ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 998/2012

Asupra

recursului de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Curții de

Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, la data

de 07 februarie 2011, înregistrată sub nr. 106/39/2011, reclamantul H.D. a

chemat în judecată pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

solicitând anularea Ordinului nr. 415 din 26 iulie 2010 prin care s-a dispus

revocarea Ordinului Ministrului Culturii și Patrimoniului Național, prin care a

fost numit director coordonator al Direcției de Cultură și Patrimoniu Național

Suceava și, în consecință, repunerea sa în funcția publică deținută anterior

emiterii ordinului a cărui anulare o solicită.

Curții de Apel

Prin sentința nr.

164 din 7 aprilie 2011a Curții de Apel Suceava a fost admisă cererea formulată

de reclamantul H.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național București, în sensul că a fost anulat Ordinul nr. 415

din 26 iulie 2010 al Ministrului Cultelor și Patrimoniului Național și a fost

dispusă repunerea petentului în funcția de director coordonator al Direcției de

Cultură și Patrimoniului Național Suceava.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut că Ordinul atacat a fost emis în

temeiul O.U.G. nr. 105/2009.

Potrivit art. VIII

din O.U.G. nr. 105/2009, persoanele care ocupă funcțiile prevăzute la art. III

și art. IV alin. (3) își păstrează statutul și celelalte drepturi prevăzute de

lege, iar contractele de management încheiate de acestea aflate în derulare își

produc efectele până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate sau,

după caz, până la data la care intervine un motiv legal de încetare sau

reziliere a acestora.

Instanța a

constatat că nu a expirat termenul pentru care a fost încheiat contractul de management

al reclamantului și nici nu a fost făcută dovada unui caz de încetare sau

reziliere a acestuia.

Instanța a

respins apărarea pârâtei în conformitate cu care emiterea ordinului atacat ar

constitui consecința naturală a punerii în aplicare a deciziei nr. 1629 din 3

decembrie 2009, prin care Curtea Constituțională a României a constatat că

dispozițiile art. I pct. 1 -5 și 26; art. III, IV, V și VIII și anexa nr. 1 din

O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale.

Instanța a

reținut că declararea neconstituționalității nu produce efecte retroactive cu

privire la actele administrative emise în baza acelui act, pe durata aflării

sale în vigoare, actele în discuție rămânând valabile și producându-și efectele

în limitele prevăzute de actul normativ în baza căruia au fost edictate.

declarat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

Recurentul a

criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, fiind

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul a

criticat raționamentul juridic al instanței de fond și a arătat că a fost

analizat superficial materialul probator și apărările recurentei, fiind

ignorate flagrant dispozițiile legale.

Recurentul a

precizat că prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26; art. III, IV și VIII, anexa nr.

l din O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale.

Recurentul a

precizat că ordinul nr. 415 din 26 iulie 2010, obiect al acțiunii judiciare, a

fost emis ulterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009,

astfel încât la data emiterii ordinului atacat nu mai erau în vigoare

dispozițiile în temeiul cărora a fost emis ordinul de numire în funcție a

reclamantului.

Recurentul a

precizat că prin declararea neconstituționalității prevederilor art. l pct. 1-5

și 26; art. HI, IV și VIII, anexa nr. l din O.U.G. nr. 105/2009, funcția de

director coordonator a fost desființată, susținând că repunerea

intimatului-reclamant în funcție este imposibilă.

Decizia

instanței de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va admite recursul, va modifica

sentința atacată și rejudecând cauza pe fond va respinge acțiunea reclamantului

ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte

reține că, prin demersul judiciar efectuat, reclamantul tinde să obțină

restabilirea situației anterioare emiterii actului contestat, prin reintegrarea

în funcția de director coordonator al Direcției de Cultură și Patrimoniu

Național Suceava, funcție pe care o ocupa în baza Ordinului nr. 275 din 02

iunie 2009, emis în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009.

Înalta Curte a

constatat că actul de numire în funcția publică de conducere de director

coordonator al Direcției de Cultură și Patrimoniu Național Suceava, funcție în

care solicită reintegrarea, este lipsit de efecte juridice ca urmare a faptului

că au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, definitivă și obligatorie

conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Înalta Curte

are în vedere considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 414/2010

referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999,

atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr.

1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional a

actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor

subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele

administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Înalta Curte

reține, de asemenea, că situația reintegrării în funcția deținută, pe baza unui

ordin dat în temeiul unui act normativ neconstituțional, nu poate fi validată,

iar persoana ce se consideră vătămată nu poate dobândi avantaje în justiție

prin statuarea, respectiv validarea unei nelegalități anterioare.

Instanța de

control judiciar a analizat temeinicia acțiunii cu care a fost învestită prin

prisma interesului reclamantului în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se

înțelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat și a apreciat

că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din aceeași

lege, se poate adresa instanței de contencios administrativ persoana care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.

Or, în cauză,

reîncadrarea reclamantului în funcția de conducere deținută în temeiul unui act

de numire, de asemenea, neconstituțional nu poate fi acceptată de această

instanță de control judiciar.

Așa fiind,

declararea neconstituționalității și eliminarea din ordinea juridică a înseși

prevederilor legale în baza cărora a fost înființat postul de director

coordonator și a fost numit în funcție, măsura de reintegrare a intimatului-reclamant

este lipsită de temei legal.

Această

concluzie este susținută și de considerentele deciziilor nr. 413 și nr. 414/2010

ale Curții Constituționale care, exercitând controlul de constituționalitate

asupra legii de modificare și completare a Legii nr. 188/1999, anterior

promulgării, a reținut că începând cu data de 28 februarie 2010, funcția de

director coordonator nu mai există, reglementarea în vigoare cu privire la

conducătorii serviciilor publice deconcentrate fiind cea anterioară

modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin O.U.G. nr. 105/2009, acesta

fiind un efect specific al pierderii legitimității constituționale a celor două

ordonanțe de urgență menționate, sancțiune pe care Curtea Constituțională o

consideră „diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text

normativ”.

Având însă în

vedere circumstanțele faptice și normative prezentate mai sus, care nu permit

încadrarea în ipoteza tipică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica

sentința atacată în sensul că va respinge cererea reclamantului ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împotriva sentinței nr.

164 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția contencios

administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului H.D. ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.