ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2268/2003

La data de 14 mai 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S.I.Ș.împotriva deciziei civile nr.29/A din 7 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea – Secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 mai 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 29 mai 2003. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 iulie 2001 reclamantul S.I.Ș.a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza art.505 și următoarele C.proc.pen., să fie obligat la 3.000.000.000 lei cu titlu de daune morale pentru arestarea și condamnarea pe nedrept și la restituirea contravalorii bunurilor mobile confiscate în procesul penal.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin sentința penală nr.500 din 9 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timișoara și decizia penală nr.604 din 21 decembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj a fost condamnat la 16 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art.209 pct.2 lit.”a” din codul penal anterior, dispunându-se și confiscarea averii. Din pedeapsa privativă de libertate reclamantul a executat 6 ani. Prin decizia penală nr.3206/1999 Curtea Supremă de Justiție – Secția penală, a admis recursul în anulare, a casat cele două hotărâri și în temeiul art.11 pct.2 lit.”b” raportat la art.10 lit.”d” C.proc.pen.

a dispus achitarea reclamantului și a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării averii. Susține reclamantul că a suferit puternice violențe fizice și morale, care s-au extins și asupra familiei sale și că după eliberare nu a putut să găsească un loc de muncă și nu a avut astfel din ce să-și asigure existența. Sunt descrise în acțiune bunurile mobile supuse confiscării, astfel cum au fost menționate în procesele verbale din 26 ianuarie 1960 și 1 februarie 1960. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Bihor prin sentința civilă nr.156 din 21 martie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.I.Ș.și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 177.036.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și la 3.000.000.000 lei daune morale pentru anii de detențiune executați de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut și motivat că pe perioada detenției reclamantul a fost supus violenței fizice, stresului, amenințărilor, interogatoriilor repetate, frigului și foamei, ceea ce i-a cauzat grave probleme de sănătate, ce persistă și în prezent, confirmate cu acte medicale. După eliberarea din penitenciar, forța de muncă a reclamantului a fost mult scăzută ca urmare a violențelor la care a fost supus. Prin raportul de expertiză întocmit de expert Simion Gheorghe au fost evaluate bunurile mobile confiscate reclamantului, valoarea actuală a acestora fiind de 177.036.000 lei. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, ca reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice, a fost admis de Curtea de Apel Oradea, care, prin decizia civilă nr.29/A din 7 octombrie 2002, a schimbat în tot hotărârea tribunalului și a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului S.I.Ș..

Pentru a decide astfel instanța de apel a motivat că potrivit dispozițiilor art.505 alin.2 C.proc.pen. acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare. Decizia nr.3206 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care s-a dispus achitarea reclamantului, a fost dată la data de 22 septembrie 1999, dată la care a rămas definitivă și, fiind o hotărâre care nu se comunică părților, ea este definitivă de la pronunțare. Curtea de Apel Oradea a constatat că termenul de un an curge de la data de 22 septembrie 1999 și cum acțiunea a fost introdusă la 2 iulie 2001, s-a apreciat că nu este admisibilă și a fost respinsă ca atare. Împotriva deciziei dată în apel în termen legal a declarat recurs reclamantul S.I.Ș.care a susținut că termenul de un an prevăzut de art.505 alin.2 C.proc.pen.

a fost imposibil de respectat deoarece redactarea deciziei de achitare a durat luni de zile, dosarul a fost arhivat într-un loc inaccesibil și nu la o instanță civilă sau militară și că reclamantul a intrat în posesia copiei de pe decizia Curții Supreme de Justiție abia la data de 9 mai 2001. Recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele care succed: La data de 2 iulie 2001 reclamantul S.I.Ș.a investit instanțele judecătorești cu soluționarea unei acțiuni ce conține două capete de cerere. În primul capăt de cerere reclamantul a solicitat condamnarea Statului Român la despăgubiri pentru daunele morale suferite în urma arestării și condamnării pe nedrept. În cel de al doilea capăt al acțiunii reclamantul a cerut obligarea aceluiași pârât să-i restituie contravaloarea bunurilor confiscate în procesul penal ca urmare a ridicării (eliminării) pedepsei complimentare odată cu achitarea.

Deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea civilă pe dispozițiile art.505 și următorii C.proc.pen., instanțele erau datoare să-i dea calificarea juridică corectă, atât pentru solicitarea din acțiune referitoare la repararea daunelor morale rezultate din arestarea și condamnarea nedreaptă, cât și pentru cererea de restituire a bunurilor confiscate, cerere care, deși își are izvorul în înlăturarea unei pedepse complimentare cu caracter penal, are o altă natură juridică și nu își găsește reglementarea în textele de lege invocate de reclamant în acțiune. Cu referire la solicitarea obligării Statului Român la despăgubiri pentru daune morale, în adevăr, acțiunea a fost promovată de reclamant peste termenul de un an prevăzut de textul citat.

Art.505 alin.2 C.proc.pen. dispune că termenul curge „de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare”, iar nu de la data motivării deciziei ori a comunicării. Termenul stipulat de lege putea fi respectat de reclamant deoarece acțiunea în daune contra statului era fondată pe soluția de achitare, iar nu pe motivarea ei. Cu alte cuvinte, acțiunea în daune putea fi introdusă imediat, chiar pe baza unui simplu certificat de pe soluția de achitare, posibil a fi obținut și în ziua pronunțării soluției, astfel că este neavenită susținerea recurentului-reclamant că termenul defipt de lege a fost imposibil de respectat. Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea bunurilor confiscate, până la intrarea în vigoare a O.U.G.

nr.138/2000, în codul de procedură civilă materia întoarcerii executării nu a fost rezolvată în mod clar, dar în doctrină și în jurisprudență s-a acceptat unanim ideea că problema întoarcerii executării se deduce în toate acele situații în care titlul pus în executare a fost ulterior desființat, prin exercițiul căilor de atac prevăzute de lege, urmând a se restabili situația anterioară executării. Aceasta este situația pentru cea de a doua solicitare a reclamantului S.I.Ș., situație în care s-a executat o hotărâre definitivă referitoare, printre altele, la confiscarea averii reclamantului, hotărâre care apoi a fost casată ca urmare a admiterii recursului în anulare, cu consecința achitării reclamantului și a înlăturării pedepsei complimentare a confiscării averii.

Prin desființarea titlului (hotărârile de condamnare și confiscare), creditorul (Statul Român în favoarea căruia s-a confiscat averea reclamantului) este obligat să restituie debitorului (reclamantului) ceea ce a luat prin executarea hotărârilor ce ulterior au fost casate. Dar acțiunea reclamantului a fost introdusă la data de 2 iulie 2001, deci în plină aplicare a prevederilor art.404 1 – 404 3 cod procedură civilă. Noua reglementare procesuală, consacrată prin O.U.G. nr.138/2000, are darul de a acoperi lipsa unei reglementări riguroase privitoare la întoarcerea executării. În acest scop, în Codul de procedură civilă s-a introdus, după Secțiunea a VI-a din Capitolul I al Cărții V, o nouă secțiune, a VI - a, intitulată „Întoarcerea executării”.

Potrivit textelor menționate, în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioară acesteia. Pe cale de consecință, textele consacră dreptul reclamantului, care a obținut casarea hotărârilor, la desființarea executării și restabilirea situației anterioare. Întrucât în ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere al acțiunii prin care se urmărește restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor îi este aplicabil instituția întoarcerii executării, aceasta poate fi solicitată înlăuntrul termenului general de prescripție a dreptului de a obține „condamnarea” pârâtului, adică a termenului de 3 ani, care a început să curgă din momentul în care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a desființat titlul pus în executare.

Cum de la această din urmă dată (22 septembrie 1999) și până la data introducerii acțiunii (2 iulie 2001) nu a expirat termenul de trei ani, se constată că acțiunea, pentru cel de al doilea capăt de cerere, a fost promovată în termenul general de prescripție și, în limitele discutate, greșit a fost respinsă ca inadmisibilă de instanța de apel. Față de cele ce preced, recursul reclamantului se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, va fi casată decizia Curții de Apel Oradea, cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță, în scopul soluționării motivului nr.2 din apelul pârâtului Statul Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul S.I.Ș.împotriva deciziei nr.29/A din 7 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea – Secția civilă, pe care o casează și trimite cauza pentru rejudecarea apelului, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2003.