ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1429/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2009

pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantele R.L. și N.T. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate că măsura

condamnării tatălui lor, R.I.I., prin sentința penală nr. 900 pronunțată în

dosarul nr. 596/1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj,

modificată în parte prin decizia nr. 213 din 1 august 1958 a Tribunalului

Suprem, Colegiul Militar, la pedeapsa privativă de libertate de 25 ani muncă

silnică și 10 ani de degradare civică constituie condamnare cu caracter politic

și să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de

500.000 euro, prin echivalent în lei, la cursul B.N.R. de la data efectuării

plății, cu titlu de despăgubiri sub formă de daune morale, cu cheltuieli de

judecată, în caz de opoziție.

Prin sentința civilă nr. 272 din 24 martie 2010,

Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea și, în consecință, a constatat

caracterul de condamnare politică de drept a condamnării la pedeapsa de 25 de

ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică aplicată tatălui reclamantelor,

R.I.I., prin sentința penală nr. 900 din 8 iulie 1958 pronunțată în dosarul nr.

596/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, modificată

prin decizia nr. 213 din 1 august 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma

de 200.000 euro prin echivalentul în lei la data plății, conform cursului

B.N.R. la data plății, precum și suma de 1.000 lei cheltuieli parțiale de

judecată în favoarea reclamantelor.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 3/ A din 19

ianuarie 2011, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

M.F.P. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat obligarea

pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în favoarea reclamantelor, fiind

menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost respins apelul

declarat de reclamantele R.L. și N.T. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a

constatat că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, sunt

neconstituționale.

De asemenea, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, s-a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I-a din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituționale, pe motiv că

aceasta reprezintă o reglementare paralelă cu acelea prevăzute în Decretul-lege

nr. 118/1990 și în O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce contravine prevederilor art. 1

alin. (3) și (5) din Constituție și art. 16 din Legea nr. 24/2000.

Instanța de apel a constatat că, câtă vreme în speță

este vorba de o situație juridică legală facta pendentia, înseamnă că la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamantul nu avea un „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., și nici ulterior,

situația juridică legală neepuizându-și toate efectele sub legea veche.

Apoi, s-a arătat că la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. al României, Partea

I-a, reclamantul nu avea o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, în

înțelesul art. 374 alin. (1), art. 376 alin. (1) și art. 377 alin. (1) pct. 3

C. proc. civ.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, în

baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului.

În schimb, tocmai pentru că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, a fost

admis în parte apelul pârâtului în contra sentinței tribunalului, care a fost

schimbată în parte, în sensul că s-a înlăturat dispoziția de obligare a

pârâtului la plata în favoarea reclamantelor a sumei de 200.000 euro, fiind

menținute dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al

condamnării, deoarece prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu au

fost declarate neconstituționale, precum și cele privitoare la plata

cheltuielilor parțiale de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal, reclamantele R.L. și N.T., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele au

arătat că nu poate fi reținută în cauză dubla reglementare, deoarece

indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 nu poate fi calificată ca

fiind un drept de despăgubire pentru daune morale.

Pe de altă parte, recurentele au arătat că instanța de

apel nu a ținut cont de actele internaționale incidente, invocând în acest sens

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și

Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Recurentele au mai arătat că Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985 cere statelor să faciliteze accesul la justiție și

asigurarea unui tratament echitabil al victimelor.

De asemenea, potrivit art. 5 din C.E.D.O., orice

persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții

contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

Recurentele au mai susținut că, de altfel, însăși

Curtea Constituțională a constatat, prin considerentele deciziei nr. 1354/2010

că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de

decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care

acest motiv o reglementează – interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății.

Contrar susținerilor recurentelor, curtea de apel a

dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr.

789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și actele internaționale

invocate, susținerile recurentelor sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 din 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând „un bun” în sensul

art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art.

330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate

în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la

diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate

fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care

intenționează să o obțină recurenții.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

reclamantelor va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantele R.L. și N.T. împotriva deciziei nr. 3/ A din 19 ianuarie 2011 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.