ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1369/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești la data de 26 martie 2010, reclamanta SC S.G. SA, a solicitat în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea

Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate anularea deciziei din 19

februarie 2010 și a deciziei din 20 octombrie 2009, obligarea pârâtei la plata

de despăgubiri, reprezentând paguba suferită de societate ca urmare a

producerii efectelor celor doua decizii, suspendarea executării deciziilor din

19 februarie 2010 și din 20 octombrie 2009, până la soluționarea irevocabilă a

cauzei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, prin decizia din 20 octombrie 2009 s-a dispus revocarea

autorizației de antrepozit fiscal pentru nerespectarea prevederilor pct. 8

alin. (3) și pct. 70 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicarea a Legii

nr. 571/2003 - Titlul VII Accize și alte taxe speciale și art. 183 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 571/2003, considerându-se că nu s-au respectat dispozițiile

pct. 8 alin. (3) din Norme, potrivit cărora trebuia ca până la data de 31

martie 2009 documentația existentă să fie completată și cu „manualul de procedură

care să cuprindă fluxurile operaționale precum și randamentul utilajelor și instalațiilor”.

Reclamanta a invocat,

în temeiul art. 46 C. proc. fisc. și art. 13 din Ordinul Ministrului Finanțelor

Publice nr. 1169 din 22 aprilie 2008 (în vigoare la data soluționării plângerii

prealabile) nulitatea actului administrativ fiscal - decizia din 19 februarie 2010,

întrucât din cuprinsul deciziei lipsește un element esențial, și anume obiectul

actului administrativ.

Reclamanta a mai arătat

că măsura este ilegală, având in vedere următoarele: societatea a obținut autorizația

de antrepozit fiscal în data de 01 aprilie 2006, iar la documentația depusă la acea

data a anexat toate înscrisurile doveditoare cerute de lege, care au fundamentat

legalitatea cererii, motiv pentru care aceasta a primit autorizația de antrepozit

fiscal; autoritatea administrativă era obligată să facă aplicarea dispozițiilor

art. 185 din Legea nr. 571/2003 și art. 12

1

din Norme și să acorde societății

un termen de 10 zile lucrătoare, pentru a remedia eventuale deficiențe care ar fi

fost constatate de comisie și nu să treacă la revocarea autorizației de antrepozit

fiscal; măsura dispusă de pârâtă este disproporționată, în raport cu presupusa încălcare

a normelor legale invocate de către aceasta și, drept urmare, se impune reaprecierea

măsurii luate, pentru că în cazul revocării autorizației societatea își încetează

activitatea, cu consecințe păgubitoare pentru stat, dar și pentru personalul angajat

al societății.

Prin încheierea de ședință

din data de 12 aprilie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare

a deciziilor din 19 februarie 2010 și din 20 octombrie 2009.

Prin sentința nr. 109

din 03 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat

decizia din 20 octombrie 2009 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală

și decizia din 19 februarie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pentru a pronunța această

hotărâre, s-au reținut următoarele:

Decizia de revocare a

autorizației contestată menționează dispozițiile legale aplicabile, fără a menționa

însă în mod concret în ce constă această încălcare.

Nedepunerea documentației

constând în manualul de procedură care să cuprindă fluxurile operaționale, precum

și randamentul utilajelor și instalațiilor rezultă din adresa comunicată anterior

reclamantei, la data de 16 ianuarie 2009.

Decizia de revocare a

autorizației, a cărei anulare se solicită, nu arată în concret motivele care au

stat la baza emiterii ei, arată doar că se dispune revocarea autorizației de antrepozit

fiscal, în baza dispozițiilor legale menționate.

Invocarea dispozițiilor

legale nu echivalează cu motivarea care ar fi trebuit să fie cuprinsă chiar în decizia

- act administrativ, de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, fiind necesar,

pentru a se putea aprecia asupra legalității și temeiniciei deciziei contestate,

ca aceste motive să fie prezentate în actul administrativ.

Cu privire la cererea

de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând paguba suferită de societate

ca urmare a producerii efectelor celor două decizii, Curtea a constatat că reclamanta

nu a indicat cuantumul despăgubirilor solicitate, în ce constau acestea despăgubiri,

pentru a da posibilitatea instanței de judecată să aprecieze asupra temeiniciei

cererii formulate și îndeplinirii condițiilor răspunderii.

Împotriva sentinței pronunțată

de instanța de fond a declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București.

În motivarea recursului,

Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale București, a arătat, în esență, că reclamanta era obligată ca până la 31

martie 2009 să completeze dosarul de antrepozit fiscal, însă nu s-a conformat acestei

obligații legale potrivit pct. 70 alin. (1) din H.G. nr. 1618/2008, care a completat

H.G. nr. 44/2004, or, potrivit pct. 8 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 nerespectarea

termenului se sancționează cu revocarea autorizației, în conformitate cu prevederile

art. 183 alin. (1) lit. i) și art. 185 alin. (2) lit. c) C. fisc. Este lipsit de

relevanță, mai arată recurenta, că decizia autorității administrative nu a fost

îndeajuns de motivată, în condițiile în care este clar și indubitabil că nu au fost

respectate dispozițiile legale. De altfel, a mai arătat recurenta, acest aspect

este singurul pe care instanța de fond și-a motivat sentința, fără însă a indica

un temei legal clar și concret pe care autoritățile administrative nu l-ar fi respectat.

Calea de atac a recursului

este reglementată în art. 299-316 C. proc. civ. din modul de reglementare al acestei

căi extraordinare de atac se degajă regula cu valoare de principiu că dreptul de

a exercita recurs împotriva unei hotărâri judecătorești îl au numai părțile care

s-au judecat în fața instanței de fond și a cărei hotărâre se atacă.

În virtutea acestei reguli,

în materie civilă, hotărârile judecătorești își produc efectele numai între părțile

care au participat la judecarea pricinii. Prin urmare, în recurs, cadrul procesului

cu privire la părți odată fixat cu ocazia judecării cauzei în fond, nu poate fi

nici extins și nici restrâns, pentru că niciuneia din părți nu i se poate refuza

dreptul de a ataca cu recurs hotărârea pronunțată în defavoarea sa, după cum, la

fel, niciunei persoane din afara procesului nu i se poate pretinde să se judece

direct în fața instanței de fond. Face excepție de la această regulă, intervenientul

în favoarea uneia dintre părți, căruia i se admite să formuleze cerere de intervenție

accesorie, potrivit art. 51 C. proc. civ.

În speță, Înalta Curte

constată că recursul a fost promovat de către Autoritatea Națională a Vămilor, prin

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, care însă nu a

participat la soluționarea în fond a cauzei. În cauza care a avut ca obiect anularea

deciziei din 20 octombrie 2009, înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta s-a judecat în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Comisia

pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate. Hotărârea

pronunțată de către prima instanță fiind defavorabilă pârâtului, doar acesta poseda

calitatea procesuală de a formula recurs împotriva sentinței civile nr. 109 din

03 mai 2010, iar nu o altă persoană. Din perspectiva celor de mai sus, este complet

lipsit de relevanță că Autoritatea Națională a Vămilor funcționează în subordinea

Ministerului Finanțelor Publice, respectiv a Agenției Naționale de Administrare

Fiscală.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale București, ca fiind formulat de o autoritate fără calitate procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale București împotriva sentinței nr. 109 din 03 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat de

o autoritate fără calitate procesuală.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 8 martie 2011.