ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2744/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2744/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

inițial pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr. 7700/2006, contestatoarea S.I.F. M.

SA, în contradictoriu cu intimata A.V.A.S., a formulat contestație la executare

împotriva executării silite inițiate de către A.V.A.S., prin somația la

executare comunicată contestatoarei la 7 iunie 2006, în considerarea biletului

la ordin în valoare de 400.000 dolari S.U.A. emis la data de 30 mai 1996 de

către SC B. SRL în favoarea SC M.I. SRL și avalizat de F.P.P. Moldova (în

prezent S.I.F. M.), solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se anuleze formele de executare cu consecința

exonerării contestatoarei de obligația de plată în baza excepțiilor invocate în

cuprinsul contestației.

Prin sentința comercială nr.

7747 din 14 septembrie 2006, Judecătoria Bacău și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, în considerarea

dispozițiilor art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 158 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 133 R din 9

februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Bacău s-a respins, ca nefondat,

recursul declarat de recurenta-creditoare împotriva sentinței mai sus

menționate.

Prin decizia civilă nr. 1094/

R din 29 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Bacău s-a respins, ca

neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatoarea S.I.F. M. SA,

împotriva deciziei civile nr. 133 din 9 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul

Bacău.

După declinare, contestația

la executare a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

V-a comercială, sub nr. 4340/180/2006.

Prin sentința comercială nr.

9 din 5 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, a admis

contestația la executare formulată de debitoarea S.I.F. M. SA, a constatat ca

fiind prescrisă executarea silită inițiată de A.V.A.S. și a anulat formele de

executare silită.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs A.V.A.S. București, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., respectiv greșita aplicare a legii în ceea ce privește termenul

de prescripție de 7 ani și greșita aplicare a art. 94 din Legea nr. 58/1934.

Recurenta a subsumat acestui motiv mai multe critici, și anume:

- executarea silită din

speță se desfășoară în baza dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 51/1998 și nu

în temeiul Legii nr. 58/1934,

- deși instanța de fond

reține corect dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 privitoare la competența

soluționării contestației la executare, în mod nelegal aplică termenul de

prescripție prevăzut de Legea nr. 58/1934,

- în cauză nu este aplicabil

termenul de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 94 din Legea nr. 58/1934,

- în cauză a operat

întreruperea termenului de prescripție atât printr-un act începător de executare

desfășurat de B. SA cât și prin recunoașterea făcută de S.I.F. M. prin semnarea

Protocolului nr. 268 din 28 august 2003.

Intimata a depus întâmpinare

și note de ședință prin care a învederat că a formulat contestație la

executare, invocând prescripția cambială și nulitatea actelor de executare,

datorită inexistenței încheierii de investire a biletului la ordin și a

somației de executare cu transcrierea exactă și completă a biletului la ordin

și a solicitat aplicarea Legii nr. 58/1934 și a Normelor Cadru B.N.R. nr. 6 din

1994.

Prin decizia nr. 3757 din 11

decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis

recursul declarat de A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 9

din 5 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

A modificat sentința atacată și a respins contestația la executare formulată de

S.I.F. M. SA Bacău.

Verificându-și competența

materială de soluționare a cauzei, Înalta Curte a constatat că litigiul este o

contestație la o executare silită pornită de recurentă în temeiul O.U.G. nr. 51/1998,

aflată în calea de atac a recursului, cale reglementată de dispozițiile art. 48

alin. (2), (3) și (4) și, în situația în care recursul va fi admis, prin

aceeași hotărâre, instanța este obligată să soluționeze și fondul cauzei.

„Art. 48 alin. (2) Hotărârea

instanței poate fi atacată cu recurs.

(3) În recurs nu se pot

invoca apărări ce nu au fost formulate în fața instanței a cărei hotărâre este

recurată, cu excepția celor de ordine publică.

(4) Dacă admite recursul,

prin aceeași hotărâre instanța este obligată să soluționeze și fondul cauzei

sau, dacă se impune administrarea de probe noi, să stabilească termenul de

judecată”.

Înalta Curte a reținut că

litigiu se supune normelor de procedură speciale reglementate de O.U.G. nr. 51/1998

pentru că astfel s-a decis în mod irevocabil în pricină, prin respingerea

recursului la ședința de declinare a competenței. Mai precis, prin sentința

comercială nr. 7747 din 14 septembrie 2006 Judecătoria Bacău, și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București în

considerarea dispozițiilor art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și a art. 158 C.

proc. civ., iar prin decizia civilă nr. 133/ R din 9 februarie 2007 pronunțată

de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 496/110/2006 s-a respins ca nefondat

recursul declarat de recurenta-creditoare împotriva sentinței de declinare.

Pentru a pronunța această

decizie, Înalta Curte a reținut în considerente că:

În speță, convenția de scontare

a devenit titlu executoriu pe data cesiunii de creanță. În temeiul Legii

bancare nr. 33/1991 (sub imperiul căreia s-a încheiat și convenția de scontare

din cauză) contractele de credit nu erau titluri executorii. Pentru a obține un

titlu executoriu, băncile trebuiau să formuleze cereri de chemare în judecată

și să obțină sentințe irevocabile. Datorită acestei împrejurări, O.U.G. nr. 51/1998

a prevăzut că, pe data cesiunii, toate titlurile constatatoare ale creanțelor

bancare neperformante cesionate către A.V.A.S. devin titluri executorii.

Rațiunea reglementării a fost aceea de a accelera procesul de recuperare al

datoriilor.

Conform art. 13 alin. (4)

„Pe data preluării de către A.V.A.S. a activelor bancare contractele de credit

ajunse la scadență, încheiate între bănci și persoanele fizice sau persoanele

juridice debitoare, constituie de drept titlu executoriu, fără să fie necesară

investirea cu formula executorie. Contractele de cesiune de creanță încheiate

între A.V.A.S. și creditorii cedenți pentru preluarea creanțelor nu sunt supuse

publicitării prevăzute la art. 2 din titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind

unele măsuri pentru accelerarea reformei economice și au prioritate din

momentul notificării prevăzute la alin. (3). De asemenea, contractele de

cesiune de creanță reglementate de prezenta ordonanță de urgență nu sunt supuse

transcrierii prevăzute la art. 1394 C. civ.

(5) Termenul de prescripție

a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S.,

constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au

fost investite cu formula executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplica

creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris”.

Conform art. 39 din O.U.G. nr.

51/1998 „(1) Constituie titlu executoriu contractele sau convențiile de credit

dintre bancă și debitorul cedat ori alte titluri constatatoare ale creanțelor,

actele prin care s-au constituit garanții personale sau reale pentru

restituirea acestor creanțe cesionate, potrivit legii, A.V.A.S., precum și

orice alte acte sau înțelegeri încheiate de aceasta pentru valorificarea

creanțelor preluate”.

În speță, nu se putea aplica

termenul prevăzut de art. 94 din Legea nr. 58/1934, dezvoltat de pct. 454, 455

și 456 ale Normelor Cadru B.N.R. nr. 6 din 1994, deoarece acest termen se

referă la prescripția dreptului material la acțiune și nu la prescripția

dreptului de a cere executarea silită conform dreptului comun. Dreptul material

la acțiune nu se confundă cu dreptul de a cere executarea silită.

Cum în speță, așa cum s-a

demonstrat, nu suntem într-o acțiune cambială directă, nici de regres, nici

într-o executare silită cambială, când obligatul cambial face opoziție la

executare, ori într-o acțiune dintre obligații de regres și nici într-o acțiune

cauzală, rezultă că nu pot fi incidente dispozițiile art. 94 din Legea nr. 58/1934,

dezvoltat de pct. 454, 455 și 456 ale Normelor Cadru B.N.R. nr. 6 din 1994.

Înalta Curte a mai reținut

că titlul executor din speță a fost transmis prin gir o singură dată, prin

cesiunea de creanță în favoarea A.V.A.S. și ulterior scadenței, ceea ce face să

devină aplicabile dispozițiile art. 22 din Legea nr. 58/1934, adică să devină

incidente dispozițiile de la cesiunea de creanță de drept comun.

Girul ulterior scadenței

produce numai efectele specifice cesiunii de creanță ordinare, și nu mai

produce efectele specifice circuitului cambial. Cesionarului nu îi mai incumbă

obligația dovedirii prezentării la plată, cu atât mai mult cu cât neprezentarea

la plată nu are drept consecință pierderea dreptului de a acționa direct

acceptantul sau avalistul.

Pentru toate argumentele

prezentate, în decizia pronunțată, Înalta Curte a reținut că rezultă că A.V.A.S.

are un titlu executor valabil, neafectat de prescripție, pentru care nu trebuie

să justifice posesia printr-un șir neîntrerupt de giruri și pentru care nu este

necesară prezentarea la plată pentru că prezentul litigiu nu este un proces

cambial, ci o contestație la executarea silită pornită de A.V.A.S. în temeiul

unei proceduri ce se bucură de o reglementare specială, anume O.U.G. nr. 51/1998.

Împotriva deciziei Înaltei

Curți, S.I.F. M. SA a formulat contestație în anulare, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., invocând totodată dispozițiile art. 6 din

C.E.D.O. și solicitând admiterea contestației în anulare, anularea hotărârii

pronunțate de instanța de recurs și dispunerea rejudecării recursului.

Contestatoarea susține că

dezlegarea dată pricinii de către instanța de recurs este rezultatul unei erori

materiale și invocă exclusiv chestiuni care țin de fondul pricinii.

Arată că instanța de recurs

nu putea să respingă contestația la executare, deoarece în afară de prescripția

dreptului la executarea silită, contestatoarea a solicitat și nulitatea actelor

de executare, pe ideea că titlul cambial nu a fost investit potrivit legii,

printr-o hotărâre și, de asemenea, nu există o somație cambială de executare.

Mai arată că instanța de

fond s-a pronunțat numai pe prescripție, iar în această situație, instanța de

recurs ar fi trebuit să caseze cu trimitere, astfel încât curtea de apel să se

pronunțe și cu privire la celelalte motive ale contestației la executare.

Contestația în anulare nu

este fondată.

Asupra contestației în anulare

de față se constată următoarele:

Motivul de contestație

prevăzut de art. 318 teza 1 C. proc. civ., invocat de contestatoare, în sensul

că dezlegarea dată pricinii de către instanța de recurs este rezultatul unei

erori materiale are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului cum ar fi: respingerea greșită a unui recurs

ca tardiv, anularea greșită ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără

calitate și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Fiind vorba de un text de

excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și,

drept urmare, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată sau

orice alte erori care să determine o reanalizare și reapreciere a probelor

administrate în cauză.

Prin criticile aduse și

circumscrise de către contestatoare acestui motiv al căii de atac promovate, nu

se face altceva decât să se încerce a se provoca o nouă judecată asupra

fondului pricinii, soluționat deja prin decizia instanței de recurs, ceea ce

este inadmisibil.

Motivele invocate de

contestatoare în susținerea contestației în anulare se constituie, așadar, în

susțineri ce țin exclusiv de fondul pricinii și care nu pot fi invocate pe

calea extraordinară a contestației în anulare, aceasta neavând caracter

devolutiv.

Nu poate fi primită nici

încercarea de acreditare a ideii că Înalta Curte ar fi omis examinarea vreunui

motiv de recurs, deoarece în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc toate

problemele deduse judecății, cum nu poate fi primită nici susținerea că

întrucât instanța de fond s-a pronunțat numai pe prescripție, instanța de

recurs ar fi trebuit să caseze sentința, cu trimiterea cauzei la curtea de

apel, pentru a se pronunța și cu privire la celelalte motive ale contestației

la executare.

Aceasta, deoarece, Înalta

Curte, în recurs, era ținută să dezlege fondul cauzei nu doar de motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., invocate

de recurenta A.V.A.S. dar și de legea specială, respectiv O.U.G. nr. 51/1998, care

la art. 48 alin. (4) prevede că „dacă admite recursul, prin aceeași hotărâre

instanța este obligată să soluționeze și fondul cauzei sau, dacă se impune

administrarea de probe noi, să stabilească termen de judecată”, aspect ce a

fost menționat de instanța de recurs în decizia pronunțată.

În consecință, întrucât

contestatoarea S.I.F. M. SA nu a formulat niciun motiv de contestație întemeiat

care să conducă la anularea deciziei pronunțate de instanța de recurs, aceasta

va fi menținută și se va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de S.I.F. M. SA Bacău, împotriva deciziei nr. 3757 din 11

decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 4 noiembrie 2009.