ÎCCJ, Decizia nr. 289/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 213 din 4 martie 2003, Tribunalul București, secția penală, a condamnat pe inculpații: 1. R.F. la câte 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, două fapte, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit b) și art. 13 C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare. 2. T.F. la câte 9 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, două fapte, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 325 din 17 iunie 2003, a admis apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpații R.F. și T.F., a desființat în parte sentința atacată și, rejudecând, a dispus confiscarea specială a sumei de 250.000 lei, în temeiul art. 118 lit. d) C. pen. Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute. Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpații R.F. și T.F. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 12 noiembrie 2003. Prin încheierea din 20 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc.

pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia până la data de 18 septembrie 2003. La data de 17 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi a dispus prelungirea acestei măsuri până la 18 octombrie 2003, inclusiv. Împotriva încheierii din 20 august 2003, inculpații R.F. și T.F. au declarat recurs. Recursurile sunt inadmisibile. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”. Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căilor de atac exercitate de inculpați, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de inculpații R.F. și T.F. împotriva încheierii din 20 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3453/2003, ca inadmisibile. Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.