ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 516/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 3 martie 2010 , reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale, potrivit Legii nr. 221/2009, în sumă de 500.000 lei, constatându-se calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la beneficiul acestor despăgubiri, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului C.T., condamnat politic.

Prin sentința civilă nr. 1271/D din 30 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea reclamantei și în consecință: a constatat caracterul politic al condamnării soțului reclamantei, defunctul C.T., condamnat prin sentința penală nr. 2107/1958 a Tribunalului Militar Cluj, dosar nr. 1738/1958; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000 Euro plătibilă în moneda națională la cursul din data plății, cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009; a respins restul pretențiilor; cu cheltuieli de judecată în sumă de 1190 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că s oțul reclamantei, C.T., decedat la data de 14 februarie 2010, prin sentința penală nr. 2107 din 27 decembrie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii III MIL Cluj în dosar nr. 1738/1958 a fost condamnat în baza art. 207 alin. (1) comb.

cu art. 230 alin. (1) C. pen. și art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. la muncă silnică pe viață și confiscarea averii personale pentru complicitate la crimă de acte de teroare. Din fișa matricola penală nr. 2629 a Penitenciarului Satu Mare rezultă că defunctul a fost depus ca condamnat la data de 26 noiembrie 1958 și a fost liberat la data de 20 iulie 1964. Ulterior, pedeapsa a fost comutată în 25 de ani muncă silnică. În considerentele hotărârii de condamnare ca și stare de fapt s-a reținut că soțul reclamantei, în calitate de complice, a săvârșit fapta constând în uciderea persoanei care era președintele întovărășirii, iar inculpații aveau pământ comasat. Deși soțul reclamantei a fost complice la omucidere, împrejurările în care fapta a fost săvârșită a fost considerată de autoritățile acelor vremuri ca crimă de acte de teroare având caracter politic și nu o infracțiune de drept comun.

Față de această stare de fapt reținută, tribunalul a considerat că soțul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind incidente dispozițiile art. 2 din același act normativ. În baza art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, tribunalul, ținând cont de situația concretă a soțului reclamantei, de perioada în care soțul reclamantei a fost privat de libertate, respectiv perioada 1958-1964, precum și condițiile în care a fost obligat acesta să-și execute pedeapsa, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei cu titlu de daune morale suma de 100.000 de euro plătibilă în moneda națională la cursul din data plății.

Instanța a avut în vedere și faptul că soțul reclamantei a beneficiat și de dispozițiile Decretului nr. 118/1990, fiind emisă Hotărârea nr. 42/1990. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel , atât reclamanta C.A., solicitând modificarea în parte a sentinței în sensul majorării despăgubirilor la suma de 400.000 euro, cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, solicitând în principal, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței, în sensul diminuării despăgubirilor acordate, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând diminuarea despăgubirilor acordate la suma de 5.000 euro.

Prin decizia nr. 46/2011-R din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea – secția civilă mixtă a admis, ca fondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de la 100.000 Euro la 68.000 Euro; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a respins, ca nefondat, apelul reclamantei C.A.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanța de apel a arătat că, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, însă instanța a considerat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

S-a reținut că, a aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. În consecință, curtea de apel a reținut că, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel se încalcă art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, iar schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravine acestui drept.

Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraf 81). Instanța de apel a arătat și faptul că, și în ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită de a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.

), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva soțului său. Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri, câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. În cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la cuantumul daunelor ce se impun în astfel de situații, s-a reținut că este de notorietate și deci nu se impune a fi dovedit faptul că o deținere, arestare, provoacă traume atât de natură fizică cât mai ales psihică nu doar celui în cauză ci și familiei acestuia, mai mult, tot de notorietate este și faptul că ulterior arestării și relațiile sociale au avut de suferit, cele legate de prietenie, vecinătate, relații de muncă.

Cuantumul prejudiciului suferit în astfel de situații nu poate fi însă determinat cu exactitate, astfel că, în asemenea cazuri, datorită acestui aspect, în cauze similare Curtea a hotărât să acorde câte 2000 euro pentru fiecare lună de detenție pentru cel ce a fost privat de libertate efectiv, iar în cazul decesului titularului în locul de detenție câte 1.000 euro pentru fiecare lună de detenție în favoarea moștenitorilor acestuia, fiind o certitudine faptul că nu se poate pune semnul de egalitate între suferința provocată de propria arestare și cea a unui membru al familiei. Curtea de apel a arătată că, instanța de fond, într-adevăr la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a avut în vedere faptul că detenția soțului reclamantei de 68 de luni impunea acordarea doar a 68.000 euro în loc de 100.000 euro cât greșit a acordat, criticile în acest sens fiind fondate și nu în sensul diminuării conform O.U.G.

nr. 62/2010, care potrivit celor expuse mai sus a fost declarată de către Curtea Constituțională ca fiind neconstituțională referitor la limitarea despăgubirilor ce se pot acorda în astfel de situații. Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta C.A., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare. În recursul său, reclamanta a criticat c uantumul despăgubirilor acordate de către instanța de apel, considerând că nu sunt în măsură să acopere prejudiciul moral suferii de soțul său în perioada celor 6 ani de închisoare efectuați în Penitenciarul Gherla pentru condamnarea sa cu caracter politic.

Raportat la perioada mare în care a fost privat de libertate și a condițiilor grele, inumane, ale închisorilor comuniste în care soțul său a fost obligat să-și execute pedeapsa, apreciază recurenta-reclamantă că suma de 100.000 de euro acordată de instanța de fond, cu titlu de daune morale, nu constituie o sumă echitabilă pentru prejudiciul cauzat. Actele de teroare ale regimului comunist au fost reținute de instanță și cu toate acestea, daunele acordate sunt mult prea mici față de suferințele provocate în închisoarea comunistă. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut prin motivele de recurs, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate.

În acest sens, pârâtul-recurent a făcut trimitere la jurisprudența C.E.D.O. care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (cauza Hood/Marii Britanii, cauza Nicolova/Bulgariei). Totodată, s-a arătat că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și Decretului-lege nr. 118/1990. Așadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat. Pârâtul a criticat decizia recurată și prin prisma reglementărilor O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat Legea nr. 221/2009, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare dar și un plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează în categoriile enunțate de acest act normativ.

În motivarea recursului, pârâtul a invocat și Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Astfel, în temeiul Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanță doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate acestora, fără acordarea despăgubirilor morale. S-a invocat și jurisprudența C.E.DO. în legătură cu existența „speranței legitime”, stabilindu-se că reclamanții nu pot susține că au o speranță legitimă ca cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat în sensul celor ce succed, urmând a fi admis: Astfel, vor fi analizate criticile formulate de pârât care aduc în discuție efectul pe care îl are în cauză Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În acest context , este de reținut că, apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat acest aspect ca motiv de apel de ordine publică, în completarea motivelor de apel formulate în scris, după cum rezultă din practicaua deciziei nr. 46/2011. Însă, instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea recursului declarat de reclamanta C.A., care a formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale. Față de cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul reclamantei, va fi admis recursul pârâtului, cu consecința modificării în parte a deciziei curții de apel, în sensul schimbării în tot a sentinței tribunalului și respingerii acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 46/2011-R din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia, în sensul că schimbă în tot sentința nr. 1271/D din 30 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare – secția civilă și respinge acțiunea reclamantei. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.