ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1146/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința comercială nr. 104 din 22

septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul

nr. 7477/2/2009 a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins

cererea formulată de reclamanții G.G. și G.L. în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.,

constatând excepția autorității de lucru judecat.

Pentru a se pronunța astfel a reținut, în

esență, că prin sentința comercială nr. 158 din 8 octombrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 3720/2/2008

a fost respinsă ca tardivă contestația la executare formulată de G.G. și G.L..

Instanța a considerat că cererea formulată este o contestație la executare,

întemeiată pe dispozițiile Legii speciale O.U.G. nr. 51/1998, care se

completează cu cele ale Codului de procedură civilă. Aceasta a fost formulată

în data de 15 aprilie 2008 data poștei, cu depășirea termenului de 15 zile

prevăzut de art. 401 lit. a) C. proc. civ., termen care a început să curgă de

la data la care contestatorul a luat cunoștință de titlul executoriu comunicat

de A.V.A.S. (respectiv 19 februarie 2008, 18 martie 2008 și 24 martie 2008).

Această sentință - nr. 158 din 8 octombrie 2008,

prin care s-a soluționat prima contestație a celor doi contestatori împotriva

acelorași titluri executorii, prin care invocau aceeași excepție - a

prescripției dreptului A.V.A.S. de a mai cere executarea silită ca și în

prezenta contestație, a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1725 din 3 iunie

2006, pronunțată de Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 3720/2/2008, prin care s-au respins recursurile declarate de

contestatori.

S-a concluzionat, așadar, că există tripla

identitate: de obiect, părți și cauză, fiind dovedită astfel existența

autorității de lucru judecat, considerându-se că nu mai este necesară

soluționarea excepțiilor tardivității și prematurității.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au

declarat, în termen, recurs arătând că este nelegală pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ. dar și ale art. 304

1

C.

proc. civ., hotărârea nefiind supusă decât recursului.

Astfel, instanța de fond a procedat nelegal la

calificarea prezentei acțiuni, în sensul că i-a schimbat temeiul de drept,

respectiv din acțiunea în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. cu

trimitere la art. 1800 pct. 4 C. civ., coroborat cu art. 1885 alin. (2) C. civ.,

în contestație la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 399 C. proc. civ.

A arătat că, deși, legea recunoaște

judecătorului dreptul și, totodată, obligația de a avea un rol activ la

soluționarea litigiilor, acesta nu trebuie, însă, să depășească anumite limite,

respectiv să aducă atingere dreptului de disponibilitate care aparține numai

reclamantului, conform art. 129 pct. 6 C. proc. civ., a principiului

contradictorialității și nu în ultimul rând a accesului liber la justiție așa

cum este definit în Constituția României, în art. 21.

Recalificarea acțiunii fără acordul

reclamantului este nulă în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. care

prevede că, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara

nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura

decât prin anularea lor.

Sub acest din urmă aspect, au arătat că instanța

de fond nu i-a citat pentru a-și spune punctul de vedere cu privire la

recalificarea cererii, cauzându-le un prejudiciu, în sensul că aceștia au

solicitat instanței să se pronunțe asupra stingerii ipotecii ca efect al

prescripției, iar instanța s-a pronunțat asupra altceva decât s-a cerut.

Referitor la admiterea excepției autorității de

lucru judecat au arătat că hotărârea este nelegală și sub acest aspect,

deoarece chiar dacă s-ar trece peste nelegalitatea schimbării obiectului

cererii de chemare în judecată, nu sunt întrunite condițiile pentru a opera

această excepție din perspectiva faptului că prin sentința nr. 158 din 8

octombrie 2008, reținută în soluționarea excepției, nu s-a rezolvat cauza pe

fond, ci pe o excepție de procedură, aceea a tardivității.

Prin urmare, când prin prima acțiune cauza a

fost respinsă pentru considerente procedurale, fără a se fi discutat temeinicia

motivelor invocate, este evident că o asemenea hotărâre nu poate constitui un

impediment pentru introducerea unei noi cereri în justiție, din moment ce fondul

raporturilor juridice dintre părți nu a fost soluționat, în acest sens trebuind

a fi interpretate și aplicate, la speță, dispozițiile art. 1201 C. civ. și art.

166 C. proc. civ.

Au

solicitat, în consecință, admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe în raport de obiectul dedus judecății.

Analizând

recursul se găsește fondat pentru considerentele și în limitele ce se vor arăta

în continuare.

Prin cererea înregistrată în data de 14 octombrie

2008, pe rolul Curții de Apel Oradea, sub nr. 1006/35/C/2008 reclamanții G.G.

și G.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâții A.V.A.S. și SC S.M.O. SRL să

se constate că a intervenit prescripția dreptului pârâtei de a pune în

executare contractele de cesiune de creanță nr. 51.500/7.737 din 13 decembrie

1999 și 51.500/7.730 din 13 decembrie 1999 și în consecință să se dispună

încetarea oricăror forme de executare silită, precum și radierea ipotecilor

înscrise în Cartea Funciară în baza contractelor de garanție imobiliară nr. 177,

2377, 2378 și 4259 din 1998.

Ulterior,

reclamanții și-au modificat acțiunea, solicitând constatarea stingerii prin

prescripție extinctivă a ipotecilor constituite prin contractele de garanție

imobiliară cu numerele de mai sus și cererea a fost primită și înregistrată de

instanța de judecată, așa cum rezultă din dosar și din considerentele hotărârii

recurate, dar când s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat,

aceasta s-a raportat în analiza sa la cererea de chemare în judecată

nemodificată, încălcând astfel limitele învestirii.

Or,

temeiul inițial al cererii de chemare în judecată l-a constituit art. 399 C.

proc. civ., iar prin cererea modificată s-au invocat dispozițiile art. 111 C.

proc. civ. raportat la art. 1800 pct. 4 C. civ., art. 1885 C. civ., prima

cerere având ca obiect o contestație la executare împotriva formelor de

executare silită inițiate de intimată, iar cererea modificatoare privește

constatarea stingerii prin prescripție a ipotecilor constituite prin

contractele de garanție imobiliară autentificate sub nr. 2378/1998, nr. 177/1998

și nr. 4259/1998, având ca obiect Stație de alimentare cu carburanți auto și

teren în suprafață de 7.891 mp, imobil intabulat în C.F. ale Episcopiei Bihor

nr. 2856, nr. 3356 și nr. 3385.

Prin

urmare, având în vedere obiectul și temeiul juridic, evident, diferit al

cererilor, greșit instanța a considerat că diferă numai încadrarea în drept

ceea ce nu schimbă însă calificarea primei cereri, fiind tot o contestație la

executare prin raportare la scopul și finalitatea urmărită de recurenți, aceea

a împiedicării executării silite, deoarece potrivit principiului

disponibilității, care guvernează procesul civil, partea are dreptul să-și

aleagă calea pe care să-și valorifice drepturile, iar instanța de judecată este

datoare să verifice limitele învestirii și să se pronunțe fără a schimba aceste

limite.

Rolul

activ al judecătorului este limitat asupra celor ce formează obiectul

judecății, în exercițiul acestuia judecătorul trebuind să pună în discuția

părților atunci când este cazul orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar

dacă nu sunt menționate în cerere, fără a putea însă să se substituie părții în

exercitarea drepturilor acesteia, așa cum rezultă din aplicarea dispozițiilor

art. 129 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Or,

prin calificarea greșită dată cererii modificatoare de către prima instanță,

nepusă nici în discuția părților, s-a adus atingere principiului

disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare, fiind

incidente sub aceste aspecte toate motivele de recurs invocate, prevăzute de

punctele 5, 6 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Cât

privește ultima critică din recurs, referitoare la modul de soluționare al

excepției autorității de lucru judecat, de vreme ce aceasta s-a soluționat prin

raportare la un alt obiect al cererii de chemare în judecată, analizarea

acesteia și a încălcării dispozițiilor art. 1201 C. civ. și a art. 166 C. proc.

civ., este lipsită de interes față de soluția ce urmează a se da, aceea de

admitere a recursului și de casare a hotărârii cu trimitere în vederea

rejudecării în limitele învestirii.

Prin

urmare, văzând și art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte va admite

recursul, va casa hotărârea și va trimite cauza în vederea rejudecării cererii

de chemare în judecată potrivit obiectului acesteia, astfel cum s-a reținut.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții G.G. și G.L. împotriva sentinței comerciale nr.

104 din 22 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

16 martie 2011.