ÎCCJ, Decizia nr. 558/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 213 din 4

martie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, între alții,

pe inculpatul R.F. la câte 10 ani închisoare pentru săvârșirea a două

infracțiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e), cu

aplicarea art. 37 lit. b) și a art. 13 C. pen.

În baza art. 33 și a art. 34 C. pen.,

s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 10 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă durata

arestării preventive, cu începere de la 30 ianuarie 2002 până la 4 martie 2003,

menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 325 din 17

iunie 2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis ambele apeluri

în sensul că a modificat dispoziția referitoare la confiscarea specială,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 12 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 20 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 18 septembrie 2003.

La data de 17 septembrie 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 18 octombrie 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva ultimei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că

„dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii

sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării

prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea

apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru

judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și

dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei

măsuri".

Dar, în timp ce în alin.

(

2) al aceluiași articol era

menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul

judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile

art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la

posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile

menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin  care

instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu

a fost prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs,

legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a

reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C.

proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de

procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva

încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent

dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu

fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul R.F. împotriva încheierii din 17 septembrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3453/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

decembrie 2003.