ÎCCJ, Decizia nr. 289/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 213 din 4

martie 2003, Tribunalul București, secția penală, a condamnat pe inculpații:

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, două fapte, prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit b) și art. 13 C.

pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea de 10 ani închisoare.

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, două fapte, prevăzute de art. 211

alin. (2) lit. a), d), e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a contopit

pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani

închisoare.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 325 din 17 iunie 2003, a admis apelurile

declarate împotriva hotărârii primei instanțe de către Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și inculpații R.F. și T.F., a desființat în parte sentința

atacată și, rejudecând, a dispus confiscarea specială a sumei de 250.000 lei,

în temeiul art. 118 lit. d) C. pen.

Celelalte dispoziții ale sentinței

au fost menținute.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpații R.F. și T.F. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat

termen la 12 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 20 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la data de 18 septembrie 2003.

La data de 17 septembrie 2003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea

măsurii arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi a dispus

prelungirea acestei măsuri până la 18 octombrie 2003, inclusiv.

Împotriva încheierii din 20 august

2003, inculpații R.F. și T.F. au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul

că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de

recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau

numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căilor de atac exercitate de

inculpați, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații R.F. și T.F. împotriva încheierii din 20 august 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3453/2003, ca

inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie

2003, în ședință publică.