ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2268/2003

La data de 14

mai 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S.I.Ș.împotriva

deciziei civile nr.29/A din 7 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea – Secția

civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 14 mai 2003, care face parte

integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 29 mai 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 2

iulie 2001 reclamantul S.I.Ș.a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța, în baza art.505 și următoarele C.proc.pen., să fie obligat la

3.000.000.000 lei cu titlu de daune morale pentru arestarea și condamnarea pe

nedrept și la restituirea contravalorii bunurilor mobile confiscate în procesul

penal.

În motivarea

acțiunii reclamantul a arătat că prin sentința penală nr.500 din 9 octombrie

1959 a Tribunalului Militar Timișoara și decizia penală nr.604 din 21 decembrie

1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj a fost condamnat

la 16 ani muncă silnică și  8 ani degradare civică pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art.209 pct.2

lit.”a” din codul penal anterior, dispunându-se și confiscarea averii.

Din pedeapsa

privativă de libertate reclamantul a executat 6 ani. Prin decizia penală

nr.3206/1999 Curtea Supremă de Justiție – Secția penală, a admis recursul în

anulare, a casat cele două hotărâri și în temeiul art.11 pct.2 lit.”b” raportat

la art.10 lit.”d” C.proc.pen. a dispus achitarea reclamantului și a înlăturat

pedeapsa complimentară a confiscării averii.

Susține

reclamantul că a suferit puternice violențe fizice și morale, care s-au extins

și asupra familiei sale și că după eliberare nu a putut să găsească un loc de

muncă și nu a avut astfel din ce să-și asigure existența. Sunt descrise în

acțiune bunurile mobile supuse confiscării, astfel cum au fost menționate în

procesele verbale din 26 ianuarie 1960 și 1 februarie 1960.

Investit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul Bihor prin sentința civilă nr.156 din 21 martie 2002, a

admis acțiunea formulată de reclamantul S.I.Ș.și a obligat Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 177.036.000 lei cu titlu de

despăgubiri materiale și la 3.000.000.000 lei daune morale pentru anii de

detențiune executați de reclamant.

Pentru a

pronunța această sentință tribunalul a reținut și motivat că pe perioada

detenției reclamantul a fost supus violenței fizice, stresului, amenințărilor,

interogatoriilor repetate, frigului și foamei, ceea ce i-a cauzat grave

probleme de sănătate, ce persistă și în prezent, confirmate cu acte medicale.

După eliberarea din penitenciar, forța de muncă a reclamantului a fost mult

scăzută ca urmare a violențelor la care a fost supus. Prin raportul de

expertiză întocmit de expert Simion Gheorghe au fost evaluate bunurile mobile

confiscate reclamantului, valoarea actuală a acestora fiind de 177.036.000 lei.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, ca

reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice, a fost admis de Curtea de Apel

Oradea, care, prin decizia civilă nr.29/A din 7 octombrie 2002, a schimbat în

tot hotărârea tribunalului și a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului

S.I.Ș..

Pentru a decide

astfel instanța de apel a motivat că potrivit dispozițiilor art.505 alin.2

C.proc.pen. acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un

an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare. Decizia nr.3206

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care s-a dispus achitarea

reclamantului, a fost dată la data de 22 septembrie 1999, dată la care a rămas

definitivă și, fiind o hotărâre care nu se comunică părților, ea este

definitivă de la pronunțare. Curtea de Apel Oradea a constatat că termenul de

un an curge de la data de      22 septembrie 1999 și cum acțiunea a fost

introdusă la 2 iulie 2001, s-a apreciat că nu este admisibilă și a fost

respinsă ca atare.

Împotriva

deciziei dată în apel în termen legal a declarat recurs reclamantul S.I.Ș.care

a susținut că termenul de un an prevăzut de art.505 alin.2 C.proc.pen. a fost

imposibil de respectat deoarece redactarea deciziei de achitare a durat luni de

zile, dosarul a fost arhivat într-un loc inaccesibil și nu la o instanță civilă

sau militară și că reclamantul a intrat în posesia copiei de pe decizia Curții

Supreme de Justiție abia la data de 9 mai 2001.

Recursul este

fondat, în limitele și pentru considerentele care succed:

La data de 2

iulie 2001 reclamantul S.I.Ș.a investit instanțele judecătorești cu

soluționarea unei acțiuni ce conține două capete de cerere. În primul capăt de

cerere reclamantul a solicitat condamnarea Statului Român la despăgubiri pentru

daunele morale suferite în urma arestării și condamnării pe nedrept. În cel de

al doilea capăt al acțiunii reclamantul a cerut obligarea aceluiași pârât să-i

restituie contravaloarea bunurilor confiscate în procesul penal ca urmare a

ridicării (eliminării) pedepsei complimentare odată cu achitarea.

Deși

reclamantul și-a întemeiat acțiunea civilă pe dispozițiile art.505 și următorii

C.proc.pen., instanțele erau datoare să-i dea calificarea juridică corectă,

atât pentru solicitarea din acțiune referitoare la repararea daunelor morale

rezultate din arestarea și condamnarea nedreaptă, cât și pentru cererea de

restituire a bunurilor confiscate, cerere care, deși își are izvorul în

înlăturarea unei pedepse complimentare cu caracter penal, are o altă natură

juridică și nu își găsește reglementarea în textele de lege invocate de

reclamant în acțiune.

Cu referire la

solicitarea obligării Statului Român la despăgubiri pentru daune morale, în

adevăr, acțiunea a fost promovată de reclamant peste termenul de un an prevăzut

de textul citat. Art.505 alin.2 C.proc.pen. dispune că termenul curge „de la

rămânerea definitivă a hotărârii de achitare”, iar nu de la data motivării

deciziei ori a comunicării. Termenul stipulat de lege putea fi respectat de

reclamant deoarece acțiunea în daune contra statului era fondată pe soluția de

achitare, iar nu pe motivarea ei. Cu alte cuvinte, acțiunea în daune putea fi

introdusă imediat, chiar pe baza unui simplu certificat de pe soluția de

achitare, posibil a fi obținut și în ziua pronunțării soluției, astfel că este

neavenită susținerea recurentului-reclamant că termenul defipt de lege a fost

imposibil de respectat.

Cu privire la

capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea bunurilor confiscate,

până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr.138/2000, în codul de procedură civilă

materia întoarcerii executării nu a fost rezolvată în mod clar, dar în doctrină

și în jurisprudență s-a acceptat unanim ideea că problema întoarcerii

executării se deduce în toate acele situații în care titlul pus în executare a

fost ulterior desființat, prin exercițiul căilor de atac prevăzute de lege,

urmând a se restabili situația anterioară executării. Aceasta este situația

pentru cea de a doua solicitare a reclamantului S.I.Ș., situație în care s-a

executat o hotărâre definitivă referitoare, printre altele, la confiscarea

averii reclamantului, hotărâre care apoi a fost casată ca urmare a admiterii

recursului în anulare, cu consecința achitării reclamantului și a înlăturării

pedepsei complimentare a confiscării averii.

Prin desființarea

titlului (hotărârile de condamnare și confiscare), creditorul (Statul Român în

favoarea căruia s-a confiscat averea reclamantului) este obligat să restituie

debitorului (reclamantului) ceea ce a luat prin executarea hotărârilor ce

ulterior au fost casate.

Dar acțiunea

reclamantului a fost introdusă la data de 2 iulie 2001, deci în plină aplicare

a prevederilor art.404

1

– 404

3

cod procedură civilă. Noua

reglementare procesuală, consacrată prin O.U.G. nr.138/2000, are darul de a

acoperi lipsa unei reglementări riguroase privitoare la întoarcerea executării.

În acest scop, în Codul de procedură civilă s-a introdus, după Secțiunea a VI-a

din Capitolul I al Cărții V, o nouă secțiune, a VI - a, intitulată „Întoarcerea

executării”.

Potrivit

textelor menționate, în toate cazurile în care se desființează titlul

executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la

întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioară acesteia. Pe

cale de consecință, textele consacră dreptul reclamantului, care a obținut

casarea hotărârilor, la desființarea executării și restabilirea situației

anterioare.

Întrucât în

ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere al acțiunii prin care se

urmărește restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor îi este

aplicabil instituția întoarcerii executării, aceasta poate fi solicitată

înlăuntrul termenului general de prescripție a dreptului de a obține

„condamnarea” pârâtului, adică a termenului de 3 ani, care a început să curgă

din momentul în care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a desființat

titlul pus în executare.

Cum de la

această din urmă dată (22 septembrie 1999) și până la data introducerii

acțiunii (2 iulie 2001) nu a expirat termenul de trei ani, se constată că

acțiunea, pentru cel de al doilea capăt de cerere, a fost promovată în termenul

general de prescripție și, în limitele discutate, greșit a fost respinsă ca

inadmisibilă de instanța de apel.

Față de cele ce

preced, recursul reclamantului se privește ca fondat și urmare a admiterii lui,

va fi casată decizia Curții de Apel Oradea, cu consecința trimiterii cauzei la

aceeași instanță, în scopul soluționării motivului nr.2 din apelul pârâtului

Statul Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de reclamantul S.I.Ș.împotriva deciziei nr.29/A din 7 octombrie 2002 a

Curții de Apel Oradea – Secția civilă, pe care o casează și trimite cauza

pentru rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 mai 2003.