ÎCCJ, decizie (scj.ro #133716)

Acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Drept de opțiune. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Drepturi reale

Index alfabetic : acțiune în constatare

-uzucapiune

-drept de opțiune

C. civ. din 1864, art. 1838, art. 1839, art. 1847, art. 1890

Legea nr. 26/1990, art. 1 alin. (1)

C. com., art. 4, art. 7, art. 56

Legea nr. 571/2003, art. 256

O.G. nr. 36/2002, art. 17 teza ultimă

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale principale, are o structură complexă, care reunește faptul juridic în sens restrâns al posesiei, cu toate determinările cerute de lege, și un act juridic unilateral, adică manifestarea de voință a celui interesat de a dobândi un anumit drept real principal.

Din faptul juridic al posesiei se naște mai întâi un drept potestativ în beneficiul posesorului, în al cărui conținut juridic este inclus atributul titularului său de a alege între invocarea faptului juridic al posesiei, cu toate determinările cerute de lege, și renunțarea la uzucapiune.

Nu poate fi considerată renunțare tacită la uzucapiune împrejurarea că uzucapantul reclamant nu a atacat procesul-verbal prin care inspectorii de specialitate din cadrul aparatului propriu al pârâtei au statuat că reclamantul datorează taxă pentru folosința terenului în litigiu, tăcerea sau inacțiunea titularului dreptului de opțiune neputând valora manifestare de voință, întrucât nu există nici o prevedere legală care să acorde inacțiunii părții consecințe juridice.

Faptul că un funcționar public, în scopul de a stabili în sarcina unui contribuabil plata unui impozit local, a inserat într-un proces-verbal că un teren este „proprietate de stat” nu echivalează cu stabilirea titularului dreptului de proprietate al acestui teren.

Câtă vreme prin acest act administrativ nu se stabilea regimul juridic al terenului, ci doar obligația plății unui impozit local, inacțiunea uzucapantului, respectiv faptul de a nu contesta acest proces-verbal, nu poate avea nici o conotație, producătoare de efecte juridice.

Prin urmare, este greșită reținerea de către instanța de apel a faptului că s-a stins dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune al reclamantului, în această situație neexistând nici o manifestare de voință a titularului dreptului de opțiune, fie și tacită, din care să rezulte în mod neîndoielnic intenția de a renunța la acest drept, „delăsarea dreptului câștigat”, în condițiile art. 1839 alin. (1) C. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2019 din 29 noiembrie 2016

Notă

: * Codul comercial al României a fost abrogat, în parte, prin litera c) din Legea nr. 71/2011 începând cu 01.10.2011.

** O.G. nr. 36/2002 privind impozitele și taxele locale a fost abrogată de Codul fiscal 2003 (Legea nr. 571/2003) la 1 ianuarie 2004.

***

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost abrogată de Codul fiscal 2015 (Legea nr. 227/2015) la 1 ianuarie 2016.

Prin sentința civilă nr. 2l7/C din 5 iulie 2010, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamanta A. Societate Cooperativă Meșteșugărească Oradea în contradictoriu cu pârâții Societatea B. cu sediul necunoscut și Administrația Imobiliară Oradea.

A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului situat în Oradea, înscris in CF nr. 944 Oradea, nr. top. 3159/1, 3156, 3163/1, 3154/1, 3153, 3158 constând în teren cu construcții suprafața de 4.736 mp.

A constatat că pe acest teren reclamanta a edificat o hală de producție, două magazii, clădire PSI, două ateliere.

A dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor cu titlu de construire și asupra terenului aferent cu titlu de uzucapiune.

A respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea dată în Camera de Consiliu din 13 septembrie 2010, Tribunalul Bihor a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 217/C/2010, în sensul de a se trece în cuprinsul dispozitivului și minutei nr. top. 3152/3 din CF nr. 944 Oradea, nr. top ce se află în folosința petentei.

S-a reținut că fosta Cooperativă de Producție „C.”, antecesoarea în drepturi a reclamantei, își desfășoară activitatea pe terenul în litigiu din anul 1950. În acest sens s-au depus la dosar o serie de înscrisuri din care rezultă că societatea deținea la acea dată 4 ateliere, fiind înregistrată la Secțiunea Financiară Regională Bihor, un certificat înregistrat la judecătoria populară din care rezultă că societatea a fost înregistrată la judecătorie, un referat privind dezvoltarea societății.

Din adresa nr. 60981 din 8 septembrie 2008 a Consiliului Local Oradea rezultă că reclamanta figurează în evidențele serviciului cu suprafața totală de 746.817 mp teren în folosință, din care suprafața de 3.000,44 m.p. suprafață liberă - respectiv 4.468,26 m.p. suprafață construită, pentru care societatea achită impozit pe teren. Terenul aparține Statului Român, fiind expropriat.

În cartea funciară terenul apare înscris pe fostul proprietar.

Expertiza efectuată în cauză a reliefat că terenurile cu nr. top. 3159/1, 3158, 3156, 3152/3, 3153, 3154/1, și 3163/1 înscrise în CF nr. 944 Oradea, având suprafața de 4.590 m.p., se află în posesia și folosința faptică a reclamantei, pe acestea fiind edificate 17 construcții.

Față de faptul că din toate actele rezultă folosința continuă și neîntreruptă a societății asupra terenului, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1831 și urm. C. civ., instanța de fond a admis acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată prin concluziile scrise - respingând excepția lipsei calității procesuale a Statului Român - deoarece nu rezultă din nici un act că terenul în litigiu s-ar afla în proprietatea privată a municipalității.

Prin decizia nr. 175 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva menționatei hotărâri.

Curtea de apel a reținut următoarele:

Potrivit extrasului de CF nr. 944 Oradea, imobilul în litigiu figurează înscris pe seama „Fabricii B.” încă din anul 1910. Conform actelor atestate de Judecătoria Regală Oradea, între anii 1942-1944 această firmă era în proces de lichidare, fără a se mai atesta ulterior, în vreun act, închiderea societății.

Însă, din anul 1945, luând ființă Cooperativa D., Cooperativa E. și Cooperativa F., imobilul în litigiu a ajuns să fie folosit de către aceste unități, la acel an existând doar o ruină pe teren care a fost refăcută, reclădită de aceste cooperative (declarațiile martorului G. Ulterior, în anul 1951, ca urmare a fuziunii acestor 3 cooperative și dezlipirii unor ateliere ce funcționau în cadrul lor, ia ființă Cooperativa H., rămânând în folosința acesteia imobilul din litigiu, situat administrativ în Oradea, fapt atestat și într-o monografie a Cooperativei.

Ori, toate acestea coroborate duc la concluzia că imobilul în litigiu a ajuns în posesia antecesoarei reclamantei, fosta Cooperativă C. din anul 1945, dată de la care s-a exercitat o posesie continuă publică, pașnică, netulburată, sub nume de proprietar, deci o posesie ce întrunește condițiile art. 1847 C. civ.

Așa fiind și văzând că începutul posesiunii se circumscrie anului 1945, conform prevederilor Legii nr. 241/1947, uzucapiunea imobilului va fi guvernată de Codul civil, după cum în mod corect a statuat și instanța de fond, criticile apelantei referitoare la greșita aplicare a legii fiind găsite nefondate.

Față de cele susmenționate, în mod corect s-a constatat că din 1945 sunt întrunite cerințele art. 1847 coroborat cu art. 1890 C. civ. și s-a apreciat că reclamanta, ca urmare a joncțiunii posesiilor, a uzucapat imobilul în litigiu față de apelantă, fiind de notorietate istorică faptul că sub regimul comunist bunurile firmelor private au fost etatizate fără a fi lichidate, intrând în proprietatea statului, fie cu titlu de naționalizare, fie de bun părăsit, așa încât, nici din această perspectivă, apelul și criticile aduse nu au fost primite, calitatea procesuală pasivă a statului fiind astfel justificată.

În privința apărării invocate în sensul că acest imobil ar fi fost revendicat de moștenitori ai fostului proprietar, în speță de numitul I., din verificările efectuate în faza de apel a rezultat că cel care revendică imobilul se numește J. (K.) și că identifică imobilul ca fiind înscris în CF nr. 945 Oradea, cu

nr. top. 3157

, imobil ce s-ar afla în posesia și folosința Comunității X Oradea, și nicidecum imobilul în litigiu aflat în posesia și folosința reclamantei și care se identifică cu CF nr. 944 Oradea, CF în care nu figurează nr. topo revendicat 3157, deci este vorba de un cu totul alt imobil.

În fine, s-a mai susținut de către apelantă cum că, din anul 2002, terenul înscris în CF nr. 944 Oradea a fost impus în sarcina fiscală a reclamantei ca și teren în folosință, proprietate de stat și, prin urmare, posesia nu a fost utilă, reclamanta neposedând imobilul cu titlu de proprietar sau chiar dacă s-ar fi împlinit termenul uzucapiunii înainte de impunerea ca teren proprietate de stat, reclamanta, în deplină cunoștință de cauză, a renunțat implicit la prescripția achizitivă împlinită, devenind incidente prevederile art. 1838 C. civ. S-a remarcat faptul că potrivit expertizei topo, efectuate în cauză, imobilul în litigiu identificat sub nr. topo 3159/1, 3158, 3156, 3152/3, 3153, 3154/1 și 3163/1 având suprafața totală de 4.590 m.p. este înscris în CF nr. 944 Oradea și este situat pe strada S., și nu pe strada M., cum în mod eronat arată apelanta, așa încât nici această critică nu a fost primită, ea vizând și de această dată alt imobil, nu cel identificat prin expertiza judiciară și cu privire la care în mod corect instanța de fond a constatat că a fost uzucapat în condițiile Codului civil.

Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administrația Imobiliară Oradea care, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit a considerat instanța de apel ca fiind incidente prevederile Codului civil privind uzucapiunea invocată de reclamantă, deși imobilul este situat într-o regiune supusă sistemului de publicitate reglementat de Decretul nr. 115/1938, ale cărui condiții nu sunt îndeplinite în cauza dedusă judecății.

La judecarea apelului, instanța nu a analizat criticile referitoare la legalitatea hotărârii instanței de fond aduse prin memoriul de apel, respectiv nu a analizat dacă uzucapiunea începută în anul 1950 (astfel cum reține prima instanță) este supusă reglementării unuia dintre cele două sisteme de publicitate, ci a analizat cauza exclusiv prin raportare la dispozițiile dreptului comun.

Greșit au fost înlăturate criticile sale privind renunțarea de către uzucapant la uzucapiune și la incidența prevederilor art. 1838 C. civ., pe motiv că susținerile sale ar viza un alt imobil decât cel a cărui uzucapiune se cere a se constata.

În acest sens, a susținut că, deși a arătat că imobilul solicitat pretins situat în Oradea, str. S. este unul și același cu imobilul identificat ca fiind situat în Oradea, pe Str. M. (stradă paralelă cu Str. S.), imobil impus la Direcția Finanțe Locale Oradea în sarcina A. Societate Cooperatistă, teren proprietate de stat și pe care societatea reclamantă are declarate construcțiile, a fost respinsă critica privind incidența prevederilor art. 1838 C. civ.

Constatările instanței de apel sunt, astfel, contradictorii în privința imobilului în litigiu, nefiind clar determinat dacă este sau nu situat pe Str. M.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului.

Prin decizia nr. 5762 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Consiliului Local Oradea - Administrația Imobiliară Oradea împotriva deciziei nr. 175/A din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea și a casat decizia susmenționată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că pârâta a invocat, în apărare, că reclamanta a renunțat tacit la prescripția achizitivă, în condițiile art. 1838 C. civ., prin achitarea din anul 2002 a taxei pentru folosința terenului proprietate de stat.

Analizând această apărare, instanțele de fond au reținut, în mod eronat, că terenul pentru care s-a achitat taxa de folosire este distinct de cel în litigiu, atâta vreme cât, din procesul-verbal din 27 mai 2002 întocmit de inspectori ai Direcției Finanțe din cadrul Primăriei Municipiului Oradea rezultă că a făcut obiectul impunerii și terenul din extrasul CF nr. 944/2002 în suprafață de 4.594,3 m.p.

În acest context, instanța de recurs a constatat că, potrivit art. 314 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii pentru deplina lămurire a împrejurărilor de fapt, prin suplimentarea probatoriului în raport de înscrisul sus arătat, prin efectuarea unei completări la raportul de expertiză.

În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 25 iulie 2013.

Prin decizia nr. 1174 din 22 decembrie 2015 s-a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administrația Imobiliară Oradea împotriva sentinței nr. 217 din 5 iulie 2010 a Tribunalului Bihor.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a înlăturat dispoziția prin care s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului situat în Oradea, str. M., înscris în CF nr. 944 Oradea, nr. 3159/1, nr. 3156, nr. 3163/1, nr. 3154/1, nr. top 3153, 3152/3, 3158, constând în teren în suprafață de 4.736 m.p., precum și dispoziția privind înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui teren.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În fapt, potrivit extrasului de CF nr. 944 Oradea, imobilul în litigiu figurează înscris pe seama „Fabricii B.” încă din anul 1910. Conform actelor atestate de Judecătoria Regală Oradea între anii 1942-1944 această firmă era în proces de lichidare, fără a se mai atesta ulterior, în vreun act, închiderea societății.

Însă, din anul 1945, luând ființă Cooperativa D., Cooperativa E. și Cooperativa F., imobilul în litigiu a ajuns să fie folosit de către aceste unități, la acel an existând doar o ruină pe teren care a fost refăcută, reclădită de aceste cooperative (declarațiile martorului G.). Ulterior, în anul 1951, ca urmare a fuziunii acestor 3 cooperative și dezlipirii unor ateliere ce funcționau în cadrul lor, ia ființă Cooperativa H., rămânând în folosința acesteia imobilul din litigiu situat administrativ în Oradea, strada M., fapt atestat și într-o monografie a Cooperativei.

Ori, toate acestea coroborate duc la concluzia că imobilul în litigiu a ajuns în posesia antecesoarei reclamantei, fosta Cooperativă C. din anul 1945, situație în care ar fi îndeplinite condițiile uzucapiunii prevăzute de art. 1847 C. civ. aplicabil în speță (raportat la faptul că începutul posesiunii se circumscrie anului 1945, conform prevederilor Legii nr. 241/1947 uzucapiunea imobilului este guvernată de Codul civil).

A menționat instanța de apel că, prin considerentele deciziei de casare nr. 5762 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, omisiunea instanței de fond și de apel de a verifica și a se pronunța asupra incidenței în cauză a prevederilor art. 1838 vechiul C. civ. invocat de apelantul pârât, precum și raționamentul eronat al instanțelor inferioare cu privire la excluderea terenului în litigiu din sfera celor pentru care reclamanta a achitat taxa pentru teren proprietate de stat, în condițiile în care procesul-verbal din 27 mai 2012 relevă concluzia contrară, respectiv necesitatea lămuririi situației de fapt prin raportare la procesul-verbal din 27 mai 2002 (omis a fi analizat de instanțele fondului) întocmit de inspectori ai Direcției Finanțe din cadrul Primăriei Oradea și completarea la lucrarea de expertiză ce „va fi administrată în cauză”.

În acest sens a observat că din procesul-verbal nr. 145813 din 5 iunie 2002 întocmit de consilieri ai Direcției Finanțe din cadrul Primăriei Oradea rezultă că obiectul verificărilor l-a constituit taxa de folosire a terenului proprietate de stat pe perioada verificată 1997-2001, vizând și terenul din extrasul CF nr. 944/2002 în suprafață de 1276,20 stj. (aproximativ 4594,3 mp) constatându-se că terenul aparține Statului Român, acest teren fiind expropriat în favoarea Statului Român fără, însă, a se face modificările în extrasul de carte funciară, acesta figurând pe numele vechilor proprietari, „iar societatea datorează taxă asupra terenului aflat în folosință”.

Conform adresei nr. 172576 din 27 august 2008 a Serviciului Impunere Persoane Juridice din cadrul Primăriei Oradea - Direcția Economică (înregistrată la Administrația Imobiliară Oradea sub nr. 60981 din 5 septembrie 2008), reclamanta-intimată A. Societatea Cooperativa Meșteșugărească Oradea figurează în evidențele serviciului menționat cu suprafața totală de 7.468,7 mp teren în folosință din care suprafața de 3.000,44 suprafață liberă, respectiv 4.468,26 suprafață construită pentru care societatea achită impozit pe teren.

Potrivit aceleiași adrese terenul menționat a fost impus ca și teren proprietate de stat folosit în alte scopuri decât agricultură și silvicultură, în baza Legii nr. 69/1993, de către inspectori ai Direcției Finanțe din cadrul Primăriei Municipiului Oradea, conform procesului-verbal de control nr. 145813 din 5 iunie 2002, menționându-se, totodată, că prin acest act de control s-a stabilit în sarcina Cooperativei Meșteșugărești A. obligativitatea achitării taxei pe teren proprietate de stat.

Totodată, în rejudecarea apelului s-a dispus efectuarea în cauză a unei completări la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Astfel, potrivit completării la raportul de expertiză topografică întocmită de expert tehnic ing. L.: „imobilul aflat în posesia intimatei nu are nr. poștal pe str. S., ceea ce înseamnă că întreg imobilul respectiv se identifică din punct de vedere administrativ ca fiind „str. M.”; deoarece imobilul înscris în CF nr. 944 Oradea este inclus în suprafața totală aflată în posesia intimatei rezultă că și acest imobil se identifică din punct de vedere administrativ ca fiind tot „str. M.”. Totodată, în aceeași completare la Raportul de Expertiză topografică se reține că: „în adresa nr. 172576 din 27 august 2008 sunt enumerate 21 de clădiri ca fiind în folosința intimatei A. Societate Cooperativă Meșteșugărească Oradea. Din aceste clădiri o parte sunt amplasate și pe imobilul înscris în CF nr. 944 Oradea. În procesul-verbal nr. 145813 din 5 iunie 2002 este specificat sediul Cooperativei A. Oradea, ca fiind str. M. Dacă se au în vedere cele menționate la pct. 1 atunci rezultă că cele 2 înscrisuri se referă și la imobilul înscris în CF nr. 944 Oradea”.

A subliniat instanța de apel că și prin răspunsul la obiecțiuni s-a reținut că reclamanta nu are atribuit la ora actuală număr administrativ pe str. S., aspect de altfel confirmat și prin nota internă emisă de Primăria Municipiului Oradea, Instituția Arhitectului Șef - Compartimentul Finalizări în Construcții.

Potrivit art. 1838 vechiul C. civ., „Nu se poate renunța la prescripție decât după împlinirea ei”, iar art. 1839 vechiul C. civ. prevede că „Renunțarea la prescripție este expresă sau tacită. Renunțarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câștigat”.

Raportat la cele reținute anterior și la prevederile legale mai sus-menționate s-a concluzionat în sensul că imobilul - teren la care se face referire în cele două înscrisuri menționate anterior (procesul-verbal nr. 145813 din 5 iunie 2002 și adresa nr. 172576 din 27 august 2008) care confirmă natura obligațiilor fiscale ale reclamantei în privința terenului în litigiu ca fiind aceea de taxă pe teren proprietate de stat -, este același cu imobilul teren identificat prin expertiza judiciară și cu privire la care instanța de fond a constatat că a fost uzucapat în condițiile codului civil.

De asemenea, aceste înscrisuri (care relevă achitarea de către reclamantă a taxei pe teren) confirmă susținerile apelantului pârât în sensul că achitarea taxei pe teren de către reclamantă constituie o renunțare tacită la prescripția achizitivă numai în ceea ce privește imobilul teren, fiind incidente, în acest sens, prevederile art. 1838 și urm. vechiul C. civ. ce consacră posibilitatea renunțării la uzucapiunea împlinită, fiind evident că s-a renunțat tacit la dreptul dobândit prin prescripție, dar doar în ceea ce privește imobilul - teren, deoarece numai cu privire la acesta a fost achitată taxa de folosință, soluția instanței de fond fiind pe deplin legală și temeinică în ceea ce privește construcțiile existente pe imobilul - teren ce face obiectul prezentului litigiu.

Față de toate cele ce preced, instanța, în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul civil introdus de apelantul-pârât Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administrația Imobiliară Oradea în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. - Societate Cooperativă Meșteșugărească Oradea și intimații - pârâți Societatea B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 217/C din 5 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziția prin care s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului situat în Oradea, str. M., înscris în CF nr. 944 Oradea, nr. top. 3159/1, 3156, 3163/1, 3154/1, 3153, 3152/3, 3158, constând în teren în suprafață de 4.736 mp, precum și dispoziția privind înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui teren cu titlu de uzucapiune.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. - Societate Cooperativă Meșteșugărească Oradea, înregistrat la data de 29 ianuarie 2016, sub nr. x/35/2010* pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Cu încălcarea normelor legale incidente, instanța de apel a reținut, din conținutul a două acte unilaterale ale intimatei, că reclamanta a renunțat în mod tacit la prescripția achizitivă. Or, chiar și ulterior datei de 5 iunie 2002, reclamanta a achitat pentru terenul în litigiu impozit pe teren, și nu taxă pe teren, așa cum rezultă din declarațiile de impunere pe care le-a întocmit, precum și din deciziile de impunere emise de intimată.

A relevat recurenta că, contrar celor reținute de instanța de apel, imobilul în litigiu nu a fost naționalizat sau expropriat și nu figurează în domeniul public sau privat al statului. Dacă ar fi fost incidentă această ipoteză, ar fi fost perfectate cu pârâta contracte de închiriere, concesiune, ș.a.m.d., așa cum s-a procedat în cazul altor terenuri pe care le-a deținut societatea cooperativă, contracte pe care le enumeră în cuprinsul cererii de recurs.

În fine, un alt argument în sensul inexistenței unei renunțări la uzucapiunea împlinită l-a reprezentat confuzia făcută de instanță între taxa teren și impozit teren, întrucât, anterior intrării în vigoare a Codului fiscal (Legea nr. 571/2003), nu se făcea distincție între cele două noțiuni.

Ca atare, a concluzionat recurenta că, pentru a putea fi reținută renunțarea la uzucapiune trebuie să existe o serie de fapte ale posesorului, care să conducă la voința certă de delăsare a bunului, fapte inexistente în cauză.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dovedirea recursului s-a folosit de proba cu înscrisuri, copii declarații impunere, copii decizii impunere pentru anii 2005 - 2010, copia autorizației de construcție nr. 758/1954.

Prin întâmpinare, intimatul Municipiul Oradea (continuatorul pârâtei Administrația Imobiliară Oradea, instituție de interes public cu personalitate juridică, desființată la data de 1 ianuarie 2016) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea pronunțată în apel este temeinică și legală. A reiterat susținerile și apărările formulate în fazele procesuale anterioare.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, s-a stabilit de către instanțele de fond (aspect necontestat în actuala fază procesuală) că reclamanta, anterior anului 2002, a exercitat o posesie care îndeplinea toate condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ. (posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar), pe o perioadă mai lungă de 30 de ani, în conformitate cu dispozițiile art. 1890 C. civ. din 1864, pentru a exercita dreptul de opțiune, drept potestativ, de a introduce o acțiune în constatare împotriva unui terț sau împotriva proprietarului inițial, prin care să solicite recunoașterea dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu, dobândit prin uzucapiune.

Singura problemă de drept ce face obiectul recursului de față vizează critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1838 - 1839 C. civ. de către instanța de apel. Astfel, instanța de prim control judiciar, pentru a schimba sentința atacată, a reținut că, așa cum rezultă din procesul-verbal nr. 145813 din 5 iunie 2002 întocmit de consilieri ai Direcției Finanțe din cadrul Primăriei Oradea și din adresa nr. 172576 din 28 august 2008 a Serviciului Impunere Persoane Juridice, reclamanta achită din anul 2002 taxă pentru folosința terenului proprietate de stat aflat în folosința sa, ceea ce echivalează cu renunțarea la uzucapiune.

Instanța constată că uzucapiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale principale, are o structură complexă, care reunește faptul juridic în sens restrâns al posesiei, cu toate determinările cerute de lege, și un act juridic unilateral, adică manifestarea de voință a celui interesat de a dobândi un anumit drept real principal.

Rezultă că din faptul juridic al posesiei se naște mai întâi un drept potestativ în beneficiul posesorului. În conținutul juridic al acestui drept potestativ este inclus atributul titularului său de a alege între invocarea faptului juridic al posesiei, cu toate determinările cerute de lege, și renunțarea la uzucapiune. Renunțarea la dreptul de opțiune, care poate interveni numai după împlinirea termenului de uzucapiune, conform art. 1838 C. civ. din 1864, nu se confundă cu renunțarea la posesie, aceasta din urmă fiind posibilă chiar înainte de împlinirea termenului de uzucapiune, cu consecința începerii unei noi posesii, deci a unui nou termen de prescripție achizitivă. Așa cum se precizează în dispozițiile art. 1839 alin. (1) C. civ. din 1864, renunțarea la dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune poate să fie expresă sau tacită, judiciară sau extrajudiciară. Renunțarea se face, de regulă printr-un act unilateral, nefiind exclusă cuprinderea ei într-un act juridic bilateral, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

În acest context, urmează a analiza dacă poate fi considerată manifestare de voință a reclamantei, în sensul renunțării la dreptul potestativ de a invoca uzucapiunea (renunțare tacită la uzucapiune, reținută de instanța de apel), împrejurarea că în anul 2002 inspectorii de specialitate din cadrul aparatului propriu al pârâtei (serviciul de fiscalitate al unității administrativ teritoriale) au statuat că reclamanta datorează taxă pentru folosința terenului în litigiu.

În primul rând, pentru a stabili dacă un comportament al reclamantei poate reprezenta o manifestare a voinței acesteia care să nu lase loc nici unei îndoieli asupra intenției de a produce efecte juridice corespunzătoare (renunțarea la dreptul potestativ de a invoca uzucapiunea) ar trebui ca o atare manifestare de voință să emane de la titularul dreptului (însăși reclamanta). Or, procesul-verbal în discuție din anul 2002 a fost întocmit de pârâtă și nu poate fi considerat manifestare de voință a reclamantei.

Nu poate fi considerată, așa cum apreciază, eronat, instanța de apel, renunțare tacită la uzucapiune împrejurarea că reclamanta nu a atacat procesul-verbal din anul 2002, sus arătat. Tăcerea sau inacțiunea titularului dreptului de opțiune, în speță, reclamanta, nu poate valora manifestare de voință, întrucât nu există nici o prevedere legală care să acorde inacțiunii părții consecințe juridice.

De altfel, faptul că un funcționar public, în scopul de a stabili în sarcina unui contribuabil plata unui impozit local, a inserat într-un proces-verbal că un teren este „proprietate de stat” nu echivalează cu stabilirea titularului dreptului de proprietate al acestui teren. În speță, este necontestat faptul că terenul nu a figurat, vreodată, în domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ teritoriale, neexistând vreun act de naționalizare, expropriere, etc.. Câtă vreme prin actul administrativ în discuție nu se stabilea regimul juridic al terenului, ci doar obligația plății unui impozit local, inacțiunea reclamantei, faptul de a nu contesta acest proces-verbal, nu poate avea nici o conotație, producătoare de efecte juridice. În conformitate cu art. 17 teza ultimă din O.G. nr. 36/2002, act normativ în vigoare în anul 2002, taxa pentru terenurile proprietate publică și privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale se stabilea în aceleași condiții și în același cuantum ca și impozitul pe teren, stabilit în sarcina proprietarilor, motiv pentru care contribuabilul nu justifica nici un interes în contestarea actului administrativ de stabilire a impozitului local. În mod asemănător, după intrarea în vigoare a Codului fiscal, Legea nr. 571/2003, nu se făcea nici o distincție în ce privește această sarcină fiscală, fie că era datorată de proprietarii terenurilor, fie că era datorată pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului (art. 256), distincția între taxă pe teren și impozit fiind introdusă abia prin Legea nr. 343/2006, însă păstrându-se condiții de plată și cuantum identice.

Prin urmare, nu există nici o manifestare de voință a titularului dreptului de opțiune, fie și tacită, din care să rezulte în mod neîndoielnic intenția de a renunța la acest drept, „delăsarea dreptului câștigat”, în condițiile art. 1839 alin. (1) C. civ. Ca atare, cu greșita aplicare a textului de lege sus citat, a reținut instanța de apel că s-a stins dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune al reclamantei.

Așa fiind, corect a constatat judecătorul fondului că reclamanta poate exercita dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune în forma sa pozitivă, în sensul că posesorul uzucapant a introdus prezenta acțiune în constatare atât împotriva proprietarului inițial (proprietarul tabular Societatea B.), cât și împotriva terților care ar putea invoca drepturi în raport cu terenul în litigiu. (Statul Român și Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Oradea).

Totodată, corect a constatat că, invocându-se uzucapiunea de 30 de ani, sunt îndeplinite condițiile generale referitoare la domeniul de aplicație (respectiv că terenul în litigiu face parte din sfera bunurilor care formează obiectul dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune) și la posesie (calitățile care definesc utilitatea acesteia).

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a modificat decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Oradea împotriva sentinței nr. 217 din 5 iulie 2010 a Tribunalului Bihor, ca nefondat.