ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5514/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, sub nr. 3793/103 din 11 septembrie 2009, reclamanta M.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a se constata caracterul politic al condamnării sale, potrivit art. 1 și 4 din Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în valoare de 164.250 euro echivalent RON, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în anul 1948 soțul său, de profesie avocat, a fost exclus din profesie în temeiul Legii nr. 3/1948, motivul neoficial fiind acela că tatăl acestuia era considerat chiabur.

Ulterior, soțul reclamantei a susținut examen de reintegrare în barou, însă a fost respins. Întrucât aceste evenimente afectau moral și material familia, reclamanta a adresat o scrisoare de protest ministrului justiției de la acea vreme, urmare a acestui protest fiind arestată în iarna anului 1958 și anchetată timp de trei luni de zile, iar ulterior condamnată la 4 ani închisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Pedeapsa a fost executată, succesiv, în mai multe penitenciare, experimentând astfel o paletă întreagă de regimuri de deținere în condiții inumane, dure, îndurând mizeria, frigul, foamea, umilința, teroarea, un sistem penitenciar axat exclusiv pe represiune. În anii de detenție a făcut greva foamei timp de 21 de zile, ca formă de protest față de condițiile de existență, a primit un singur pachet de la familia sa și nu i s-a permis niciun fel de contact, prin intermediul vorbitorului, cu aceasta.

După executarea pedepsei i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna R., județul Brăila, pentru o perioadă de un an, repartizându-i-se un adăpost într-o casă aproape dărâmată, cu pereții extrem de degradați și acoperiș de stuf. În sat, locuit în exclusivitate de foști deținuți politici și de gospodari deportați din Banat, nu exista niciun magazin alimentar, nici dispensar sanitar sau farmacie.

Reclamanta a mai arătat că, după eliberarea sa definitivă, atât ea, cât și soțul său au avut numeroase dificultăți în a-și găsi un loc de muncă, soțul fiind nevoit să lucreze în alte domenii decât cel pentru care era pregătit, iar reclamanta a primit un loc de muncă după mai multe încercări eșuate, de abia în mai 1965. De asemenea, perioada petrecută în închisoare și în domiciliu obligatoriu au avut consecințe negative și asupra sănătății, astfel încât în anul 1973 a fost nevoită să se pensioneze pentru invaliditate din cauza reumatismului cauzat de anii petrecuți în frig și umezeală și din cauza herniei de disc de care suferea.

Pentru determinarea condițiilor în care măsura stabilirii domiciliului obligatoriu a fost luată, reclamanta a solicitat instanței administrarea de probatorii, în virtutea obligației stabilite de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, iar în situația imposibilității documentării corespunzătoare a acestei împrejurări, a solicitat aplicarea art. 4 alin. (2) și constatarea caracterului politic al măsurii în virtutea caracterului evident accesoriu al acesteia față de condamnarea suferită, infracțiunea de uneltire împotriva ordinii sociale, prevăzută expres în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept condamnare cu caracter politic.

Cu privire la despăgubiri, reclamanta a susținut că prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu s-a realizat în niciun fel o reparație materială sau morală, ci doar o reîncadrare a foștilor deținuți politici în societate, Legea nr. 221/2009 reprezentând primul act normativ care reglementează acordarea unor reparații pentru suferințele la care aceștia au fost supuși. La termenul din 30 noiembrie 2009, reclamanta și-a precizat cel de-al doilea capăt de cerere, în sensul că solicită daune morale în cuantum total de 328.500 euro, constând în 200 euro pentru fiecare zi de arest sau detenție și 100 euro pentru fiecare zi de domiciliu forțat. Prin sentința nr. 1101/C din 30 noiembrie 2009, Tribunalul Neamț, secția civilă, a admis acțiunea, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantei dispuse prin sentința nr. 177 din 19 aprilie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar M.U.

Iași în Dosarul nr. 153/1958, definitivă prin decizia nr. 1111 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară la 13 iunie 1958, în Dosarul nr. 980/1958, precum și al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în comuna R., în perioada 14 februarie 1962-14 februarie 1963. Totodată, prin aceeași hotărâre, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei echivalentul în RON la data plății efective al sumei de 328.500 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 177 din 19 aprilie 1958 a Tribunalului Militar M.U. Iași reclamanta a fost condamnată la 4 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

în vigoare la acea dată. S-a reținut că în preajma zilei de 23 august 1957, reclamanta ar fi adresat Ministerului Justiției o scrisoare anonimă cu conținut dușmănos, aducând injurii grosolane la adresa regimului democrat-popular de la acea vreme și a organelor justiției populare. A calomniat realizările și conducătorii statului, a adus injurii față de organizarea statului și s-a dedat la o serie de amenințări față de conducerea de stat. Prin decizia penală nr. 1111 din 13 iunie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară a fost respins recursul reclamantei împotriva acelei sentințe. Executarea pedepsei a avut loc în perioada 15 februarie 1958-13 februarie 1962, la început în Penitenciarul Militar Iași, apoi în penitenciarele Jilava, Miercurea Ciuc și Arad.

Ulterior, eliberării a fost stabilită cu domiciliu obligatoriu timp de un an de zile în comuna R., raionul Brăila, regiunea Galați, în baza Deciziei M.A.I. nr. 16361 din 30 decembrie 1961. În raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 condamnarea invocată de reclamantă constituie de drept condamnare cu caracter politic. De asemenea, s-a apreciat că stabilirea domiciliului obligatoriu este o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2) din lege, întrucât, deși nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative enumerate în art. 3, caracterul său politic rezultă din faptul că s-a grefat pe o condamnare considerată de drept ca având caracter politic.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 03 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (...) pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate peroanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 (...) .și al O.U.G. nr. 214/1999 (...) cu modificările și completările ulterioare”. Tribunalul a reținut că dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Datorită naturii valorilor nepatrimoniale lezate daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, astfel încât la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial instanța are în vedere o serie de criterii: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele hotărârii, măsura în care au fost afectate situația profesională, socială și familială, toate aceste criterii trebuind subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

În speță, prima instanță a reținut durata privațiunii de liberate a reclamantei (4 ani), vârsta la care aceasta a fost arestată (29 de ani), îndepărtarea de fetița sa de 6 ani și familie, experiența concentraționară, umilitoare și traumatizantă, condițiile din închisorile comuniste așa cum acestea rezultă din relatările supraviețuitorilor sistemului penitenciar din epocă, iar ulterior eliberării, stabilirea domiciliului obligatoriu, stigmatul închisorii care i-a marcat reclamantei întreaga existență, dificultățile în găsirea unui loc de muncă și a considerat că au fost lezate valori esențiale care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare.

În consecință, față de afectarea gravă a situației familiale, sociale și profesionale, prima instanță a apreciat că suma solicitată de reclamantă este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit și a admis acțiunea astfel cum s-a arătat în precedent. Împotriva acestei sentințe, D.G.F.P. Neamț în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice a formulat apel, considerând-o netemeinică și nelegală doar în parte, respectiv în ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, solicitând diminuarea acestora. În motivarea apelului s-a arătat că, față de situația de fapt prezentată de reclamantă și astfel cum rezultă din probatoriul administrat, nu se contestă prejudiciul moral suferit, reclamanta fiind îndreptățită la daune morale.

În opinia apelantului, cuantumul apare, însă, mult prea mare, raportat la perioada de detenție și de domiciliu obligatoriu, la practica judiciară și la scopul acordării acestor despăgubiri. Astfel, s-a arătat că pentru o perioadă de arestare de 13 ani temniță grea și 7 ani de degradare, printr-o hotărâre judecătorească s-a acordat cu titlu de daune morale suma de 100.000 euro. Suma trebuie să fie rezonabilă, ținându-se cont suferințele celui condamnat politic, de consecințele acelui fapt în contextul vremurilor respective, de perioada arestării, dar și de veniturile modeste ale majorității populației din țară. Invocând, în această ordine de idei, jurisprudența, s-a arătat că despăgubirea nu se confundă cu o „amendă excesivă”, trebuie să reprezinte o reparație și nu îmbogățire fără just temei.

S-a mai arătat că, în materia daunelor morale principiul refacerii integrale și a repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiții de viață mai confortabile. Această reparație a prejudiciilor suferite în vechiul regim intervine la un interval foarte mare de timp de la data producerii lor, urmând a fi suportate tot de către Statul Român, dar în mod indirect de către o generație care nu a contribuit sub nicio formă la producerea prejudiciului, a mai susținut apelantul. Totodată, în acest context, a invocat numărul foarte mare al celor îndreptățiți să solicite astfel de despăgubiri, acțiunile deja înregistrate pe rolul instanțelor de judecată fiind semnificative și contextul situației economice actuale declanșată de criza economică mondială.

Prin decizia nr. 23 din 01 martie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, în materia daunelor morale, principiul reparației integrale nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestora, imposibil de echivalat bănește. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani nefiind posibilă, întinderea despăgubirilor se realizează prin apreciere, raportat elementele de fapt.

În speță, în raport de ansamblul probatoriu, valoarea despăgubirilor astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanța de fond nu este disproporționată față de prejudiciul suferit și nu se plasează în sfera îmbogățirii fără just temei, atât timp cât prin condamnarea pe nedrept a reclamantei i s-a adus atingere întregii sale vieți familiale, sociale și profesionale, sub aspectul coordonatelor fundamentale ale acestora.

Având în vedere privarea de libertate din motive politice, pe o perioadă de 4 ani, urmată de 3 ani de interdicție corecțională și un an de domiciliu obligatoriu, împrejurări de natură să-i aducă prin ele înseși, prejudicii morale incalculabile; tratamentul la care intimata a fost supusă în timpul detenției și a domiciliului forțat, care a mers până la distrugerea sănătății; atingerea valorilor care definesc existența fizică și psihică, onoarea, demnitatea, reputația, libertatea de conștiință și exprimare ce i-a fost adusă intimatei; privarea de o viață familială, socială și profesională normală, supunerea la oprobriu, dispreț, suspiciuni publice, cu consecința lezării și a relațiilor de ordin afectiv cu prietenii, apropiații, colegii; privarea de șansă socială și profesională atât a intimatei, cât și a soțului și fiicei acesteia, cu repercusiuni asupra vieții familiale, imaginii sociale și a surselor de venit, fiind de notorietate faptul că o condamnare din motive politice conducea la interdicția urmării unor studii școlare și ocupării unor profesii nu numai pentru cel condamnat, ci și pentru membrii familiei sale, instanța de apel a constatat că Tribunalul a stabilit un cuantum al despăgubirilor morale de natură să asigure reclamantei o satisfacție echitabilă și suficientă pentru prejudiciul moral suferit,

fără a deturna scopul compensării acestui prejudiciu și fără a duce la îmbogățire fără justă cauză. Împotriva acestei decizii, D.G.F.P. Neamț în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice a declarat, în termen legal, prezentul recurs. Intemeindu-și recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanțele au apreciat greșit despăgubirile la care este îndreptățită reclamanta, suma stabilită fiind mult prea mare, ceea ce reprezintă o îmbogățire fără justă cauză. În motivare au fost reluate criticile formulate în apel, astfel cum acestea au fost redate în precedent. În ceea ce privește argumentul constând în nesocotirea practicii judiciare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, recurentul a detaliat exemplul invocat în apel și a prezentat alte două soluții de speță.

Analizând recursul, Înalta Curte va constata următoarele: Obiectul unei cereri de recurs este reprezentat de decizia instanței de apel, sub aspectul nelegalității acesteia. Motivarea recursului presupune arătarea cu claritate a acelor critici care, încadrabile fiind motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sunt de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii atacate. Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivația sa se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală sau parțială a acesteia. În speță, recurentul nu a formulat critici referitoare la modul de judecată al instanței de apel. În mod incontestabil recurentul a reiterat ad litteram cererea de apel cu titlu de motive de recurs, dezvoltând unul dintre argumentele invocate și în apel.

Așa fiind, susținerile invocate sunt străine de considerentele deciziei atacate, întrucât nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanța de apel ce sunt supuse analizei instanței superioare. Nemulțumirea recurentului față de soluție și simpla afirmație în sensul că prin decizia atacată în mod greșit s-a respins apelul nu se pot constitui în critici ale acelei decizii și nu echivalează cu motivarea căii de atac. Pe de altă parte, criticile, astfel reiterate, privesc netemeinicia hotărârii întrucât se referă exclusiv la întinderea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanțe, aspect ce nu poate forma obiect de analiză în recurs. În calea extraordinară de atac a recursului nu este permisă o nouă devoluare a fondului, obiectul recursului reprezentându-l legalitatea deciziei dată în apel, după cum s-a arătat.

În consecință, față de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) și art. 306 C. proc. civ., raportate la prevederile art. 304 C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac exercitată în condițiile mai sus expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Neamț, împotriva deciziei nr. 23 din 01 martie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2010.