ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1429/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantele R.L. și N.T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate că măsura condamnării tatălui lor, R.I.I., prin sentința penală nr. 900 pronunțată în dosarul nr. 596/1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, modificată în parte prin decizia nr. 213 din 1 august 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, la pedeapsa privativă de libertate de 25 ani muncă silnică și 10 ani de degradare civică constituie condamnare cu caracter politic și să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de 500.000 euro, prin echivalent în lei, la cursul B.N.R.

de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri sub formă de daune morale, cu cheltuieli de judecată, în caz de opoziție. Prin sentința civilă nr. 272 din 24 martie 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea și, în consecință, a constatat caracterul de condamnare politică de drept a condamnării la pedeapsa de 25 de ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică aplicată tatălui reclamantelor, R.I.I., prin sentința penală nr. 900 din 8 iulie 1958 pronunțată în dosarul nr. 596/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, modificată prin decizia nr. 213 din 1 august 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 200.000 euro prin echivalentul în lei la data plății, conform cursului B.N.R.

la data plății, precum și suma de 1.000 lei cheltuieli parțiale de judecată în favoarea reclamantelor. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 3/ A din 19 ianuarie 2011, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în favoarea reclamantelor, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost respins apelul declarat de reclamantele R.L. și N.T. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, sunt neconstituționale. De asemenea, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I-a din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituționale, pe motiv că aceasta reprezintă o reglementare paralelă cu acelea prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990 și în O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și art. 16 din Legea nr. 24/2000. Instanța de apel a constatat că, câtă vreme în speță este vorba de o situație juridică legală facta pendentia, înseamnă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamantul nu avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., și nici ulterior, situația juridică legală neepuizându-și toate efectele sub legea veche.

Apoi, s-a arătat că la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. al României, Partea I-a, reclamantul nu avea o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, în înțelesul art. 374 alin. (1), art. 376 alin. (1) și art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului.

În schimb, tocmai pentru că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, a fost admis în parte apelul pârâtului în contra sentinței tribunalului, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtului la plata în favoarea reclamantelor a sumei de 200.000 euro, fiind menținute dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al condamnării, deoarece prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituționale, precum și cele privitoare la plata cheltuielilor parțiale de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele R.L.

și N.T., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele au arătat că nu poate fi reținută în cauză dubla reglementare, deoarece indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 nu poate fi calificată ca fiind un drept de despăgubire pentru daune morale. Pe de altă parte, recurentele au arătat că instanța de apel nu a ținut cont de actele internaționale incidente, invocând în acest sens Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Recurentele au mai arătat că Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 cere statelor să faciliteze accesul la justiție și asigurarea unui tratament echitabil al victimelor. De asemenea, potrivit art. 5 din C.E.D.O., orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații. Recurentele au mai susținut că, de altfel, însăși Curtea Constituțională a constatat, prin considerentele deciziei nr. 1354/2010 că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Contrar susținerilor recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și actele internaționale invocate, susținerile recurentelor sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamantelor va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele R.L. și N.T. împotriva deciziei nr. 3/ A din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.