ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 208/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 114 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.C.I.E. SRL având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice – D.G.M.D.R.S.

să îi comunice următoarele acte: - procesul-verbal al Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, întocmit conform competențelor și cerințelor Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 218/2005, modificat prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 337/2005, care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 141 din 20 aprilie 2005, prin care a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal nr. 184 din 23 decembrie 2003 emisă în beneficiul societății; - Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 218/2005 și Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 337/2005; - Adresele nr.1953 din 05 aprilie 2005 și nr. 2080 din 15 aprilie 2005 înaintate Ministerului Finanțelor Publice de către D.G.F.P.

Dâmbovița. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că hotărârea din 20 aprilie 2005 a Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal emisă în favoarea reclamantei, a stat la baza emiterii deciziei care a fost comunicată reclamantei la data de 26 aprilie 2005, iar reclamanta putea să ia cunoștință de celelalte acte solicitate în cadrul litigiului în care a fost parte și care a fost soluționat irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2267 din 15 iunie 2006, în cuprinsul căreia se fac referiri la documentele respective.

A mai reținut instanța că reclamanta a refuzat plicul în care îi erau comunicate documentele, iar acest aspect ține de conduita sa și nu poate conduce la obligarea pârâtului să comunice înscrisurile respective.

Împotriva sentinței civile nr. 114 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, susținând că este vătămată în dreptul de acces liber la justiție, întrucât: - instanța, în mod greșit, a reținut că documentele solicitate se aflau în dosarul soluționat irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție și că despre ele s-ar fi făcut vorbire în decizia acestei instanțe, deoarece înscrisurile nu se aflau la dosar și nu se fac referiri la acestea în cuprinsul respectivei hotărâri judecătorești; - este inacceptabil pentru libertatea de întreprindere a întreprinzătorului să nu îi fie puse la dispoziție documente sau reglementări nepublicate, în considerarea cărora a fost emis un act administrativ sancționator în ceea ce îl privește.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 06 mai 2009 pe rolul Curții de apel, reclamanta A.C.I.E.

SRL a solicitat obligarea pârâtului să îi comunice înscrisurile susmenționate: - procesul-verbal al Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, întocmit conform competențelor și cerințelor Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 218/2005, modificat prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 337/2005, care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 141 din 20 aprilie 2005, prin care a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal nr. 184 din 23 decembrie 2003 emisă în beneficiul societății; - Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 218/2005 și Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 337/2005; - Adresele nr. 1953 din 05 aprilie 2005 și nr. 2080 din 15 aprilie 2005 înaintate Ministerului Finanțelor Publice de către D.G.F.P.

Dâmbovița. Prin adresa din 03 aprilie 2009 (fila 21 la dosarul de fond) în scopul asigurării apărării societății în litigiul având ca obiect revizuirea deciziei nr. 2268 din 15 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, avocatul D.M. a solicitat pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să îi comunice „ procesul-verbal al Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, întocmit conform competențelor și cerințelor Ordinului MFP nr. 218/2005 (modificat prin Ordinul MFP nr. 337/2005), care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 141 din 20 aprilie 2005, prin care a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal nr. 184 din 23 decembrie 2003 emisă în beneficiul A.C.I.E.

SRL ”. Urmare acestei solicitări, Ministerul Finanțelor Publice – D.G.M.D.R.S., prin adresa nr. 634123 din 16 aprilie 2009, a răspuns societății în sensul că hotărârea Comisiei a fost transpusă în Decizia nr. 141 din 20 aprilie 2005, comunicată petentei la data de 26 aprilie 2005, care însă a refuzat să primească plicul după ce a semnat de primire și l-a desfăcut. Prin aceeași adresă, pârâtul a comunicat reclamantei faptul că decizia nr. 141 din 20 aprilie 2005 a fost depusă la dosarul soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție având ca obiect contestația formulată de societate împotriva deciziei respective, ceea ce demonstrează faptul că societatea avea cunoștință de prevederile actului respectiv.

Față de această împrejurare, Curtea reține că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în contencios administrativă având ca obiectul refuzul nejustificat al autorității publice de rezolvare a cererii având ca obiect comunicarea „procesului-verbal al Comisiei pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importurilor de produse accizabile supuse marcării, întocmit conform competențelor și cerințelor Ordinului MFP nr. 218/2005 (modificat prin Ordinul MFP nr. 337/2005), care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 141 din 20 aprilie 2005, prin care a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal nr. 184 din 23 decembrie 2003 emisă în beneficiul A.C.I.E. SRL”.

Dispozițiile incidente din Legea nr.554/2004 sunt următoarele: - art. 1 alin. (1): „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”; - art. 2 alin. (1) lit. i): „refuz nejustificat de a soluționa o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile”; art. 2 alin. (2): „Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal” În cauză, Curtea constată că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul prevederilor citate, întrucât, pe de o parte, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a răspuns solicitării ce i-a fost adresată de societate, așa cum rezultă din adresa ministerului nr.634123 din 16 aprilie 2009 (filele 22-23 la dosarul de fond), iar, pe de altă parte, refuzul de comunicare este întemeiat atâta timp cât societatea a refuzat primirea plicului în care îi era comunicată Decizia nr. 141 din 20 aprilie 2005, ce transpunea hotărârea Comisiei, aspect necontestat de altfel de către petentă.

Împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, jurisprudența Instanței Supreme fiind constantă în sensul că: „faptul că răspunsul autorității publice nu îl satisface pe petiționar, deși prin acesta s-a răspuns detaliat tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz nejustificat de soluționare a cererii, întrucât stabilirea conținutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității publice, care se exercită însă cu respectarea dispozițiilor legale (a se vedea decizia nr. 4834 din 11 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal , în Jurisprudență 2005, Ed. Hamangiu, p. 61-62).

Totodată, Curtea reține că acțiunea reclamantei este admisibilă numai în ceea ce privește solicitarea de comunicare a procesului-verbal al Comisiei, întrucât numai sub acest aspect poate fi analizată existența refuzului nejustificat al pârâtului în raport cu cererea ce i-a fost adresată prin adresa avocatului D.M. din 03 aprilie 2009 și căreia ministerul a răspuns prin adresa nr. 634123 din 16 aprilie 2009 (filele 22-23 la dosarul de fond). În ceea ce privește celelalte documente precizate în acțiune ( Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 218/2005 și Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 337/2005; adresele nr. 1953 din 05 aprilie 2005 și nr. 2080 din 15 aprilie 2005 înaintate Ministerului Finanțelor Publice de către D.G.F.P.

Dâmbovița), acțiunea este inadmisibilă, deoarece admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ este condiționată fie de existența unui act administrativ tipic sau asimilat (refuzul nejustificat de a rezolva o cerere), fie de situația nesoluționării în termenul legal a unei cereri. Or, în cauză, societatea nu a adresat ministerului în prealabil o solicitare referitoare la comunicarea documentelor respective, așa cum rezultă din corespondența purtată de cele două părți (filele 21-23 la dosarul de fond). În raport cu dispozițiile citate, instanța reține nu poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ cererea de comunicare a unor înscrisuri atâta timp cât reclamantul nu s-a adresat anterior autorității cu o astfel de solicitare pentru a fi în măsură să investească instanța cu o acțiune întemeiată fie pe motivul nesoluționării în termenul legal a cererii, fie pe motivul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii.

Pentru aceste motive, care substituie în parte considerentele instanței de fond, Curtea constată că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală și temeinică, iar recursul este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.C.I.E. SRL împotriva sentinței civile nr. 114 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.