ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1175/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin hotărârea nr. 2096 din 26 noiembrie 2009, Plenul C.S.M. a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de P.S.V., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiori de Vede, prin care a solicitat promovarea la Tribunalul Teleorman prin valorificarea rezultatelor obținute la concursul de promovare în funcții de execuție (pe loc), organizat la data de 31 mai 2009. Pentru a pronunța această hotărâre, Plenul C.S.M. a reținut că d omnul procuror P.S.V., a participat la concursul de promovare în funcții de execuție din data de 31 mai 2009, candidând pentru promovarea pe loc la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și a obținut media 9,75.

Având în vedere faptul că pentru promovarea pe loc la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a fost scos la concurs un singur post, domnul procuror , a fost declarat respins ca urmare a neîncadrării în limita posturilor alocate concursului. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Regulamentul anterior menționat, „judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 27, dar care nu au fost promovați ca urmare a lipsei posturilor vacante, pot fi promovați în posturile ce se vacantează la instanțele pentru care au optat la înscriere, în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor finale ale concursului”. S-a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 27, pentru a fi declarat admis la concurs, candidatul trebuie să obțină cel puțin media generală 7 și nu mai puțin de 5 la fiecare dintre cele două probe de concurs menționate la art. 17 (proba teoretică și proba practică).

Făcând referire la „posturile ce se vacantează la instanțele sau parchetele pentru care au optat la înscriere”, Plenul C.S.M. a apreciat că dispozițiile art. 30 din Regulament au în vedere numai situația valorificării rezultatelor concursului pentru promovarea efectivă. Prin urmare, s-a apreciat că este exclusă posibilitatea valorificării rezultatelor concursului pentru candidații care au participat la concurs pentru promovarea pe loc. La această concluzie se ajunge și prin interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 30 din Regulament, dat fiind faptul că scopul introducerii instituției „valorificării rezultatelor concursului de promovare” în Regulament a fost acela de a crea posibilitatea ocupării posturilor vacante la instanțele superioare, imediat după vacantarea acestora, pe baza rezultatelor obținute de către cei care au optat pentru promovarea efectivă, fără a fi necesară organizarea unui nou concurs de promovare.

Plenul C.S.M. a mai menționat că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) și (4) din Regulament, prin cererea de înscriere la concurs fiecare candidat poate formula o singură opțiune cu privire la felul promovații (efectivă sau pe loc), opțiune care nu poate fi modificata ulterior, în scopul valorificării. Împotriva acestei hotărâri P.S.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în baza art. 30 alin. (1) din Regulament, a formulat cerere de valorificare a concursului în termenul legal de 6 luni pe care a adresat-o C.S.M., care însă a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărârea atacată. Recurentul mai susține că potrivit Hotărârii Plenului C.S.M., art. 30 din Regulamentul invocat ar fi aplicabil numai candidaților care au solicitat promovarea efectivă deși art. 30 nu face o asemenea distincție discriminatorie.

Aceasta practică discriminatorie și contrara textului de lege este argumentată total contradictoriu pe o așa zisă „interpretare teleologica” a art. 30 din Regulament, invocându-se tocmai finalitatea urmărită de procedura valorificării rezultatului, respectiv ca cel ce a obținut o medie de promovare (peste 7) la concursul susținut și există posturi vacante, ulterior să poată ocupa un asemenea post, fiind considerat (conform art. 27 din Regulament) că a promovat examenul, fără a mai fi necesar să susțină un nou concurs.

Recurentul consideră că este logic ca un candidat care a obținut o medie de promovare la unitatea de parchet pentru care a optat, dar din lipsa locurilor existente pentru un anume fel de promovare nu a obținut locul respectiv dar există locuri disponibile la aceeași unitate de parchet, să i se recunoască rezultatul și să beneficieze de celelalte locuri, pentru a nu mai fi necesar să susțină din nou același examen, la care a dovedit deja, prin rezultatul obținut că are cunoștințele necesare. Și dacă nu ar fi existat o prevedere expresă cum este cea din art. 30 si 27 din Regulamentul concursului, ar fi fost logic ca celui care la același concurs obține o medie superioară, aproape de nota maximă, să i se ofere posibilitatea să opteze pentru locurile neocupate.

Examinând cauza și hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 2096 din 26 noiembrie 2009, a fost respinsă cererea petentului P.S.V. de valorificare a rezultatelor obținute la concursul de promovare în funcții de execuție organizat la data de 31 mai 2009, în raport cu dispozițiile art. 30 din Regulamentul de concurs și cu opțiunea de promovare pe loc formulată de petent, conform art. 6 alin. (3) și (4) din Regulamentul de concurs.

Dispozițiile incidente din Regulamentul de concurs sunt următoarele: - art. 6 alin. (3) și (4), conform cărora: „(3) În termen de 15 zile de la data publicării datelor prevăzute la alin. (1), cei interesați pot depune cereri de înscriere la concurs la C.S.M., în care se menționează felul promovării, efectivă sau pe loc, instanța ori parchetul la care se solicită promovarea, specializarea și, pentru promovarea la curțile de apel, secția pentru care optează.

(4) Fiecare candidat poate formula o singură opțiune cu privire la felul promovării, instanța ori parchetul la care solicită promovarea, respectiv secția pentru care optează în cazul promovării la curțile de apel, precum și specializarea pentru care optează, în vederea stabilirii materiilor de concurs.” - art. 30, conform cărora: „ (1) Judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 27, dar care nu au fost promovați ca urmare a lipsei posturilor vacante pot fi promovați în posturile ce se vacantează la instanțele și parchetele pentru care au optat la înscriere, în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor finale ale concursului.

(2) Dispozițiile art. 28 alin. (3) și ale art. 29 se aplică în mod corespunzător.” - art. 28 alin. (3), conform cărora: „(3) Promovarea în funcții de execuție vacante sau pe loc a candidaților declarați admiși la concurs se face în ordinea mediilor obținute, în limita numărului de posturi aprobate.” P.S.V., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiori de Vede, a participat la concursul de promovare în funcții de execuție din 31 mai 2009, formulând opțiunea de promovare pe loc la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, aspect necontestat de către recurent. Recurentul a formulat opțiunea de „promovare pe loc” cu respectarea dispozițiilor art. 6 alin. (3) și (4) din Regulamentul de concurs, în deplină cunoștință de cauză și fără a contesta la momentul respectiv legalitatea acestor dispoziții în raport cu reglementările cu forță juridică superioară, în cauză cele ale Legii nr. 303/2004.

Hotărârea nr. 2096 a Plenului C.S.M. prin care a fost respinsă cererea recurentului de valorificare a rezultatelor obținute la concursul din 31 mai 2009 cu motivarea că valorificarea este posibilă numai pentru candidații care au formulat opțiune de „promovare efectivă” este legală și temeinică și în acord cu jurisprudența anterioară a Instanței Supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal , decizia nr. 3745 din 1 noiembrie 2006, publicată în Jurisprudența Secției pe anul 2006I), de care instanța de recurs este datoare să țină seama, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O., a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței C.E.D.O.

care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea divergențelor de jurisprudență (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza B. împotriva României (nr. 1), §39-40). Hotărârea contestată este întemeiată având în vedere că vacantarea unor posturi de execuție care să permită valorificarea rezultatelor concursului în intervalul de 6 luni de la data rezultatelor finale este posibilă numai în cazul opțiunii de promovare efectivă, deoarece în situația promovării pe loc, nu se poate vorbi de posibila vacantare în intervalul respectiv a unor posturi, atâta timp cât asemenea posturi sunt scoase la concurs de către C.S.M.

și nu presupun existența unui post de execuție vacant. În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază ca nefondată și critica recurentului potrivit căreia dispozițiile art. 30 sunt aplicate diferențiat instituind aplicarea unui tratament discriminatoriu. Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului.

Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și /sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare. Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9). În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”. În opinia Înaltei Curți, în cauza de față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin decizia nr. 820/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, în cauză diferența de tratament, privită prin prisma condițiilor necesare procedurii de valorificare a rezultatelor obținute la concursul de promovare în funcții de execuție a judecătorilor și procurorilor, nu privește situații analoage sau comparabile, întrucât nu vizează persoane aflate în aceeași situație, atâta timp cât petentul, care a optat pentru promovarea pe loc, invocă existența discriminării prin raportare la candidați care au formulat o altă opțiune, și anume aceea de promovare efectivă. Astfel, respingerea cererii petentului are la bază o justificare obiectivă și rezonabilă decurgând din existența situațiilor diferite în care se situează candidații care au formulat opțiuni diferite și din împrejurarea că procedura valorificării rezultatelor este posibilă, potrivit dispozițiilor Regulamentului de concurs, în măsura vacantării unor posturi de execuție ce pot fi ocupate prin promovarea efectivă, iar nu prin promovarea pe loc.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea atacată este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.V.S. împotriva Hotărârii nr. 2096 din 26 noiembrie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.