ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2889/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2889/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond

Prin cererea

înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC W.E. SRL a solicitat anularea deciziei

din 25 februarie 2011 și din 26 noiembrie 2010 emise de Comisia pentru

Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că cele două condiții prevăzute de lege pentru

revocarea autorizației de antrepozit fiscal (nu constituie în favoarea

autorității competente garanția prevăzută de C. fisc., înregistrează obligații

fiscale restante la bugetul general consolidat mai mari vechi de 60 de zile

față de termenul legal de plată) nu sunt îndeplinite în cazul acesteia.

Soluția instanței de

fond

Prin sentința nr. 169

din 26 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei, au fost anulate

deciziile din 25 februarie 2011 și din 26 noiembrie 2010 emise de Ministerul

Finanțelor Publice-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse

Accizelor Armonizate.

În motivarea

soluției, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 398 din 26 noiembrie

2010, Ministerul Finanțelor Publice-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de

Produse supuse Accizelor Armonizate a revocat autorizația de antrepozit fiscal din

26 mai 2010 emisă în favoarea reclamantei.

Pârâta a invocat în

susținerea măsurii luate, așa cum rezultă din motivarea deciziei, nerespectarea

de către societatea reclamantă a prevederilor art. IV alin. (6) raportat la

art. 1 pct. 13, 15 și 17 din O.U.G. nr. 54/2010, în sensul ca nu a depus până

la data de 31 august 2010 o serie de documente (pe care nu le definește prin

decizie), dar nedepunerea acestora a dus la aplicarea măsurii de suspendare a

autorizației de antrepozit fiscal.

Prin decizia din 25

februarie 2011, pârâta a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă

împotriva deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal.

Așa cum rezultă din

documentația depusă la dosar – nota de constatare încheiată de M.F.- A.N.A.F. –

A.N.V., reclamanta deține autorizație de antrepozit fiscal pentru producția,

depozitarea și comercializarea de „vinuri liniștite” care potrivit Anexei I la C.

fisc. pct. 2 „vinuri” subpunct 2.

1 nu sunt accizabile,

situație recunoscută și de pârâtă prin întâmpinare.

O.U.G. nr. 54/2010 prin

art. 1 pct. 13, 15 și 17 modifică art. 206

26

, 206

28

și 206

54

din C. fisc. în sensul că obligă antrepozitarii autorizați: să constituie în favoarea

autorității competente o garanție pentru producția, transformarea și deținerea de

produse accizabile în regim suspensiv de accize, precum și o garanție pentru circulația

acestor produse în regim suspensiv de accize, în conformitate cu prevederile

art. 206

54

și în condițiile stabilite prin normele metodologice, să depună

dovada că antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul

general consolidat mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plata și antrepozitarul

autorizat, destinatarul înregistrat și expeditorul înregistrat au obligația depunerii

la autoritatea competentă a unei garanții, conform prevederilor din normele metodologice,

care sa asigure plata accizelor care pot deveni exigibile.

Nerespectarea dispozițiilor

mai susenunțate, ar duce potrivit art. IV alin. (7) din O.U.G. nr. 54/2010 la revocarea

autorizației de antrepozit fiscal, măsura luata în consecință prin decizia nr. 398

din 26 noiembrie 2010.

Dar analizând dispozițiile

art. 1 pct. 13 , 15 și 17 din O.U.G. nr. 54/2010 instanța de fond a reținut că obligațiile

de depunere a garanției o au antrepozitarii autorizați care produc, dețin și comercializează

produse supuse plății accizelor și că reclamanta nu avea nici obligația prevăzută

de art. 15 din art. 1 al O.U.G. nr. 54/2010, de a depune dovada că nu înregistrează

obligații restante la bugetul statului mai vechi de 60 de zile (deși în instanță

a depus un certificat de atestare fiscală în acest sens), deoarece acest lucru rezultă

din expunerea de motive a O.U.G. nr. 54/2010 în sensul că emiterea acesteia a fost

necesară pentru asigurarea unei mai bune monitorizări a operatorilor economici care

desfășoară operațiuni cu produse accizabile, respectiv produse energetice, alcool

și băuturi alcoolice și tutun prelucrat, în vederea accelerării încasării accizelor

la bugetul de stat și a diminuării evaziunii fiscale în domeniu.

Cum reclamanta deține

autorizație de antrepozit fiscal pentru producție, deținerea și comercializarea

unor produse care nu sunt supuse plății accizelor „vinuri liniștite” – obligațiile

stabilite prin O.U.G. nr. 54/2010 nu o vizau și ca atare revocarea autorizației

de antrepozit pe care o deținea a fost considerată o măsură nelegală, motiv pentru

care Curtea a admis acțiunea și va dispune anularea celor două decizii așa cum s-a

solicitat prin acțiune.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice – prin D.G.F.P. Prahova criticând

soluția ca fiind nelegală și netemeinică.

În motivele de recurs

s-a arătat că instanța de fond și-a însușit în totalitate susținerile reclamantei,

a interpretat trunchiat dispozițiile legale în materie, sprijinindu-se numai pe

apărările reclamantei, fără a ține seama de argumentele invocate de instituție.

În mod eronat, instanța

de fond a concluzionat că intimata reclamantă nu avea obligația de a depune garanția

și dovada că nu înregistrează obligații restante la bugetul de stat, potrivit dispozițiilor

exprese ale O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii

fiscale, respectiv art. 1 pct. 13, 15 și 17 din actul normativ menționat.

Însă, potrivit art. IV

alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2010 și art. III alin. (14) din H.G. nr. 768/2010, antrepozitarii

autorizați ale căror autorizații de antrepozit fiscal erau valabile la data intrării

în vigoare a acestei ordonanțe (23 iunie 2010) aveau obligația de a depune la Secretariatul

Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate

documente care să ateste conformarea cu prevederile art. 13, 15, 17 ale art. 1din

aceeași ordonanță, respectiv:

dovada că operatorul economic

nu înregistrează debite fiscale restante la bugetul general consolidat, inclusiv

la bugetele locale în raza cărora se află situat antrepozitul fiscal și sediul social;

declarația privind capacitatea

maximă și capacitatea tehnologică de producție în 24 de ore – document necesar pentru

verificarea modalității de calcul a garanției potrivit noilor prevederi legale;

dovada constituirii garanției

conform noilor prevederi legale.

Neîndeplinirea obligațiilor

menționate mai sus, atrage revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal emise pe

numele operatorilor economici care nu s-au conformat dispozițiilor noi aplicabile,

în baza art. IV alin. (7) din O.U.G. nr. 54/2010.

Faptul că nu au fost respectate

dispozițiile legale în materie rezultă și din faptul că intimata-reclamantă a făcut

dovada că nu înregistrează obligațiile restante în fața instanței de judecată (certificat

de atestare fiscală). Mai mult, intimata-reclamantă nu a făcut dovada nici până

în prezent dacă înregistrează obligații restante la bugetul local, obligații ce

îi incumbă potrivit normelor legale în materie.

S-a învederat faptul că

SC W.E. SRL a fost autorizată de la data de 01 iunie 2010 pentru producția de vinuri

liniștite, fiind stabilită garanția zero, nivel menținut și după intrarea în vigoare

a O.U.G. nr. 54/2010, situație în care, într-adevăr nu se impunea depunerea de către

operatorul economic a unor documente privind constituirea garanției.

Recurenta a arătat că

intimata – reclamantă nu a depus nici un document care să dovedească faptul că nu

înregistra la acel moment obligații fiscale restante la bugetul general consolidat

mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.

S-a solicitat admiterea

recursului, modificarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Intimata SC W.E. SRL a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a depus la dosar

certificatul de atestare fiscală din 08 mai 2012 din care rezultă că la 31

martie 2012 aceasta nu figurează cu obligații de plată, adeverința din 29 mai 2012

emisă de D.G.F.P. Prahova – Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii

Mijlocii din care rezultă că la 31 august 2010 această societate nu datora obligații

fiscale la Bugetul General Consolidat și certificatul de atestare fiscală pentru

persoane juridice emis la 28 mai 2012 din care rezultă că societatea nu figurează

cu restanțe bugetare de plată către bugetul local.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a fost deținătoarea

autorizației de antrepozit fiscal din 26 mai 2010.

Potrivit art. IV

alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii

fiscale „Antrepozitarii autorizați care dețineau autorizații valabile la data intrării

în vigoare a ordonanței a căror valabilitate, până la 31 august 2010, nu depășește

3 ani în cazul contribuabililor mari și mijloci și, respectiv, nu au în cazul contribuabililor

mici de la data de începere a valabilității autorizației, au obligația de a se conforma

prevederilor art. 1 pct. 13, 15 și 17 până la data de 13 august 2010 inclusiv.”

În art. 1 din același

act normativ s-a prevăzut:

- la pct. 13 – constituirea

în favoarea autorității competente a unei garanții pentru producția, transformarea

și deținerea de produse accizate în regim suspensiv de accize, precum și o garanție

pentru circulația acestor produse în regim suspensiv de accize;

- la pct. 15 - contribuabilul

să facă dovada neîregistrării de obligații restante la bugetul general consolidat

mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată;

- la pct. 17 – antrepozitantul

autorizat are obligația depunerii la autoritatea competentă a unei garanții care

să asigure plata accizelor care pot deveni exigibile.

Prin decizia nr. 398

din 26 noiembrie 2010 a Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse

Accizelor Armonizate s-a dispus revocarea autorizației de antrpozit fiscal deținută

de reclamantă pentru că nu a depus până la 31 august 2010, inclusiv aceste documente,

iar plângerea prealabilă a fost respinsă prin decizia din 25 februarie 2011.

În legătură cu obligațiile

impuse de art. 1 pct. 13, 15 și 7 din O.U.G. nr. 54/2010, chiar Comisia Comisiei

pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate a recunoscut,

în decizia din 25 februarie 2011 că nu se impune depunerea garanției deoarece autorizația

viza producerea de accize „0” euro pe bl/ produs, aspect care este recunoscut și

în motivele de recurs.

Atât în decizia dată în

soluționarea plângerii prealabile cât și în motivele de recurs se invocă drept motiv

de revocare al autorizației de antrepozit fiscal faptul că reclamanta nu a depus

niciun document din care să rezulte că nu înregistra obligații fiscale restante

la bugetul general consolidat.

În condițiile în care

reclamanta nu avea obligația depunerii garanției cerute de O.U.G. nr. 54/2010, a

se dispune revocarea autorizației de antrepozit fiscal numai pentru că nu a fost

depus documentul care să ateste lipsa obligațiilor fiscale este o măsură excesiv

de formalistă.

Poate că organele fiscale,

pentru a respecta și principiile ce guvernează raporturile dintre acesta și contribuabili,

înainte de a proceda la revocarea autorizației, puteau să înștiințeze contribuabilul

despre obligația ce îi revine.

Potrivit art. 7 alin.

(1) C. proc. fisc. „Organele fiscale înștiințează contribuabilul asupra drepturilor

și obligațiilor ce îi revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale ”,

iar conform art. 7 alin. (5) C. proc. fisc. „Organul fiscal îndrumă contribuabilul

în aplicarea legislației fiscale, îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării

contribuabililor, fie din inițiativa organului fiscal”

De altfel, intimata –

reclamantă a depus la dosar dovezi din care rezultă că aceasta nu avea obligații

fiscale restante la 31 august 2010 către bugetul consolidat al statului.

Trebuie precizat că instanța

de recurs urmează a face aplicarea principiilor dreptului comunitar respectiv principiului

proporționalității și a principiului prevalenței substanței asupra formei, principii

reintrate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Aceste principii sunt

izvoare ale dreptului comunitar având în vedere că hotărârile Curții de Justiție

a Uniunii Europene sunt direct aplicabile de judecătorul național în baza art. 148

alin. (2) din Constituția României.

Principiul proporționalității

obligă autoritatea publică să ia numai acele măsuri necesare pentru atingerea obiectivului

urmărit, iar principiul prevalenței substanței asupra formei, consacrat în cauza

Colle –C145/05, a reliefat faptul că o măsură dispusă de o autoritate națională

condiționată de respectarea unor condiții de formă, fără a lua în considerare cerințele

de fond și, mai ales, fără a întreba dacă acestea erau și îndeplinite, depășește

ceea ce era necesar.

În cauză, măsura revocării

autorizației de antrepozit fiscal a fost dispusă numai pentru că reclamanta nu a

depus dovezi din care să rezulte că nu are obligații bugetare restante la 30

august 2010, dar, pe fond s-a dovedit că această cerință era îndeplinită chiar dacă,

formal, dovada nu a fost depusă până la termenul stabilit.

Astfel, se poate aprecia

că măsura a fost excesiv de formalistă și s-a dat prevalență formei și nu fondului

având în vedere că reclamantei i s-a reproșat numai nedepunerea dovezii dar nu și

faptul că ar exista asemenea debite neachitate la 30 august 2010.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la

art. 10 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de D.G.F.P. Prahova în numele Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței

nr. 169 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 8 iunie 2012.