ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3074/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 331 din 12

aprilie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul

I.V. la 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art.

64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197

alin. (1) C. pen., raportat la art. 201 alin. (2) și art. 202 alin. (1) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 4 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1)

C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 7 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a revocat liberarea condiționată a

inculpatului din pedeapsa de 15 ani închisoare, aplicată acestuia prin sentința

penală nr. 53 din 1 iunie 1989 a Tribunalului municipiului București, a

contopit restul de 4 ani 11 luni și 29 zile rămas neexecutat cu pedepsele

stabilite în cauză și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea

de 8 ani închisoare, cu un spor de un an, acesta urmând a executa în final 9

ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen.

În baza art. 14, raportat la art.

346 C. proc. pen., combinat cu art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat să

plătească părții civile R.M.V. 15.000.000 lei cu titlu de daune morale.

S-a reținut că în după amiaza zilei

de 14 iulie 2001, în jurul orei 18,00, minorul R.M.V. s-a deplasat împreună cu

alți 4 minori la râul Dâmbovița pentru a face baie.

Inculpatul, care se deplasa de la serviciu

spre domiciliul său, s-a apropiat de grupul de copii și i-a rugat să meargă cu

el, să îl ajute să încarce niște coceni de porumb, fiind refuzat.

Deoarece a fost rugat în mod

insistent, în cele din urmă minorul R.M.V. a acceptat și, împreună cu inculpatul,

s-a deplasat la „lunca Chiajna”.

Intrând într-un lan de porumb,

inculpatul l-a îmbrâncit pe minor. Acesta a căzut jos, timp în care inculpatul

i-a pus mâna la gură și i-a smuls de la mână o brățară din metal alb comun.

Partea vătămată a început să strige

după ajutor. Inculpatul l-a amenințat cu un cuțit, spunându-i că nu va scăpa

decât dacă va face ce îi cere el.

Inculpatul l-a dezbrăcat pe minor de

pantaloni, l-a ars la mâna stângă cu țigara, l-a supus la perversiuni sexuale

și a avut un raport sexual oral.

Ulterior consumării acestui raport,

partea vătămată a fost întoarsă de către inculpat cu fața în jos, cu intenția

ca aceasta să fie supusă unui raport sexual anal.

În momentul în care inculpatul a

dorit să se dezbrace de pantaloni, care până în acel moment erau lăsați în jos

pe picioare, partea vătămată a reușit să fugă.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

inculpatul a declarat apel, solicitând în principal achitarea, susținând că nu

a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina sa și, în subsidiar, reducerea

pedepselor aplicate, acestea fiind mult prea severe.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 438/ A din 9 iulie 2002, a respins apelul

declarat de către inculpat, ca nefondat, cu motivarea că din probatoriul administrat

în cauză a rezultat săvârșirea cu vinovăție a faptelor pentru care acesta a

fost trimis în judecată și că pedepsele sunt just individualizate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpatul a declarat recurs, reiterând criticile și cererile formulate în

apel.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanța de fond a administrat probe

și a stabilit situația de fapt funcție de acestea. Astfel, prima instanță a

reținut declarațiile martorilor, inclusiv declarațiile amănunțite, de

recunoaștere a faptelor, date de către inculpat, în faza urmăririi penale,

precum și concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Pentru a respinge apelul declarat de

către inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, instanța de control a

reținut că inculpatul a revenit asupra declarațiilor date, însă această

revenire nu este justificată.

În fapt, revenind asupra primelor

declarații, inculpatul pretinde că nu a săvârșit faptele pentru care a fost

trimis în judecată și condamnat în primă instanță.

Ca atare, instanța de control

judiciar avea a aprecia asupra declarațiilor contradictorii ale inculpatului,

de recunoaștere și de nerecunoaștere, totală, a săvârșirii faptelor, respectiv

a stabili care dintre acestea au relevanța informativă cerută de dispozițiile

art. 63 C. proc. pen.

Or, neexistând nici un temei legal

pentru stabilirea unei ordini de preferință între declarații succesive, date în

cursul urmăririi penale ori a cercetării judecătorești, atunci când acestea

sunt contradictorii, înlăturând motivat declarațiile prin care inculpatul nu

recunoaște săvârșirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată și

reținând primele declarații date de către acesta, care se coroborau cu fapte și

împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor existente în cauză, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre temeinică, așa încât, fiind susținută de probele

din dosar, aceasta nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., vizat prin recurs.

Totodată, se constată că hotărârea

atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., invocat de către inculpat. Astfel, pedepsele aplicate

inculpatului au fost just individualizate în raport de criteriile generale

prevăzute de art. 72 C. pen., corespunzător pericolului social concret al

faptelor comise în stare de recidivă postcondamnatorie, urmărilor socialmente

periculoase ale acestora, poziția procesuală oscilantă a inculpatului, așa

încât, în cauză nu se constată motive de reducere a acestora. În același timp,

acestea sunt de natură a realiza scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.

Examinând cauza și în raport de

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici

motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art.

192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul I.V. împotriva deciziei nr. 438 din 9 iulie 2002 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, ca nefondat.

Compută din pedeapsa aplicată durata

arestării preventive de la 17 iulie 2001, la zi.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 iunie 2003.