ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1175/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1175/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 2096 din 26

noiembrie 2009, Plenul C.S.M. a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de

P.S.V., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiori de Vede, prin

care a solicitat promovarea la Tribunalul Teleorman prin valorificarea rezultatelor obținute la concursul de promovare în

funcții de execuție (pe loc), organizat la data de 31 mai 2009.

Pentru a pronunța această hotărâre, Plenul

C.S.M. a reținut că d

omnul procuror P.S.V.,

a participat la concursul de promovare în funcții de execuție din data de 31

mai 2009,

candidând pentru promovarea pe loc la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și a obținut media 9,75.

Având în vedere faptul că pentru

promovarea pe loc la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a fost scos la

concurs un singur post, domnul procuror

, a

fost declarat respins ca urmare a neîncadrării în limita

posturilor

alocate concursului.

În conformitate cu dispozițiile art.

30 alin. (1) din Regulamentul anterior

menționat,

„judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 27,

dar care nu au fost

promovați ca urmare a lipsei posturilor vacante, pot

fi promovați în posturile ce se vacantează la instanțele pentru care au optat

la înscriere, în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor finale

ale concursului”.

S-a mai reținut că potrivit

dispozițiilor art. 27, pentru a fi declarat admis la concurs, candidatul

trebuie să obțină cel puțin media generală 7 și nu mai puțin de 5 la fiecare

dintre cele

două probe de concurs menționate

la art. 17 (proba teoretică și proba practică).

Făcând referire

la „posturile ce se vacantează la instanțele sau parchetele pentru

care au optat

la înscriere”, Plenul C.S.M. a apreciat că dispozițiile art. 30 din Regulament

au în

vedere numai situația valorificării rezultatelor concursului pentru

promovarea efectivă.

Prin urmare, s-a

apreciat că este exclusă posibilitatea valorificării rezultatelor concursului

pentru

candidații care au participat la concurs pentru promovarea pe loc.

La această

concluzie se ajunge și prin interpretarea teleologică a dispozițiilor art.

30 din Regulament, dat fiind faptul

că scopul introducerii instituției „valorificării

rezultatelor concursului de promovare” în Regulament a fost acela de a

crea posibilitatea

ocupării posturilor

vacante la instanțele superioare, imediat după vacantarea acestora, pe

baza rezultatelor obținute de către cei care au

optat pentru promovarea efectivă, fără a fi

necesară organizarea unui

nou concurs de promovare.

Plenul C.S.M. a

mai menționat că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) și (4) din

Regulament, prin

cererea

de înscriere la concurs fiecare candidat poate formula o singură opțiune cu

privire la felul promovații (efectivă sau pe loc), opțiune care nu poate fi

modificata ulterior, în scopul valorificării.

Împotriva acestei hotărâri P.S.V. a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că

în baza art. 30 alin. (1) din Regulament, a formulat cerere de valorificare a

concursului în termenul legal de 6 luni pe care a adresat-o C.S.M., care însă a

fost respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărârea atacată.

Recurentul mai susține că potrivit

Hotărârii Plenului C.S.M., art. 30 din Regulamentul invocat ar fi aplicabil

numai candidaților care au solicitat promovarea efectivă deși art. 30 nu face o

asemenea distincție discriminatorie.

Aceasta

practică discriminatorie și contrara textului de lege este argumentată total

contradictoriu pe o așa zisă „interpretare teleologica” a art. 30 din Regulament,

invocându-se tocmai

finalitatea urmărită de procedura valorificării rezultatului,

respectiv ca cel ce a obținut o medie de

promovare (peste 7) la concursul susținut și

există posturi vacante,

ulterior să poată ocupa un asemenea post, fiind considerat (conform art. 27 din

Regulament) că a promovat examenul, fără a mai fi necesar să susțină un nou

concurs.

Recurentul consideră că este logic

ca un candidat care a obținut o medie

de

promovare la unitatea de parchet pentru care a optat, dar din lipsa locurilor

existente

pentru un anume fel de promovare nu a obținut locul respectiv dar există locuri

disponibile la aceeași unitate de parchet, să i se recunoască rezultatul și să

beneficieze de celelalte locuri, pentru a nu mai fi necesar să susțină din nou

același examen, la care a dovedit deja, prin rezultatul obținut că are

cunoștințele necesare.

Și dacă nu ar fi existat o prevedere

expresă cum este cea din art. 30 si 27 din Regulamentul concursului, ar fi fost

logic ca celui care

la același concurs

obține o medie superioară, aproape de nota

maximă,

să i se ofere posibilitatea să opteze pentru locurile neocupate.

Examinând cauza și hotărârea

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 2096

din 26 noiembrie 2009, a fost respinsă cererea petentului P.S.V. de

valorificare a rezultatelor obținute la concursul de promovare în funcții de

execuție organizat la data de 31 mai 2009, în raport cu dispozițiile art. 30

din Regulamentul de concurs și cu opțiunea de promovare pe loc formulată de

petent, conform art. 6 alin. (3) și (4) din Regulamentul de concurs.

Dispozițiile incidente din

Regulamentul de concurs sunt următoarele:

- art. 6 alin. (3) și (4), conform

cărora:

„(3)

În termen de 15 zile de la data publicării datelor

prevăzute la alin. (1), cei interesați pot depune cereri de înscriere la

concurs la C.S.M., în care se menționează felul promovării, efectivă sau pe

loc, instanța ori parchetul la care se solicită promovarea, specializarea și,

pentru promovarea la curțile de apel, secția pentru care optează.

(4)

Fiecare candidat poate formula o

singură opțiune cu privire la felul promovării, instanța ori parchetul la care

solicită promovarea, respectiv secția pentru care optează în cazul promovării

la curțile de apel, precum și specializarea pentru care optează, în vederea

stabilirii materiilor de concurs.”

- art. 30, conform cărora:

„

(1)

Judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 27, dar

care nu au fost promovați ca urmare a lipsei posturilor vacante pot fi

promovați în posturile ce se vacantează la instanțele și parchetele pentru care

au optat la înscriere, în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor

finale ale concursului.

(2)

Dispozițiile art. 28 alin. (3) și ale art. 29 se aplică în

mod corespunzător.”

- art. 28 alin. (3), conform cărora:

„(3)

Promovarea în funcții de execuție vacante sau pe loc a candidaților declarați

admiși la concurs se face în ordinea mediilor obținute, în limita numărului de

posturi aprobate.”

P.S.V., procuror la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Roșiori de Vede, a participat la concursul de promovare în

funcții de execuție din 31 mai 2009, formulând opțiunea de promovare pe loc la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, aspect necontestat de către recurent.

Recurentul a formulat opțiunea de

„promovare pe loc” cu respectarea dispozițiilor art. 6 alin. (3) și (4) din

Regulamentul de concurs, în deplină cunoștință de cauză și fără a contesta la

momentul respectiv legalitatea acestor dispoziții în raport cu reglementările

cu forță juridică superioară, în cauză cele ale Legii nr. 303/2004.

Hotărârea nr. 2096 a Plenului C.S.M.

prin care a fost respinsă cererea recurentului de valorificare a rezultatelor

obținute la concursul din 31 mai 2009 cu motivarea că valorificarea este

posibilă numai pentru candidații care au formulat opțiune de „promovare

efectivă” este legală și temeinică și în acord cu jurisprudența anterioară a

Instanței Supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal

, decizia nr. 3745

din 1 noiembrie 2006, publicată în Jurisprudența Secției pe anul 2006I), de

care instanța de recurs este datoare să țină seama, în considerarea dreptului

la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O., a principiului

securității raporturilor juridice și a jurisprudenței C.E.D.O. care a statuat

în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de a stabili o

interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea divergențelor de

jurisprudență (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza B. împotriva

României (nr. 1), §39-40).

Hotărârea contestată este întemeiată

având în vedere că vacantarea unor posturi de execuție care să permită

valorificarea rezultatelor concursului în intervalul de 6 luni de la data

rezultatelor finale este posibilă numai în cazul opțiunii de promovare

efectivă, deoarece în situația promovării pe loc, nu se poate vorbi de posibila

vacantare în intervalul respectiv a unor posturi, atâta timp cât asemenea

posturi sunt scoase la concurs de către C.S.M. și nu presupun existența unui

post de execuție vacant.

În altă ordine de idei, Înalta Curte

apreciază ca nefondată și critica recurentului potrivit căreia dispozițiile

art. 30 sunt aplicate diferențiat instituind aplicarea unui tratament discriminatoriu.

Principiul egalității sau

nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație

identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne

uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni

formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament

juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este

înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a

drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal

tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării

apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în

fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți

oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția

egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la

nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv

substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de

nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut

de art. 14 din C.E.D.O. nu are o existență independentă în sistemul de

protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta

îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El

poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să

fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu

care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate

face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și /sau de

protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a

oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în

legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O.

impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de

tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23

noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie

1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și

rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique,

Seria A nr. 6, p. 9).

În sistemul nostru juridic,

principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție

și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată.

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere,

restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie

defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

În opinia Înaltei Curți, în cauza de

față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau

discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16

alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin decizia nr. 820/2008,

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în

care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au

competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de

lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create

pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, în cauză diferența

de tratament, privită prin prisma condițiilor necesare procedurii de

valorificare a rezultatelor obținute la concursul de promovare în funcții de

execuție a judecătorilor și procurorilor, nu privește situații analoage sau

comparabile, întrucât nu vizează persoane aflate în aceeași situație, atâta

timp cât petentul, care a optat pentru promovarea pe loc, invocă existența

discriminării prin raportare la candidați care au formulat o altă opțiune, și

anume aceea de promovare efectivă.

Astfel, respingerea

cererii petentului are la bază o justificare obiectivă și rezonabilă decurgând

din existența situațiilor diferite în care se situează candidații care au

formulat opțiuni diferite și din împrejurarea că procedura valorificării

rezultatelor este posibilă, potrivit dispozițiilor Regulamentului de concurs,

în măsura vacantării unor posturi de execuție ce pot fi ocupate prin promovarea

efectivă, iar nu prin promovarea pe loc.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar hotărârea atacată este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., raportat la art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.V.S.

împotriva Hotărârii nr. 2096 din 26 noiembrie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2010.