menționate. Astfel, este stabilită neîndoielnic participarea acestui inculpat, la săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, considerentele instanței de apel privind necoroborarea convorbirilor telefonice, cu celelalte probe administrate în cauză, fiind eronate.

Pedeapsa aplicată excede, însă, pericolului social concret relevat de actele materiale efectiv îndeplinite de către acesta în cadrul activității infracționale reținute, corect, de altfel, de instanțe, precum și de persoana acestuia și, drept urmare, aceasta nu apare ca just adaptată întregului complex de trăsături și împrejurări concrete ale faptei comise de inculpat. În fine, instanțele nu au acordat semnificația cuvenită, elementelor caracterizante ale persoanei inculpatului V.C., privitoare la lipsa antecedentelor penale, modul de realizare a veniturilor și conduita bună a acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, precum și atitudinea ulterioară săvârșirii infracțiunii, ce justificau constatarea acestora, ca circumstanțe atenuante judiciare și reținerea lor în favoarea inculpatului, în sensul aplicării dispozițiilor art. 76 C. pen.

În consecință, pentru motivele arătate, hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza I din același cod. Așa fiind, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate, numai cu privire la individualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului V.C. și va reduce pedeapsa aplicată acestui inculpat, de la 5 ani închisoare, la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, prin reținerea dispozițiilor art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. c) C. pen.

Totodată, Curtea va anula mandatul anterior, va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 2 ani închisoare și va deduce perioada executată. Celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează sentința penală nr. 174 din 12 aprilie 2002, a Tribunalului Constanța, decizia penală nr. 247 din 8 octombrie 2002, a Curții de Apel Constanța și decizia nr. 4870 din 30 octombrie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția penală, numai cu privire la individualizarea pedepsei principale aplicată inculpatului V.C. Reduce de la 5 ani închisoare, la 2 ani închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului V.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, prin reținerea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. c) C. pen.

Anulează mandatul anterior și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii. Deduce perioada executată din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului menționat. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Pronunțată în ședință publică, azi 13 decembrie 2004.