ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2385/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 3 septembrie 2001,

reclamantul V.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul să fie

obligat la plata sumelor de 2.000.000.000 lei cu titlu de daune morale și

60.000.000 lei reprezentând daune materiale.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că a fost condamnat definitiv la pedeapsa principală de 1 an și 4 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din

Decretul nr. 328/1966. Prin aceeași hotărâre, inculpatului i-a fost ridicat

dreptul de a conduce autovehicule.

Urmare admiterii recursului în

anulare declarat împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Curtea Supremă de

Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1364 din 30 martie 2000, a casat hotărârile

criticate și a restituit cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Prin ordonanța nr. 1340/P/1998 din 9

august 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța a dispus scoaterea

inculpatului de sub urmărire penală, sub aspectul comiterii infracțiunii

prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, întrucât nu există

date care să ducă la concluzia comiterii faptei.

Urmare condamnării pe nedrept,

reclamantul a fost afectat atât moral cât și material.

Prin sentința nr.193 din 26 martie

2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului

V.C.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul a susținut că prin condamnarea pronunțată de cele

trei instanțe constănțene, acestuia i-a fost grav lezată demnitatea și onoarea,

atât ca persoană fizică cât și în calitatea sa de președinte al unei asociații

de revoluționari.

Însă, deși a învederat că i s-au

produs suferințe ca urmare a condamnării pe nedrept, reclamantul nu a propus

nici un fel de probe care să facă dovada prejudiciului afirmat.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

reclamantul V.C. a declarat apel, susținând că:

- hotărârea cuprinde motive

contradictorii, străine de natura pricinii deduse judecății;

- instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul vădit al

acestuia;

- hotărârea a fost dată cu aplicarea

greșită a legii;

- instanța nu a dat dovadă de rol

activ.

În dezvoltarea motivelor de apel,

reclamantul a arătat că instanța s-a pronunțat cu neobservarea dispozițiilor

art. 504 C. proc. pen. și a soluționat cauza pe alt temei legal, decât cel

incident în speță. De asemenea, reclamantul a susținut că prima instanță nu a

avut în vedere că daunele morale se acordă prin apreciere.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, prin decizia nr. 114/C din 14 octombrie 2002, a admis apelul declarat

de reclamant și a schimbat în parte sentința criticată, în sensul că a admis în

parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să plătească acestuia suma de

10.000.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că în cauză s-a făcut dovada nerespectării unei

proceduri echitabile față de reclamant, inculpat în cauza penală menționată.

În raport de condițiile în care a

avut loc condamnarea și consecințele produse victimei erorii judiciare, poziția

socială a acestuia și gradul redus de publicitate a condamnării suferite,

statuând în echitate, instanța de control judiciar a apreciat că acordarea

sumei e 10.000.000 lei este suficientă pentru a da satisfacție apelantului

pentru prejudiciul moral suferit, alături de recunoașterea încălcării

drepturilor sale.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs atât reclamantul V.C., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

Reclamantul a susținut că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că suma acordată este suficientă pentru a

repara prejudiciul moral suferit ca urmare a efectuării urmăririi penale

împotriva sa și condamnării pe nedrept, cercetările și judecata durând aproape

2 ani, timp în care acesta a fost într-un permanent stres ce a dus la

îmbolnăvirea sa de diabet, așa cum rezultă din actele existente la dosarul

cauzei.

S-a mai susținut că, în stabilirea

cuantumului daunelor morale, instanța de control judiciar nu a avut în vedere

gradul real de afectare a personalității sale, mai ales în calitatea de

președinte al unei asociații de revoluționari, cu ramificații pe plan național.

În concluzie, reclamantul a

solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul

majorării cuantumului daunelor morale.

Pârâtul, invocând cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod

greșit a fost admisă acțiunea reclamantului, acesta nedovedind prejudiciul

moral suferit.

Recursul declarat de reclamant este

nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit criticilor formulate, cu

referire la hotărârea primei instanțe, obiectul examinării cauzei civile în

apel a privit soluția atacată numai sub aspectul daunelor morale.

Ca atare, critica privitoare la

insuficiența daunelor morale în raport de îmbolnăvirea reclamantului nu poate

fi primită în recurs, în raport de faptul că această împrejurare privește în

primul rând daunele materiale produse prin eroarea judiciară.

Or, sub acest aspect, soluția primei

instanțe a devenit irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, în raport

de care o nouă judecată cu privire la daunele materiale este exclusă.

Pe de altă parte, dreptul la

dezdăunare a reclamantului nu poate fi contestat, în raport de actele și

lucrările dosarului.

Astfel, potrivit ar. 504 alin. (2)

C. proc. pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe

nedrept, are dreptul la reparare și persoana împotriva căreia s-a luat o astfel

de măsură iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată,

stabilindu-se că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Este de reținut că prin art. 3 din

Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare

juridică în sensul că, atunci când o condamnare definitivă este ulterior

anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în

statul respectiv.

În cauză s-a dovedit existența

situației, cu referire la reclamantul V.C., avută în vedere de legiuitor prin

legea procesuală penală.

Ca atare, în temeiul acestui text,

în mod corect instanța de apel a reținut că reclamantul are dreptul la

repararea pagubei produse prin condamnarea pe nedrept.

Reglementând dreptul la reparație,

dat fiind caracterul civil al acestuia, prin art. 504 C. proc. pen. nu a fost

stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.

Ca atare, în soluționarea cererilor

întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele

Codului civil, art. 998 și art. 999 care, prin dispoziții de principiu,

concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza

repararea integrală a prejudiciului produs persoanei.

Dispozițiile legale menționate nu

fac distincție între prejudiciul material și prejudiciul moral, ambele fiind

supuse reparării.

Sub aspectul întinderii

prejudiciului suferit, este de reținut că prejudiciul material poate fi

cuantificat potrivit dispozițiilor art.1084 din Codul civil care stabilesc că

acesta cuprinde pierderea suferită și beneficiul nerealizat.

Cu privire la prejudiciul moral

suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei care

influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții persoanei.

Aceeași măsură luată pe nedrept

afectează însă în mod diferit victimele erorii judiciare, așa încât

cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului

material și nici nu este funcție de gravitatea în sine a măsurii luate pe

nedrept ci al aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte.

Această apreciere privește aplicarea

criteriilor referitoare la consecințele negative, certe însă nu palpabile și

nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța

valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu

care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială.

Ca atare, pentru ca instanța să

poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel care pretinde daune morale să

producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură

drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin măsura luată pe

nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să

compenseze prejudiciul suferit.

În cauză, reclamantul a evidențiat

prin acțiunea formulată împrejurări de genul criteriilor menționate, pentru

care a solicitat daune morale.

Corespunzător principiului înscris

în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a administrat probe și a

evaluat probele administrate, soluția pronunțată fiind susținută de materialul

probator.

Stabilind cuantumul daunelor morale,

instanța de apel a pronunțat o soluție temeinică, corespunzătoare atât

principiilor răspunderii civile stabilite prin dreptul intern, cât și

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele

morale trebuiesc apreciate rezonabil pe o bază echitabilă, cu raportare la

diferențierea morală și condiționarea socială a personalității umane,

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.

Ca atare, în raport de principiile

menționate și probele administrate, nu se constată motive care să justifice

majorarea cuantumului daunelor morale acordate de către instanța de apel,

criticile formulate constatându-se a fi neîntemeiate.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate la

soluționarea în apel a cauzei, comunicată pârâtului la data de 25 noiembrie

2002, acesta a declarat recurs la data de 12 decembrie 2002, cu depășirea

termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Or, potrivit art. 103 C. proc. civ.

„neexercitarea oricărei căi de atac….. în termenul legal atrage decăderea…”

Ca atare, constatând că în cauză

sunt întrunite cerințele decăderii din dreptul de a exercita calea de atac a

recursului, în sensul existenței termenului imperativ prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., neexercitarea dreptului înăuntrul acestui termen sau a existenței

unei cauze temeinice de împiedicare, Curtea va respinge recursul declarat de

pârât, ca tardiv introdus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul V.C. împotriva deciziei nr. 114/C/ din 14 octombrie

2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Respinge ca tardiv recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

D.G.F.P. Constanța împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2004.