ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3074/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 331 din 12 aprilie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul I.V.

la 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen., raportat la art. 201 alin. (2) și art. 202 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a revocat liberarea condiționată a inculpatului din pedeapsa de 15 ani închisoare, aplicată acestuia prin sentința penală nr. 53 din 1 iunie 1989 a Tribunalului municipiului București, a contopit restul de 4 ani 11 luni și 29 zile rămas neexecutat cu pedepsele stabilite în cauză și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, cu un spor de un an, acesta urmând a executa în final 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., combinat cu art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat să plătească părții civile R.M.V. 15.000.000 lei cu titlu de daune morale. S-a reținut că în după amiaza zilei de 14 iulie 2001, în jurul orei 18,00, minorul R.M.V. s-a deplasat împreună cu alți 4 minori la râul Dâmbovița pentru a face baie. Inculpatul, care se deplasa de la serviciu spre domiciliul său, s-a apropiat de grupul de copii și i-a rugat să meargă cu el, să îl ajute să încarce niște coceni de porumb, fiind refuzat. Deoarece a fost rugat în mod insistent, în cele din urmă minorul R.M.V. a acceptat și, împreună cu inculpatul, s-a deplasat la „lunca Chiajna”. Intrând într-un lan de porumb, inculpatul l-a îmbrâncit pe minor.

Acesta a căzut jos, timp în care inculpatul i-a pus mâna la gură și i-a smuls de la mână o brățară din metal alb comun. Partea vătămată a început să strige după ajutor. Inculpatul l-a amenințat cu un cuțit, spunându-i că nu va scăpa decât dacă va face ce îi cere el. Inculpatul l-a dezbrăcat pe minor de pantaloni, l-a ars la mâna stângă cu țigara, l-a supus la perversiuni sexuale și a avut un raport sexual oral. Ulterior consumării acestui raport, partea vătămată a fost întoarsă de către inculpat cu fața în jos, cu intenția ca aceasta să fie supusă unui raport sexual anal. În momentul în care inculpatul a dorit să se dezbrace de pantaloni, care până în acel moment erau lăsați în jos pe picioare, partea vătămată a reușit să fugă.

Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul a declarat apel, solicitând în principal achitarea, susținând că nu a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina sa și, în subsidiar, reducerea pedepselor aplicate, acestea fiind mult prea severe. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 438/ A din 9 iulie 2002, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat, cu motivarea că din probatoriul administrat în cauză a rezultat săvârșirea cu vinovăție a faptelor pentru care acesta a fost trimis în judecată și că pedepsele sunt just individualizate. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs, reiterând criticile și cererile formulate în apel.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Instanța de fond a administrat probe și a stabilit situația de fapt funcție de acestea. Astfel, prima instanță a reținut declarațiile martorilor, inclusiv declarațiile amănunțite, de recunoaștere a faptelor, date de către inculpat, în faza urmăririi penale, precum și concluziile raportului de expertiză medico-legală. Pentru a respinge apelul declarat de către inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, instanța de control a reținut că inculpatul a revenit asupra declarațiilor date, însă această revenire nu este justificată. În fapt, revenind asupra primelor declarații, inculpatul pretinde că nu a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță.

Ca atare, instanța de control judiciar avea a aprecia asupra declarațiilor contradictorii ale inculpatului, de recunoaștere și de nerecunoaștere, totală, a săvârșirii faptelor, respectiv a stabili care dintre acestea au relevanța informativă cerută de dispozițiile art. 63 C. proc. pen. Or, neexistând nici un temei legal pentru stabilirea unei ordini de preferință între declarații succesive, date în cursul urmăririi penale ori a cercetării judecătorești, atunci când acestea sunt contradictorii, înlăturând motivat declarațiile prin care inculpatul nu recunoaște săvârșirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată și reținând primele declarații date de către acesta, care se coroborau cu fapte și împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor existente în cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre temeinică, așa încât, fiind susținută de probele din dosar, aceasta nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., vizat prin recurs. Totodată, se constată că hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., invocat de către inculpat. Astfel, pedepsele aplicate inculpatului au fost just individualizate în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., corespunzător pericolului social concret al faptelor comise în stare de recidivă postcondamnatorie, urmărilor socialmente periculoase ale acestora, poziția procesuală oscilantă a inculpatului, așa încât, în cauză nu se constată motive de reducere a acestora. În același timp, acestea sunt de natură a realiza scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. Examinând cauza și în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu. În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul I.V. împotriva deciziei nr. 438 din 9 iulie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ca nefondat. Compută din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 17 iulie 2001, la zi. Obligă pe inculpat să plătească statului 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 26 iunie 2003.