ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2385/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 septembrie 2001, reclamantul V.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul să fie obligat la plata sumelor de 2.000.000.000 lei cu titlu de daune morale și 60.000.000 lei reprezentând daune materiale. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost condamnat definitiv la pedeapsa principală de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. Prin aceeași hotărâre, inculpatului i-a fost ridicat dreptul de a conduce autovehicule. Urmare admiterii recursului în anulare declarat împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1364 din 30 martie 2000, a casat hotărârile criticate și a restituit cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Prin ordonanța nr. 1340/P/1998 din 9 august 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța a dispus scoaterea inculpatului de sub urmărire penală, sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, întrucât nu există date care să ducă la concluzia comiterii faptei. Urmare condamnării pe nedrept, reclamantul a fost afectat atât moral cât și material. Prin sentința nr.193 din 26 martie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului V.C. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a susținut că prin condamnarea pronunțată de cele trei instanțe constănțene, acestuia i-a fost grav lezată demnitatea și onoarea, atât ca persoană fizică cât și în calitatea sa de președinte al unei asociații de revoluționari.

Însă, deși a învederat că i s-au produs suferințe ca urmare a condamnării pe nedrept, reclamantul nu a propus nici un fel de probe care să facă dovada prejudiciului afirmat. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamantul V.C. a declarat apel, susținând că: - hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii deduse judecății; - instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul vădit al acestuia; - hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii; - instanța nu a dat dovadă de rol activ. În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a arătat că instanța s-a pronunțat cu neobservarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și a soluționat cauza pe alt temei legal, decât cel incident în speță.

De asemenea, reclamantul a susținut că prima instanță nu a avut în vedere că daunele morale se acordă prin apreciere. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 114/C din 14 octombrie 2002, a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat în parte sentința criticată, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să plătească acestuia suma de 10.000.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că în cauză s-a făcut dovada nerespectării unei proceduri echitabile față de reclamant, inculpat în cauza penală menționată.

În raport de condițiile în care a avut loc condamnarea și consecințele produse victimei erorii judiciare, poziția socială a acestuia și gradul redus de publicitate a condamnării suferite, statuând în echitate, instanța de control judiciar a apreciat că acordarea sumei e 10.000.000 lei este suficientă pentru a da satisfacție apelantului pentru prejudiciul moral suferit, alături de recunoașterea încălcării drepturilor sale. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamantul V.C., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că suma acordată este suficientă pentru a repara prejudiciul moral suferit ca urmare a efectuării urmăririi penale împotriva sa și condamnării pe nedrept, cercetările și judecata durând aproape 2 ani, timp în care acesta a fost într-un permanent stres ce a dus la îmbolnăvirea sa de diabet, așa cum rezultă din actele existente la dosarul cauzei.

S-a mai susținut că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de control judiciar nu a avut în vedere gradul real de afectare a personalității sale, mai ales în calitatea de președinte al unei asociații de revoluționari, cu ramificații pe plan național. În concluzie, reclamantul a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul majorării cuantumului daunelor morale. Pârâtul, invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit a fost admisă acțiunea reclamantului, acesta nedovedind prejudiciul moral suferit. Recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit criticilor formulate, cu referire la hotărârea primei instanțe, obiectul examinării cauzei civile în apel a privit soluția atacată numai sub aspectul daunelor morale.

Ca atare, critica privitoare la insuficiența daunelor morale în raport de îmbolnăvirea reclamantului nu poate fi primită în recurs, în raport de faptul că această împrejurare privește în primul rând daunele materiale produse prin eroarea judiciară. Or, sub acest aspect, soluția primei instanțe a devenit irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, în raport de care o nouă judecată cu privire la daunele materiale este exclusă. Pe de altă parte, dreptul la dezdăunare a reclamantului nu poate fi contestat, în raport de actele și lucrările dosarului. Astfel, potrivit ar. 504 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, are dreptul la reparare și persoana împotriva căreia s-a luat o astfel de măsură iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, stabilindu-se că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Este de reținut că prin art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare juridică în sensul că, atunci când o condamnare definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv. În cauză s-a dovedit existența situației, cu referire la reclamantul V.C., avută în vedere de legiuitor prin legea procesuală penală. Ca atare, în temeiul acestui text, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei produse prin condamnarea pe nedrept. Reglementând dreptul la reparație, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin art. 504 C. proc.

pen. nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor. Ca atare, în soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele Codului civil, art. 998 și art. 999 care, prin dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei. Dispozițiile legale menționate nu fac distincție între prejudiciul material și prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării. Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reținut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispozițiilor art.1084 din Codul civil care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită și beneficiul nerealizat.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții persoanei. Aceeași măsură luată pe nedrept afectează însă în mod diferit victimele erorii judiciare, așa încât cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material și nici nu este funcție de gravitatea în sine a măsurii luate pe nedrept ci al aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere privește aplicarea criteriilor referitoare la consecințele negative, certe însă nu palpabile și nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Ca atare, pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin măsura luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul suferit. În cauză, reclamantul a evidențiat prin acțiunea formulată împrejurări de genul criteriilor menționate, pentru care a solicitat daune morale. Corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a administrat probe și a evaluat probele administrate, soluția pronunțată fiind susținută de materialul probator.

Stabilind cuantumul daunelor morale, instanța de apel a pronunțat o soluție temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile stabilite prin dreptul intern, cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuiesc apreciate rezonabil pe o bază echitabilă, cu raportare la diferențierea morală și condiționarea socială a personalității umane, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare. Ca atare, în raport de principiile menționate și probele administrate, nu se constată motive care să justifice majorarea cuantumului daunelor morale acordate de către instanța de apel, criticile formulate constatându-se a fi neîntemeiate.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat. Împotriva deciziei pronunțate la soluționarea în apel a cauzei, comunicată pârâtului la data de 25 noiembrie 2002, acesta a declarat recurs la data de 12 decembrie 2002, cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Or, potrivit art. 103 C. proc. civ. „neexercitarea oricărei căi de atac….. în termenul legal atrage decăderea…” Ca atare, constatând că în cauză sunt întrunite cerințele decăderii din dreptul de a exercita calea de atac a recursului, în sensul existenței termenului imperativ prevăzut de art. 301 C. proc. civ., neexercitarea dreptului înăuntrul acestui termen sau a existenței unei cauze temeinice de împiedicare, Curtea va respinge recursul declarat de pârât, ca tardiv introdus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva deciziei nr. 114/C/ din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2004.