ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1369/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1369/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Ploiești la data de 26 martie 2010, reclamanta SC S.G. SA, a solicitat în
contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea
Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate anularea deciziei din 19
februarie 2010 și a deciziei din 20 octombrie 2009, obligarea pârâtei la plata
de despăgubiri, reprezentând paguba suferită de societate ca urmare a
producerii efectelor celor doua decizii, suspendarea executării deciziilor din
19 februarie 2010 și din 20 octombrie 2009, până la soluționarea irevocabilă a
cauzei.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că, prin decizia din 20 octombrie 2009 s-a dispus revocarea
autorizației de antrepozit fiscal pentru nerespectarea prevederilor pct. 8
alin. (3) și pct. 70 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicarea a Legii
nr. 571/2003 - Titlul VII Accize și alte taxe speciale și art. 183 alin. (1)
lit. i) din Legea nr. 571/2003, considerându-se că nu s-au respectat dispozițiile
pct. 8 alin. (3) din Norme, potrivit cărora trebuia ca până la data de 31
martie 2009 documentația existentă să fie completată și cu „manualul de procedură
care să cuprindă fluxurile operaționale precum și randamentul utilajelor și instalațiilor”.
Reclamanta a invocat,
în temeiul art. 46 C. proc. fisc. și art. 13 din Ordinul Ministrului Finanțelor
Publice nr. 1169 din 22 aprilie 2008 (în vigoare la data soluționării plângerii
prealabile) nulitatea actului administrativ fiscal - decizia din 19 februarie 2010,
întrucât din cuprinsul deciziei lipsește un element esențial, și anume obiectul
actului administrativ.
Reclamanta a mai arătat
că măsura este ilegală, având in vedere următoarele: societatea a obținut autorizația
de antrepozit fiscal în data de 01 aprilie 2006, iar la documentația depusă la acea
data a anexat toate înscrisurile doveditoare cerute de lege, care au fundamentat
legalitatea cererii, motiv pentru care aceasta a primit autorizația de antrepozit
fiscal; autoritatea administrativă era obligată să facă aplicarea dispozițiilor
art. 185 din Legea nr. 571/2003 și art. 12
1
din Norme și să acorde societății
un termen de 10 zile lucrătoare, pentru a remedia eventuale deficiențe care ar fi
fost constatate de comisie și nu să treacă la revocarea autorizației de antrepozit
fiscal; măsura dispusă de pârâtă este disproporționată, în raport cu presupusa încălcare
a normelor legale invocate de către aceasta și, drept urmare, se impune reaprecierea
măsurii luate, pentru că în cazul revocării autorizației societatea își încetează
activitatea, cu consecințe păgubitoare pentru stat, dar și pentru personalul angajat
al societății.
Prin încheierea de ședință
din data de 12 aprilie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare
a deciziilor din 19 februarie 2010 și din 20 octombrie 2009.
Prin sentința nr. 109
din 03 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat
decizia din 20 octombrie 2009 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală
și decizia din 19 februarie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Pentru a pronunța această
hotărâre, s-au reținut următoarele:
Decizia de revocare a
autorizației contestată menționează dispozițiile legale aplicabile, fără a menționa
însă în mod concret în ce constă această încălcare.
Nedepunerea documentației
constând în manualul de procedură care să cuprindă fluxurile operaționale, precum
și randamentul utilajelor și instalațiilor rezultă din adresa comunicată anterior
reclamantei, la data de 16 ianuarie 2009.
Decizia de revocare a
autorizației, a cărei anulare se solicită, nu arată în concret motivele care au
stat la baza emiterii ei, arată doar că se dispune revocarea autorizației de antrepozit
fiscal, în baza dispozițiilor legale menționate.
Invocarea dispozițiilor
legale nu echivalează cu motivarea care ar fi trebuit să fie cuprinsă chiar în decizia
- act administrativ, de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, fiind necesar,
pentru a se putea aprecia asupra legalității și temeiniciei deciziei contestate,
ca aceste motive să fie prezentate în actul administrativ.
Cu privire la cererea
de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând paguba suferită de societate
ca urmare a producerii efectelor celor două decizii, Curtea a constatat că reclamanta
nu a indicat cuantumul despăgubirilor solicitate, în ce constau acestea despăgubiri,
pentru a da posibilitatea instanței de judecată să aprecieze asupra temeiniciei
cererii formulate și îndeplinirii condițiilor răspunderii.
Împotriva sentinței pronunțată
de instanța de fond a declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția
Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București.
În motivarea recursului,
Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni
Vamale București, a arătat, în esență, că reclamanta era obligată ca până la 31
martie 2009 să completeze dosarul de antrepozit fiscal, însă nu s-a conformat acestei
obligații legale potrivit pct. 70 alin. (1) din H.G. nr. 1618/2008, care a completat
H.G. nr. 44/2004, or, potrivit pct. 8 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 nerespectarea
termenului se sancționează cu revocarea autorizației, în conformitate cu prevederile
art. 183 alin. (1) lit. i) și art. 185 alin. (2) lit. c) C. fisc. Este lipsit de
relevanță, mai arată recurenta, că decizia autorității administrative nu a fost
îndeajuns de motivată, în condițiile în care este clar și indubitabil că nu au fost
respectate dispozițiile legale. De altfel, a mai arătat recurenta, acest aspect
este singurul pe care instanța de fond și-a motivat sentința, fără însă a indica
un temei legal clar și concret pe care autoritățile administrative nu l-ar fi respectat.
Calea de atac a recursului
este reglementată în art. 299-316 C. proc. civ. din modul de reglementare al acestei
căi extraordinare de atac se degajă regula cu valoare de principiu că dreptul de
a exercita recurs împotriva unei hotărâri judecătorești îl au numai părțile care
s-au judecat în fața instanței de fond și a cărei hotărâre se atacă.
În virtutea acestei reguli,
în materie civilă, hotărârile judecătorești își produc efectele numai între părțile
care au participat la judecarea pricinii. Prin urmare, în recurs, cadrul procesului
cu privire la părți odată fixat cu ocazia judecării cauzei în fond, nu poate fi
nici extins și nici restrâns, pentru că niciuneia din părți nu i se poate refuza
dreptul de a ataca cu recurs hotărârea pronunțată în defavoarea sa, după cum, la
fel, niciunei persoane din afara procesului nu i se poate pretinde să se judece
direct în fața instanței de fond. Face excepție de la această regulă, intervenientul
în favoarea uneia dintre părți, căruia i se admite să formuleze cerere de intervenție
accesorie, potrivit art. 51 C. proc. civ.
În speță, Înalta Curte
constată că recursul a fost promovat de către Autoritatea Națională a Vămilor, prin
Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, care însă nu a
participat la soluționarea în fond a cauzei. În cauza care a avut ca obiect anularea
deciziei din 20 octombrie 2009, înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția
comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta s-a judecat în contradictoriu
cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Comisia
pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate. Hotărârea
pronunțată de către prima instanță fiind defavorabilă pârâtului, doar acesta poseda
calitatea procesuală de a formula recurs împotriva sentinței civile nr. 109 din
03 mai 2010, iar nu o altă persoană. Din perspectiva celor de mai sus, este complet
lipsit de relevanță că Autoritatea Națională a Vămilor funcționează în subordinea
Ministerului Finanțelor Publice, respectiv a Agenției Naționale de Administrare
Fiscală.
Față de cele ce preced,
Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat
de Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni
Vamale București, ca fiind formulat de o autoritate fără calitate procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni
Vamale București împotriva sentinței nr. 109 din 03 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești,
secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat de
o autoritate fără calitate procesuală.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 8 martie 2011.