ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1369/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 26 martie 2010, reclamanta SC S.G. SA, a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate anularea deciziei din 19 februarie 2010 și a deciziei din 20 octombrie 2009, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând paguba suferită de societate ca urmare a producerii efectelor celor doua decizii, suspendarea executării deciziilor din 19 februarie 2010 și din 20 octombrie 2009, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin decizia din 20 octombrie 2009 s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal pentru nerespectarea prevederilor pct. 8 alin. (3) și pct. 70 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 571/2003 - Titlul VII Accize și alte taxe speciale și art. 183 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 571/2003, considerându-se că nu s-au respectat dispozițiile pct. 8 alin. (3) din Norme, potrivit cărora trebuia ca până la data de 31 martie 2009 documentația existentă să fie completată și cu „manualul de procedură care să cuprindă fluxurile operaționale precum și randamentul utilajelor și instalațiilor”. Reclamanta a invocat, în temeiul art. 46 C. proc.

fisc. și art. 13 din Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1169 din 22 aprilie 2008 (în vigoare la data soluționării plângerii prealabile) nulitatea actului administrativ fiscal - decizia din 19 februarie 2010, întrucât din cuprinsul deciziei lipsește un element esențial, și anume obiectul actului administrativ.

Reclamanta a mai arătat că măsura este ilegală, având in vedere următoarele: societatea a obținut autorizația de antrepozit fiscal în data de 01 aprilie 2006, iar la documentația depusă la acea data a anexat toate înscrisurile doveditoare cerute de lege, care au fundamentat legalitatea cererii, motiv pentru care aceasta a primit autorizația de antrepozit fiscal; autoritatea administrativă era obligată să facă aplicarea dispozițiilor art. 185 din Legea nr. 571/2003 și art. 12 1 din Norme și să acorde societății un termen de 10 zile lucrătoare, pentru a remedia eventuale deficiențe care ar fi fost constatate de comisie și nu să treacă la revocarea autorizației de antrepozit fiscal; măsura dispusă de pârâtă este disproporționată, în raport cu presupusa încălcare a normelor legale invocate de către aceasta și, drept urmare, se impune reaprecierea măsurii luate, pentru că în cazul revocării autorizației societatea își încetează activitatea, cu consecințe păgubitoare pentru stat, dar și pentru personalul angajat al societății.

Prin încheierea de ședință din data de 12 aprilie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a deciziilor din 19 februarie 2010 și din 20 octombrie 2009. Prin sentința nr. 109 din 03 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia din 20 octombrie 2009 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală și decizia din 19 februarie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală. Pentru a pronunța această hotărâre, s-au reținut următoarele: Decizia de revocare a autorizației contestată menționează dispozițiile legale aplicabile, fără a menționa însă în mod concret în ce constă această încălcare.

Nedepunerea documentației constând în manualul de procedură care să cuprindă fluxurile operaționale, precum și randamentul utilajelor și instalațiilor rezultă din adresa comunicată anterior reclamantei, la data de 16 ianuarie 2009. Decizia de revocare a autorizației, a cărei anulare se solicită, nu arată în concret motivele care au stat la baza emiterii ei, arată doar că se dispune revocarea autorizației de antrepozit fiscal, în baza dispozițiilor legale menționate. Invocarea dispozițiilor legale nu echivalează cu motivarea care ar fi trebuit să fie cuprinsă chiar în decizia - act administrativ, de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, fiind necesar, pentru a se putea aprecia asupra legalității și temeiniciei deciziei contestate, ca aceste motive să fie prezentate în actul administrativ.

Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând paguba suferită de societate ca urmare a producerii efectelor celor două decizii, Curtea a constatat că reclamanta nu a indicat cuantumul despăgubirilor solicitate, în ce constau acestea despăgubiri, pentru a da posibilitatea instanței de judecată să aprecieze asupra temeiniciei cererii formulate și îndeplinirii condițiilor răspunderii. Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București. În motivarea recursului, Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, a arătat, în esență, că reclamanta era obligată ca până la 31 martie 2009 să completeze dosarul de antrepozit fiscal, însă nu s-a conformat acestei obligații legale potrivit pct. 70 alin. (1) din H.G.

nr. 1618/2008, care a completat H.G. nr. 44/2004, or, potrivit pct. 8 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 nerespectarea termenului se sancționează cu revocarea autorizației, în conformitate cu prevederile art. 183 alin. (1) lit. i) și art. 185 alin. (2) lit. c) C. fisc. Este lipsit de relevanță, mai arată recurenta, că decizia autorității administrative nu a fost îndeajuns de motivată, în condițiile în care este clar și indubitabil că nu au fost respectate dispozițiile legale. De altfel, a mai arătat recurenta, acest aspect este singurul pe care instanța de fond și-a motivat sentința, fără însă a indica un temei legal clar și concret pe care autoritățile administrative nu l-ar fi respectat. Calea de atac a recursului este reglementată în art. 299-316 C. proc.

civ. din modul de reglementare al acestei căi extraordinare de atac se degajă regula cu valoare de principiu că dreptul de a exercita recurs împotriva unei hotărâri judecătorești îl au numai părțile care s-au judecat în fața instanței de fond și a cărei hotărâre se atacă. În virtutea acestei reguli, în materie civilă, hotărârile judecătorești își produc efectele numai între părțile care au participat la judecarea pricinii. Prin urmare, în recurs, cadrul procesului cu privire la părți odată fixat cu ocazia judecării cauzei în fond, nu poate fi nici extins și nici restrâns, pentru că niciuneia din părți nu i se poate refuza dreptul de a ataca cu recurs hotărârea pronunțată în defavoarea sa, după cum, la fel, niciunei persoane din afara procesului nu i se poate pretinde să se judece direct în fața instanței de fond.

Face excepție de la această regulă, intervenientul în favoarea uneia dintre părți, căruia i se admite să formuleze cerere de intervenție accesorie, potrivit art. 51 C. proc. civ. În speță, Înalta Curte constată că recursul a fost promovat de către Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, care însă nu a participat la soluționarea în fond a cauzei. În cauza care a avut ca obiect anularea deciziei din 20 octombrie 2009, înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta s-a judecat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.

Hotărârea pronunțată de către prima instanță fiind defavorabilă pârâtului, doar acesta poseda calitatea procesuală de a formula recurs împotriva sentinței civile nr. 109 din 03 mai 2010, iar nu o altă persoană. Din perspectiva celor de mai sus, este complet lipsit de relevanță că Autoritatea Națională a Vămilor funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv a Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, ca fiind formulat de o autoritate fără calitate procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București împotriva sentinței nr. 109 din 03 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat de o autoritate fără calitate procesuală. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 martie 2011.