ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3600/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1629 din 15 decembrie 2009 a Judecătoriei Aleșd a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții F.F., F.I. și D.V. în contradictoriu cu pârâta SC P. în favoarea Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ. Obiectul acțiunii completate formulate de reclamanții F.F. și F.I. îl constituie excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptul de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0334 din 12 septembrie 1997 eliberat titularei SC P. SA Oradea și constatarea nevalabilității constituirii dreptului de proprietate în favoarea P. SA Oradea, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0334 din 12 septembrie 1997, nr. top.

380 și 381 din C.F. 1441, nr. top 437 din C.F. 304, nr. top 403 din C.F. 1438 precum și nr. top 407 si 408 din C.F. 304 Uileacu de Criș și C.F. 1523 Uileacu de Criș. Constatarea nulității absolute a încheierii de C.F. 1460/ B din 11 noiembrie 1997, înscrisă în colile C.F. nr. 1441 Uileacu de Criș, CF nr. 304 Uileacu de Criș, C.F. nr. 1438 Uileacu de Criș, privind intabularea dreptului de proprietate al SC P. SA asupra terenurilor cu nr. top. 380/2 de 274 m.p., 381/2 de 490 m.p. în C.F. 1441 Uileacu de Criș, asupra terenurilor cu nr. top. 437/2 de 251 m.p., 407/2 de 179 m.p., 408/2, în suprafață de 24 m.p. din C.F. 304 Uileacu de Criș, și din C.F. 1523 Uileacu de Criș, asupra terenurilor cu nr. top.

403/1 de 273 m.p. din C.F. 1438 Uileacu de Criș, precum și radierea înscrierilor efectuate în baza încheierii de intabulare nr. 1460/ B din 11 noiembrie 1997, în colile C.F. 1441 Uileacu de Criș, C.F. 1438 Uileacu de Criș C.F. 304 Uileacu de Criș, precum și C.F. 1523 Uileacu de Criș cu restabilirea situației anterioare de C.F. în aceste coli. În motivarea excepției și completării de acțiune cu care a fost sesizată Curtea de Apel Oradea, reclamanții au arătat faptul că art. 1 din H.G. nr. 834/1991 se referă la stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniul societăților comerciale deținute cu titlul de drept de administrare operativă, societăți care au fost înființate în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor U.S.S.

Întrucât la data intabulărilor efectuate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat, respectiv la data de 11 noiembrie 1997, și chiar la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate, 12 septembrie 1997, era intabulat terenul ca drept nou de proprietate în favoarea persoanelor fizice F.F. și F.F., încă de la data de 19 aprilie 1994, aceste imobile, în mod evident erau ieșite din patrimoniul pârâtei, nefiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, pentru ca pârâta P. SA Oradea să dobândească în proprietate terenurile în litigiu. Prin întâmpinare, pârâtul M.A.D.R. București, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat pe calea excepției de nelegalitate, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate.

Intervenienții în interesul pârâtei SC P. SA, G.M.V. și G.I. au invocat excepția de tardivitate, arătând că potrivit vechii Legi nr. 29/1990, reclamanții nu s-au adresat instanțelor judecătorești în termenul prevăzut de lege, respectiv 30 zile în procedura administrativă dar nici în termen de un an de când au luat la cunoștința de certificatul de atestare seria M07 nr. 0334 din 12 decembrie 1997 eliberat pe seama paratei SC P. SA, deși cunoșteau existența sa, pe rolul instanțelor derulându-se numeroase litigii care au avut ca obiect terenul din litigiu. Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 209/ CA/2010 – PI a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 0334 din 12 septembrie 1997 emis de M.A.D.R.

București invocată de F.F., F.I. și D.V. în contradictoriu cu pârâții SC P. SA și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. A admis cererea de intervenție în interesul pârâtei SC P. SA formulată de intervenienții G.M.V. și G.I. și a respins capătul subsidiar de cerere referitor la constatarea nevalabilității constituirii dreptului de proprietate în favoarea SC P. SA Oradea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0334 din 12 septembrie 1997 asupra nr. top 380 și 381 din C.F. 1441, nr. top 437 din C.F. 304, nr. top 403 din C.F. 1438, precum și nr. top 407 din C.F. nr. 304 Uileacu de Criș și C.F. 1523 Uileacu de Criș. A respins cheltuielile de judecată solicitate de pârâta SC P. SA ca nefiind dovedite.

Totodată, a obligat reclamanții la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intervenienților în interesul pârâtei SC P. SA, G.M.V. și G.I., reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și ale dispozițiilor art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară, având obligația de a înlătura normele din dreptul intern care intră în contradicție cu tratatele la care România este parte, sau cu normele și practica judiciară comunitară.

Raportându-se așadar la C.E.D.O., la practica C.E.D.O. precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg, Curtea a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea fară limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului, și anume: - dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și practica C.E.D.O.

- principiului securității juridice care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției; - dispozițiile art. 47 din C.D.F.U.E., prin prisma atingerii aduse principiului securității juridice. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică. Reclamanta a susținut, în esență, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 așa cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007 prevăd că l egalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, indiferent de data emiterii acestuia, instanța de fond a încălcat aceste dispoziții legale interne, înlăturând în mod abuziv dispozițiile din legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea actelor administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate de recurenta reclamantă, cât și din oficiu, în baza art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului declarat de F.F., F.I. și V.D., ca nefondat. Obiectul excepției de nelegalitate vizează Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO7 nr. 0334 din 12 septembrie 1997 emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Natura juridică a actului administrativ atacat este aceea a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate. Este adevărat că, prin decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (l) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, ca și cu principiul stabilității raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de argumentele Curții Constituționale, și a căror substanță nu este nesocotită, reține însă că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, ce instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.

Din această perspectivă, așadar, judecătorul național, aplicând primul C.E.D.O., are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în jurisprudența C.E.D.O. Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale deja cristalizată în această materie, apreciază că, prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției tară limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice.

Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din C.A.D.O.L.F. În plus, deși este necontestat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului. De asemenea, conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, care i s-ar opune.

De altfel, aceeași instanță comunitară a reținut, în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate. Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție, repetat și tară limită de timp, a legalității unor acte administrative individuale, încalcă principiile fundamentale arătate, practica instanței de la Strasbourg și pe cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice similare.

Pe cale de consecință, fiind vorba de un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate este neîntemeiată. Așadar, în raport cu cele expuse anterior, și cum și celelalte motive de recurs sunt neîntemeiate, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.F., F.I. și D.V. împotriva sentinței civile nr. 209 din 4 iunie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 august 2010.