ÎCCJ, decizie (scj.ro #84829)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84829) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Recurs. Titularul căii de atac.

Codul de procedură civilă, art.

299-316

Cuprins pe materii: Drept procesual

civil

Indice alfabetic:

Calitate procesuală activă

Cadru

procesual

Cale

de atac. Neregularitate

Hotărâre

judecătorească. Efecte. Principiul relativității

recurs

Hotărârile judecătorești

își produc efectele numai

între

părțile care au participat la judecarea pricinii. Prin urmare,

în recurs, cadrul procesului cu privire

la

părți odată fixat

cu ocazia judecării cauzei în fond, nu

poate fi nici extins și nici restrâns,

pentru că

niciuneia

din

părți nu i se poate refuza dreptul

de a ataca

cu recurs

hotărârea pronunțată în

defavoarea sa,

după cum,

la fel,

niciunei

persoane din afara procesului nu i se poate pretinde să se judece direct

în fața

instanței de recurs.

Face excepție de la această

regulă, intervenientul

în

favoarea

uneia dintre părți,

căruia i se admite să formuleze

cerere de intervenție accesorie, potrivit art.51 din Codul de

procedură civilă.

Recursul promovat de Autoritatea

Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale București, împotriva hotărârii

pronunțate în defavoarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice –

Agenția Națională de Administrare Fiscală – Comisia pentru

Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate este,

așadar, neregulat introdus, fiind formulat de o autoritate fără

calitate procesuală, faptul că Autoritatea Națională a

Vămilor funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor

Publice, respectiv a Agenției Naționale de Administrare Fiscală,

fiind, sub acest aspect, lipsit de relevanță.

Decizia nr.

1369 din 8 martie 2011

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de

26.03.2010, reclamanta S.C. SG SA, a solicitat în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse

Supuse Accizelor Armonizate anularea deciziei nr. 030/19.02.2010 și a

deciziei nr. 311/20.10.2009, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri,

reprezentând paguba suferită de societate ca urmare a producerii efectelor

celor doua decizii, suspendarea executării deciziilor nr. 030/19.02.2010

și nr.311/20.10.2009, până la soluționarea irevocabilă a

cauzei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, prin decizia nr.311/2009

s-a dispus revocarea autorizației de

antrepozit fiscal nr.R00089710PP01/01/04/2006, pentru nerespectarea

prevederilor pct.8 alin.3 si pct.70 alin. 1 și 2 din Normele metodologice

de aplicarea a Legii 571/2003 - Titlul VII Accize și alte taxe speciale

și art.183 alin.1 lit.1 din Legea 571/2003, considerându-se că nu

s-au respectat dispozițiile pct.8 alin. 3 din Norme, potrivit cărora

trebuia ca până la data de 31.03.2009 documentația existentă

să fie completată și cu „manualul de procedură care să

cuprindă fluxurile operaționale precum și randamentul utilajelor

și instalațiilor".

Reclamanta a invocat,

în temeiul art. 46 din Codul de procedură fiscală și art. 13 din

Ordinul MFP nr. 1169/22.04.2008 (în vigoare la data soluționării

plângerii prealabile) nulitatea actului administrativ fiscal - decizia

nr.030/19.02.2010, întrucât din cuprinsul deciziei lipsește un element

esențial, și anume obiectul actului administrativ.

Reclamanta a mai

arătat că măsura este ilegală, având in vedere

următoarele: societatea a obținut autorizația de antrepozit

fiscal în data de 01.04.2006 iar la documentația depusă la acea data

a anexat toate înscrisurile doveditoare cerute de lege, care au fundamentat

legalitatea cererii, motiv pentru care aceasta a primit autorizația de

antrepozit fiscal; autoritatea administrativa era obligată să

facă aplicarea dispozițiilor

art. 185 din Legea nr. 571/2003 și art. 12

1

din Norme

și să acorde societății un termen de 10 zile

lucrătoare, pentru a remedia eventuale deficiențe care ar fi fost

constatate de comisie si nu să treacă la revocarea autorizației

de antrepozit fiscal; măsura dispusă de pârâtă este

disproporționată, în raport cu presupusa încălcare a normelor

legale invocate de către aceasta și, drept urmare, se impune

reaprecierea măsurii luate, pentru că în cazul revocării

autorizației societatea își încetează activitatea, cu

consecințe păgubitoare pentru stat, dar și pentru personalul

angajat al societății.

Prin încheierea de

ședință din data de 12 aprilie 2010, Curtea a respins ca

neîntemeiată cererea de suspendare a deciziilor nr. 030/19.02.2010 și

nr. 311/20.10.2009.

Prin sentința

nr.109 din 3 mai 2010, Curtea de Apel

Ploiești-

Secția Comercială și de

Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr.311 din 20.10.2009

emisă de Agenția Națională de Administrare

Fiscală

și Decizia

nr.030/19.02.2010 emisă de Agenția Națională de

Administrare Fiscală .

Pentru a pronunța această

hotărâre s-au reținut următoarele:

Decizia de revocare a

autorizației contestată menționează dispozițiile

legale aplicabile, fără a menționa însă în mod concret în

ce constă această încălcare.

Nedepunerea

documentației constând în manualul de procedură care să

cuprindă fluxurile operaționale precum si randamentul utilajelor si

instalațiilor rezultă din adresa comunicată anterior

reclamantei, la data de 16.01.2009

Decizia de revocare a

autorizației, a cărei anulare se solicită, nu arată în

concret motivele care au stat la baza emiterii ei, arată doar că se

dispune revocarea autorizației de antrepozit fiscal, în baza

dispozițiilor legale menționate.

Invocarea

dispozițiilor legale nu echivalează cu motivarea care ar fi trebuit

să fie cuprinsă chiar în decizia - act administrativ, de revocare a

autorizației de antrepozit fiscal, fiind necesar, pentru a se putea

aprecia asupra legalității și temeiniciei deciziei contestate,

ca aceste motive să fie prezentate în actul administrativ.

Cu privire la cererea

de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând paguba

suferită de societate ca urmare a producerii efectelor celor două

decizii, curtea

a constatat că

reclamanta nu a indicat cuantumul despăgubirilor solicitate, în ce constau

acestea despăgubiri, pentru a da posibilitatea instanței de

judecată să aprecieze asupra temeiniciei cererii

formulate și îndeplinirii

condițiilor răspunderii.

Împotriva

sentinței pronunțată de instanța de fond a declarat recurs

Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București.

În

motivarea recursului, Autoritatea Națională a Vămilor, prin

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

București, a arătat, în esență,

că reclamanta era obligată ca

până la 31 martie 2009 să completeze dosarul de antrepozit fiscal,

însă nu s-a conformat acestei obligații legale potrivit pct.70

alin.1

din H.G.nr.1618/2008, care a

completat H.G.nr.44/2004,

or, potrivit

pct.8 alin.3

din H.G.nr.44/2004

nerespectarea

termenului

se sancționează cu revocarea

autorizației,

în conformitate cu

prevederile art.183 alin.1

lit.l

și art.185

alin.2

lit.c

din Codul fiscal. Este lipsit de relevanță, mai arată

recurenta,

că decizia

autorității administrative nu a fost

îndeajuns de motivată,

în

condițiile

în care

este clar și indubitabil

că nu au fost respectate

dispozițiile legale. De altfel,

a

mai arătat recurenta,

acest aspect

este singurul pe care

instanța de fond și-a motivat

sentința, fără

însă

a indica un temei legal clar și concret pe care autoritățile

administrative nu l-ar fi respectat.

Calea

de atac a recursului este reglementată

în art.299 – 316 Cod procedură civilă.

d

in modul de reglementare al acestei căi extraordinare

de atac se degajă regula cu valoare de principiu că dreptul de a

exercita recurs împotriva unei

hotărâri judecătorești

îl au numai

părțile

care s-au judecat

în fața

instanței de fond și a cărei

hotărâre se atacă.

În

virtutea acestei reguli,

în materie

civilă, hotărârile judecătorești își produc efectele

numai

între părțile care au

participat la judecarea pricinii. Prin urmare,

în recurs, cadrul procesului cu privire la

părți odată fixat

cu ocazia judecării cauzei în fond, nu

poate fi nici extins și nici restrâns,

pentru că nici uneia din

părți nu i se poate refuza dreptul de a ataca

cu recurs

hotărârea pronunțată în defavoarea sa,

după cum,

la fel, nici unei persoane din afara

procesului nu i se poate pretinde să se judece direct în fața

instanței de fond.

Face excepție de la această

regulă, intervenientul

în

favoarea

uneia dintre părți,

căruia i se admite să formuleze

cerere de intervenție accesorie, potrivit art.51 din Codul de

procedură civilă.

În

speță, Înalta Curte constată că recursul a fost promovat de

către

Autoritatea

Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale București, care însă nu a

participat la soluționarea

în fond

a cauzei.

În cauza care a avut ca obiect

anularea deciziei

nr.311 din 20

octombrie 2009, înregistrată

la

Curtea

de Apel Ploiești – Secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal ,

reclamanta s-a judecat

în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare

Fiscală – Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse

Accizelor Armonizate. Hotărârea pronunțată de către prima

instanță fiind defavorabilă

pârâtului, doar acesta poseda calitatea procesuală

de a formula recurs împotriva

sentinței civile nr.109 din 3 mai 2010,

iar nu o altă persoană. Din perspectiva celor de mai sus, este

complet lipsit de relevanță că Autoritatea Națională a

Vămilor

funcționează în

subordinea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv a Agenției

Naționale de Administrare Fiscală.

Față de cele

ce preced, Înalta Curte, a respins recursul declarat de Autoritatea

Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale București, ca fiind formulat de o

autoritate fără calitate procesuală.