ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1116/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1116/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul Hunedoara la 10 decembrie 2009, reclamanta P.L.M. a

solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., să se

constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său, B.I., prin

sentința nr. 20 din 15 ianuarie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a

Cluj și să fie obligat pârâtul la 745.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de tatăl său și la 9.800 euro reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate.

Reclamanta a

solicitat, totodată, obligarea pârâtului la 1.827 lei lunar, începând cu data

de 1 iulie 1953, până la data decesului tatălui său, 29 septembrie 1996,

reactualizată în raport cu rata inflației, cu titlu de daune materiale.

Prin sentința civilă nr.

199 din 30 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea și l-a

obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în

echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului său,

B.I.

S-au respins în rest

pretențiile reclamantei.

Prin considerentele

sentinței menționate, prima instanță a reținut că, prin sentința nr. 20 din 15

ianuarie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare

Cluj, tatăl reclamantului, B.I., a fost condamnat la muncă silnică, în baza art.

211 C. pen., raportat la art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen., pentru crima de

insurecție armată, comutată la 25 de ani de muncă silnică, pedeapsă din care a

executat 6 luni, o lună și cinci zile.

S-a constatat

caracterul politic al acestei condamnări, în conformitate cu dispozițiile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, reținându-se că, în baza art. 5 alin. (1) din

lege, reclamanta este îndreptățită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit.

La cuantificarea

daunelor s-a avut în vedere faptul că tatăl reclamantei a beneficiat de măsuri

reparatorii în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 452

din 22 noiembrie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor acestei

legi recunoscându-se ca vechime neîntreruptă în muncă perioada în care a

executat pedeapsa și acordându-i-se o indemnizație lunară de 1.270 lei,

începând cu 1 aprilie 1990 și până la deces.

În

ceea ce privește suma de 22.000 lei reprezentând

contravaloarea ceasului cu lanț de

aur, verighetei, inelului și a lanțului din aur, tribunalul a reținut că nu s-a

probat confiscarea acestor bunuri de la tatăl reclamantei.

S-au

apreciat ca fiind neîntemeiate și pretențiile privind

acordarea diferenței

de salariu și a diferenței de pensie, față de recunoașterea vechimii în muncă

ca efect al aplicării Decretului – Lege nr. 118/1990.

De asemenea, s-a

reținut că nu s-a depus chitanță justificativă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel ambele părți.

Prin apelul său,

reclamanta a criticat sentința pentru greșita stabilire a situației de fapt și

pentru greșita aplicare a Legii nr. 221/2009, în condițiile în care i s-a

acordat o sumă derizorie în raport cu valoarea drepturilor ce i-au fost lezate

tatălui său, drepturile primite în baza Decretului – Lege nr. 118/1990 fiind

nesemnificative.

Sub aspectul daunelor

materiale s-a susținut că au fost dovedite cu martori confiscarea ceasului și

bijuteriilor pe care tatăl său le purta permanent astfel că se impunea

obligarea pârâtului la plata contravalorii acestora.

De asemenea, s-a

susținut că în mod eronat au fost respinse celelalte pretenții, întrucât prin

Decretul Lege nr. 118/1990 a fost valorificată perioada de detenție ca vechime

în muncă și nu ca diferență de pensie între cea care i s-ar fi acordat ca

director de bancă și cea primită pentru munca prestată după schimbarea funcției

pe criterii politice.

Prin apelul său,

pârâtul Statul Român prin M.F.P. a solicitat modificarea în parte a sentinței

în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor morale acordate, invocând

depășirea pragului maxim stabilit prin art. 1 pct. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 62/2010.

La termenul de

judecată din 10 decembrie 2010, reclamanta și-a completat motivele de apel,

invocând nulitatea sentinței primei instanțe pentru încălcarea procedurii de

citare a M.F.P., la dosar nefiind depus mandatul dat de acesta D.G.F.P. Hunedoara.

La termenul din 21

ianuarie 2011, reclamanta a arătat că nu mai susține motivul de nulitate a

sentinței pentru vicii de procedură.

S-a solicitat să se

constate că nu s-a dovedit de către D.G.F.P. Hunedoara îndeplinirea cerințelor art.

67 – 68 C. proc. civ. și să se observe limitele cererii apelantului care cere

doar diminuarea despăgubirilor la 5.000 euro.

Prin decizia civilă nr.

42 din 4 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis

apelurile declarate de reclamanta P.L.M. și de pârâtul Statul Român și a

schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 12.800 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a

respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la prima

instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut ca nefondată excepția nulității

apelului declarat de Statul Român, apreciind că nu s-au încălcat dispozițiile art.

67 – 68 C. proc. civ., deoarece la dosarul cauzei s-au depus mandatele de

reprezentare din 22 decembrie 2009 și din 29 iulie 2010, prin care M.F.P., în

calitate de reprezentant al Statului Român a împuternicit D.G.F.P. Hunedoara să

întreprindă toate actele procedurale, inclusiv exercitarea căilor de atac.

Pe

fondul cauzei, s-a constatat că prin declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I, de către Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010, publicate în M. Of. nr. 751 din 15 noiembrie 2010, primul capăt

de cerere formulat de reclamantă, vizând acordarea daunelor morale a rămas fără

temei juridic.

S-a reținut că,

potrivit art. 147 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale

sunt general obligatorii, astfel că dispozițiile declarate neconstituționale

își încetează efectele.

Au fost constatate ca

fiind nefondate criticile reclamantei privind neacordarea sumelor solicitate cu

titlu de diferență salariu și pensie, reținându-se că, în baza art. 5 din Legea

nr. 221/2009, persoanele îndreptățite conform acestei legi pot obține doar

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, astfel

că pretențiile menționate exced prevederilor legii speciale.

Apelul reclamantei a

fost admis, însă, sub aspectul despăgubirilor pentru bunurile personale

confiscate de la autorul său, apreciindu-se ca fiind fără relevanță

împrejurarea că aceste bunuri nu au fost menționate în hotărârea de condamnare,

odată ce s-a dispus prin aceasta confiscarea totală.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părți.

Prin recursul său,

reclamanta P.L.M. a criticat decizia recurată pentru motivele prevăzute de art.

304 pct. 6 – 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamanta a susținut că D.G.F.P. Hunedoara nu avea calitate

procesuală activă în apel, întrucât nu a avut calitatea de parte la fond, fiind

încălcate astfel prevederile art. 294 C. proc. civ., în condițiile în care

delegația de reprezentare nu poate fi confundată cu o procură autentică.

De asemenea, s-a

susținut că au fost ignorate de către instanța de apel dispozițiile art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., deoarece la data la care s-a pronunțat decizia atacată, O.U.G.

nr. 62/2010 nu mai era în vigoare, iar pârâtul nu și-a extins motivele de apel.

În acest context, s-a învederat nelegalitatea considerentelor de ordin

constituțional, deciziile Curții Constituționale neavând putere retroactivă.

Prin recursul său,

pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara, a criticat

decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

ceea ce privește modul de soluționare a capătului de cerere privind despăgubirile

materiale, raportat la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut că textul

de lege menționat stabilește, în mod expres și imperativ că se pot acorda

despăgubiri doar pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, iar,

pe de altă parte, că instanța, în baza rolului activ, trebuia să verifice dacă

aceste bunuri nu au fost restituite în baza altor acte normative cu caracter

special, pentru a se evita astfel o dublă reparație.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Alba Iulia, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., respectiv pentru greșita acordare a despăgubirilor

materiale, în contextul în care nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor

prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Intimatul recurent

Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara, a formulat

întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia.

Examinând criticile

invocate de recurenta reclamantă, Curtea va constata că recursul declarat de

aceasta este nefondat, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 6 – 9 C. proc. civ.

Critica formulată

prin primul motiv de recurs vizând lipsa calității procesuale active în apel a

D.G.F.P. Hunedoara nu poate fi primită.

În cauză, M.F.P. a

reprezentat Statul Român, în calitate de pârât, conform dispozițiilor art. 3 alin.

(1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea acestui

minister.

Toate apărările

pârâtului s-au făcut de către D.G.F.P. Hunedoara în baza mandatelor din 22

decembrie 2009 și din 29 iulie 2010, depuse la dosar, care au împuternicit-o să

îndeplinească toate actele procedurale, inclusiv să exercite căile de atac

pentru apărarea M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului.

Prin urmare, nu se

poate primi critica referitoare la lipsa calității procesuale active în

declararea apelului pârâtului Statul Român prin M.F.P.

Criticile referitoare

la inaplicabilitatea în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi primite.

De la data publicării

Deciziei Constituționale în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 au trecut mai

mult de 45 de zile, interval în care nu a fost adoptat un alt act normativ prin

care să se realizeze concordanța cu dispozițiile constituționale a căror

încălcare s-a constatat.

Potrivit

dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării în M. Of.

al României, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceeași dispoziție regăsindu-se și în textul cuprins în art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai în situația celor care nu au formulat încă o

cerere de chemare în judecată.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul

legii, publicată în M. Of. nr. 780 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit

obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată,

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv.

Nu se poate reține

că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui

text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

În speță, reclamanta

nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat

dreptul.

Criticile

reclamantei recurente referitoare la neacordarea

diferențelor de pensie și a

cheltuielilor de judecată nu vor fi analizate, întrucât în dezvoltarea acestora

nu s-a invocat încălcarea vreunor dispoziții legale, expunându-se doar

nemulțumirea față de soluțiile pronunțate asupra acestor solicitări.

În consecință, se va constata

că acestea nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., făcând, astfel, imposibilă cenzurarea deciziei recurate sub

aspectul neacordării despăgubirilor materiale menționate.

Curtea va constata ca

întemeiate recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia și de pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat

de D.G.F.P. Hunedoara, ambele vizând nelegalitatea soluției date cererii de

acordare a despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană

care a suferit o condamnare cu caracter politic poate solicita obligarea

statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.

Astfel, Curtea va

constata că aplicarea dispozițiilor legale menționate nu se poate extinde

situației bunurilor menționate ca fiind confiscate prin hotărârea de

condamnare, astfel cum eronat a reținut instanța de apel, bazându-se în mod

exclusiv pe susținerile reclamantei coroborate cu declarațiile martorilor

acesteia.

Nu este lipsită de

relevanță poziția oscilantă a reclamantei în ceea ce privește natura bunurilor

confiscate și valoarea acestora, în condițiile în care, inițial, prin acțiunea

introductivă s-a solicitat contravaloarea bunurilor personale ale autorului la

momentul arestării, pentru ca apoi, la termenul din 5 februarie 2010, să se

renunțe la acest capăt de cerere, iar la 10 februarie 2010 să se formuleze o

nouă precizare de acțiune în sensul solicitării de despăgubiri materiale în

cuantum de 22.000 lei pentru bunurile personale confiscate.

Mai mult, prin

motivele de apel, reclamanta a solicitat suma de 12.800 lei cu titlu de

despăgubiri materiale, instanța de apel acordând-o cu argumentul că întinderea

acestor daune nu a fost contestată.

Într-adevăr,

hotărârea de condamnare conține dispoziția confiscării totale a averii personale

a condamnatului B.I., dar nici prin hotărâre și nici printr-un act separat,

întocmit ulterior pronunțării acesteia nu se menționează în detaliu bunurile

confiscate.

Pe de altă parte,

Curtea va constata, că, în baza rolului activ reglementat de dispozițiile art. 129

C. proc. civ., se impunea ca instanța să verifice dacă bunurile respective au

fost restituite la momentul eliberării din detenție a condamnatului sau,

ulterior, în baza actelor normative cu caracter special în materie, O.U.G. nr. 190/2000

privind regimul metalelor și pietrelor prețioase, republicată.

Pe cale de

consecință, se va constata că recursurile declarate de M.F.P., Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. sunt

fondate și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi admise.

Se va modifica

decizia recurată în sensul că se va schimba în tot sentința nr. 199 din 30

iunie 2010 a Tribunalului Hunedoara și se va respinge acțiunea reclamantei.

Se vor menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta P.L.M. împotriva deciziei nr. 42 din 4

februarie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva aceleiași decizii.

Modifică decizia

recurată, în sensul că schimbă în tot sentința nr. 199 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă și respinge acțiunea reclamantei.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.