ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 516/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 516/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul

Tribunalului

Satu Mare la data de 3 martie 2010

, reclamanta

C.A. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să

dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale, potrivit Legii nr. 221/2009,

în sumă de 500.000 lei, constatându-se calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la beneficiul acestor despăgubiri, în calitate de soție

supraviețuitoare a defunctului C.T., condamnat politic.

Prin

sentința civilă nr. 1271/D din 30 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare

a

admis în parte

acțiunea reclamantei și în consecință: a constatat caracterul politic al

condamnării soțului reclamantei, defunctul C.T., condamnat prin sentința penală

nr. 2107/1958 a Tribunalului Militar Cluj, dosar nr. 1738/1958; a obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000 Euro plătibilă în moneda

națională la cursul din data plății, cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009;

a respins restul pretențiilor; cu cheltuieli de judecată în sumă de 1190 lei.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că s

oțul reclamantei, C.T.,

decedat la data de 14 februarie 2010, prin sentința penală nr. 2107 din 27

decembrie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii III MIL Cluj în

dosar nr. 1738/1958 a fost condamnat în baza art. 207 alin. (1) comb. cu art. 230

alin. (1) C. pen. și art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. la muncă silnică pe viață

și confiscarea averii personale pentru complicitate la crimă de acte de

teroare. Din fișa matricola penală nr. 2629 a Penitenciarului Satu Mare rezultă

că defunctul a fost depus ca condamnat la data de 26 noiembrie 1958 și a fost

liberat la data de 20 iulie 1964. Ulterior, pedeapsa a fost comutată în 25 de

ani muncă silnică.

În

considerentele hotărârii de condamnare ca și stare de fapt s-a reținut că soțul

reclamantei, în calitate de complice, a săvârșit fapta constând în uciderea

persoanei care era președintele întovărășirii, iar inculpații aveau pământ

comasat. Deși soțul reclamantei a fost complice la omucidere, împrejurările în

care fapta a fost săvârșită a fost considerată de autoritățile acelor vremuri ca

crimă de acte de teroare având caracter politic și nu o infracțiune de drept

comun.

Față de

această stare de fapt reținută, tribunalul a considerat că soțul reclamantei a

suferit o condamnare cu caracter politic conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

fiind incidente dispozițiile art. 2 din același act normativ.

În baza art.

5 alin. (1) lit. a) din lege, tribunalul, ținând cont de situația concretă a

soțului reclamantei, de perioada în care soțul reclamantei a fost privat de

libertate, respectiv perioada 1958-1964, precum și condițiile în care a fost

obligat acesta să-și execute pedeapsa, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice să plătească reclamantei cu titlu de daune morale suma de 100.000 de

euro plătibilă în moneda națională la cursul din data plății. Instanța a avut

în vedere și faptul că soțul reclamantei a beneficiat și de dispozițiile

Decretului nr. 118/1990, fiind emisă Hotărârea nr. 42/1990.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat apel

, atât reclamanta C.A., solicitând modificarea

în parte a sentinței în sensul majorării despăgubirilor la suma de 400.000

euro, cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, solicitând în

principal, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii, iar în

subsidiar, modificarea în parte a sentinței, în sensul diminuării

despăgubirilor acordate, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare,

solicitând diminuarea despăgubirilor acordate la suma de 5.000 euro.

Prin

decizia nr. 46/2011-R din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea – secția

civilă mixtă

a

admis, ca fondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare; a schimbat în

parte sentința atacată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate

reclamantei de la 100.000 Euro la 68.000 Euro; a păstrat celelalte dispoziții

ale sentinței; a respins, ca nefondat, apelul reclamantei C.A.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de

complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având

ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a

persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din

drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă

reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin

confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut

despăgubiri în echivalent.

Cu

privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009

despăgubiri morale, instanța de apel a arătat că, este adevărat că art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a

obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, însă instanța a considerat că această decizie nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data

pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate

ulterior pronunțării sale.

S-a

reținut că, a aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct

aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în

funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat

aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind

determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor

aflate în cauză.

În

consecință, curtea de apel a reținut că, după cum chiar Curtea Constituțională

a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața

legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel se încalcă art. 5 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, iar

schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu

contravine acestui drept.

Pe de

altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul

Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006

privind cauza Blecic c/a Croația, paragraf 81).

Instanța

de apel a arătat și faptul că, și în ipoteza în care s-ar considera că

reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită de a obține

despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ. ), câtă vreme s-a

constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva

soțului său. Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția

dreptului de a cere despăgubiri, câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana

în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile

abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.

În cazul

în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat

caracterul politic al măsurii, s-ar încălca principiul egalității în drepturi

și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut

hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Referitor

la cuantumul daunelor ce se impun în astfel de situații, s-a reținut că este de

notorietate și deci nu se impune a fi dovedit faptul că o deținere, arestare,

provoacă traume atât de natură fizică cât mai ales psihică nu doar celui în

cauză ci și familiei acestuia, mai mult, tot de notorietate este și faptul că

ulterior arestării și relațiile sociale au avut de suferit, cele legate de

prietenie, vecinătate, relații de muncă. Cuantumul prejudiciului suferit în

astfel de situații nu poate fi însă determinat cu exactitate, astfel că, în

asemenea cazuri, datorită acestui aspect, în cauze similare Curtea a hotărât să

acorde câte 2000 euro pentru fiecare lună de detenție pentru cel ce a fost privat

de libertate efectiv, iar în cazul decesului titularului în locul de detenție

câte 1.000 euro pentru fiecare lună de detenție în favoarea moștenitorilor

acestuia, fiind o certitudine faptul că nu se poate pune semnul de egalitate între

suferința provocată de propria arestare și cea a unui membru al familiei.

Curtea

de apel a arătată că, instanța de fond, într-adevăr la stabilirea cuantumului daunelor

morale nu a avut în vedere faptul că detenția soțului reclamantei de 68 de luni

impunea acordarea doar a 68.000 euro în loc de 100.000 euro cât greșit a acordat,

criticile în acest sens fiind fondate și nu în sensul diminuării conform O.U.G.

nr. 62/2010, care potrivit celor expuse mai sus a fost declarată de către

Curtea Constituțională ca fiind neconstituțională referitor la limitarea despăgubirilor

ce se pot acorda în astfel de situații.

Împotriva acestei

decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta C.A., cât și

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare.

În

recursul său, reclamanta a criticat c

uantumul despăgubirilor acordate de către

instanța de apel, considerând că nu sunt în măsură să acopere prejudiciul moral

suferii de soțul său în perioada celor 6 ani de închisoare efectuați în

Penitenciarul Gherla pentru condamnarea sa cu caracter politic.

Raportat la perioada

mare în care a fost privat de libertate și a condițiilor grele, inumane, ale

închisorilor comuniste în care soțul său a fost obligat să-și execute pedeapsa,

apreciază recurenta-reclamantă că suma de 100.000 de euro acordată de instanța

de fond, cu titlu de daune morale, nu constituie o sumă echitabilă pentru

prejudiciul cauzat. Actele de teroare ale regimului comunist au fost reținute

de instanță și cu toate acestea, daunele acordate sunt mult prea mici față de

suferințele provocate în închisoarea comunistă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a susținut prin motivele de recurs, cu privire la cuantumul

despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate.

În acest sens,

pârâtul-recurent a făcut trimitere la jurisprudența C.E.D.O. care a acordat

frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar

deloc (cauza Hood/Marii Britanii, cauza Nicolova/Bulgariei).

Totodată, s-a arătat

că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății a fost instituită

de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și Decretului-lege nr. 118/1990.

Așadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură

drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a

beneficiat.

Pârâtul a criticat

decizia recurată și prin prisma reglementărilor O.U.G. nr. 62/2010, prin care

s-a modificat Legea nr. 221/2009, sub aspectul instituirii unor criterii de

cuantificare dar și un plafon până la care se pot acorda despăgubiri

persoanelor care se încadrează în categoriile enunțate de acest act normativ.

În motivarea

recursului, pârâtul a invocat și Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Astfel, în temeiul

Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanță doar

constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor

administrative asimilate acestora, fără acordarea despăgubirilor morale.

S-a invocat și

jurisprudența C.E.DO. în legătură cu existența „speranței legitime”,

stabilindu-se că reclamanții nu pot susține că au o speranță legitimă ca

cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea

acesteia.

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat în sensul

celor ce succed, urmând a fi admis:

Astfel, vor fi

analizate criticile formulate de pârât care aduc în discuție efectul pe care îl

are în cauză Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau

numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr.

221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1

din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub

incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care

s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu al

soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte

apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea

recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în

condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

În acest context

, este de reținut că,

apelantul

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat acest aspect ca motiv de

apel de ordine publică, în completarea motivelor de apel formulate în scris,

după cum rezultă din practicaua deciziei nr. 46/2011.

Însă, instanța de

apel, în mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea în cauză a

Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere considerentele expuse, nu se

mai impune analizarea recursului declarat de reclamanta

C.A., care a formulat

critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care nu mai

pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au

constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune

morale.

Față de cele ce preced, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins

recursul reclamantei, va fi admis recursul pârâtului, cu consecința modificării

în parte a deciziei curții de apel, în sensul schimbării în tot a sentinței

tribunalului și respingerii acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat

recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 46/2011-R din 24

februarie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva aceleiași

decizii.

Modifică în parte

decizia, în sensul că schimbă în tot sentința nr. 1271/D din 30 iunie 2010 a

Tribunalului Satu Mare – secția civilă și respinge acțiunea reclamantei.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.