ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1025/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2781 din 26 iunie 2009 a

Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantului M.V. în

contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în prezent

Ministerul Justiției, în sensul că a fost constatat refuzul nejustificat de a

soluționa cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române și pârâtul a

fost obligat să soluționeze cererea reclamantului, fiind respinsă cererea de

acordare a daunelor morale solicitate.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat redobândirea

cetățeniei române încă din anul 2003, iar până la acest moment nu a primit

niciun răspuns, deși a adresat autorității pârâte cerere de urgentare a

soluționării dosarului de cetățenie, formulată la 10 martie 2009.

Instanța de fond a

constatat că termenul care a trecut de la înregistrarea cererii de redobândire

a cetățenie române nu poate fi considerat rezonabil, iar lipsa răspunsului la

cererile formulate este nejustificat.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției, criticând soluția pronunțată

ca netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat

că în mod greșit instanța de fond a soluționat cauza, prezentând pe larg

procedura privind acordarea la cerere a cetățeniei române, prevăzută de Legea

nr. 21/1991.

S-a arătat că

obligarea Ministerului Justiției la soluționarea cererii reclamantului, nu are

temei juridic, în condițiile în care președintele Comisiei de cetățenie

stabilește termenul la care se va dezbate cererea de acordare sau redobândire a

cetățeniei române.

S-a arătat că

invocarea ca temei al acțiunii introductive a Convenției Europene a Consiliului

Europei privind cetățenia nu are fundament în cauza de față, întrucât această

convenție a fost ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 sub rezerva

respectării condițiilor prevăzute de legislația internă, recurentul apreciind

că fiecare stat este în drept să determine prin legislația sa care îi sunt

cetățenii.

S-a susținut că

soluționarea cererii de acordare/redobândire a cetățenie române este un atribut

asupra căruia statul român dispune exclusiv și în condițiile expres menționate

în legea specială a cetățeniei române, considerând că nici petentul, dar nici

instanța de judecată nu poate condiționa termenul în care trebuie să fie

soluționată. S-a precizat că Legea nr. 21/1991 menționează expres condițiile și

situația în care persoana interesată se poate adresa instanței de judecată,

considerând că numai ordinul emis de Ministrul Justiției poate fi atacat în

instanța de contencios administrativ.

S-a arătat că în

cauza de față nu sunt întrunite condițiile privind refuzul nejustificat de

soluționare a cererii reclamantului, întrucât cererea reclamantului a fost

examinată în ședința din data de 5 mai 2009 și întrucât s-a apreciat asupra

necesității depunerii și a altor înscrisuri s-a stabilit un nou termen pentru

analizarea cererii reclamantului, la data de 22 iulie 2009.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul

dispozițiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc. civ., analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de

naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române

împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare

ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul

în străinătate.

Înalta Curte a

constatat că reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului,

manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea sa

înregistrată la Ministerul Justiției a rămas fără soluționare efectivă,

împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un

termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr.

554/2004.

Înalta Curte reține

că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se

constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice

ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii

unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și

imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru

ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială

și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva

României).

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii

intimatului-reclamant, indiferent de motivația autorității recurente ar

echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind

posibilitatea redobândirii cetățeniei române.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, iar în cauza de față Legea nr. 21/1991

a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a

cetățeniei române.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de

jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana

interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva

Republicii Cehe).

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte

este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de

lege, drept la care reclamantul privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte are în

vedere, la stabilirea caracterului rezonabil al perioadei de soluționare a

cererii, de stadiul în care se află la acest moment cererea reclamantului.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent în sensul că nu este vorba de un refuz

nejustificat, arătând termenul la care cererea reclamantului a fost examinată,

acela de 5 mai 2009, întrucât acest termen este ulterior introducerii acțiunii

introductive a reclamantului la instanța de judecată, de 17 aprilie 2009,

astfel încât nu i se poate imputa reclamantului modul în care a înțeles să își

apere un drept prevăzut de lege.

Înalta Curte nu poate

reține apărarea recurentului în sensul că reclamantului i s-a stabilit un nou

termen pentru analizarea cererii, la data de 22 iulie 2009, în condițiile în

care cererea de recurs a fost înregistrată la instanță la data de 30 iulie 2009

și recurentul nu a putut oferi instanței de control judiciar măsura dispusă în

privința reclamantului, ori dovedirea faptului că s-a răspuns cererii acestuia.

Înalta Curte reține

ca neîntemeiată critica recurentului cu privire la soluționarea cauzei de către

instanța de judecată, întrucât susținerea că numai autoritatea pârâtă deține

prerogativa soluționării cererii reclamantului de redobândire a cetățeniei

române și acesta trebuie să aștepte, fără limită în timp, emiterea actului

administrativ, după care se poate adresa instanței, nu poate fi acceptată de

instanță, văzând dispozițiile art. 1 și 8 din Legea contenciosului

administrativ.

Astfel,

nesoluționarea cererii reclamantului într-un termen rezonabil de către

autoritatea publică atrage competența instanței sesizate cu soluționarea

cererii introductive, iar instanța de judecată poate și trebuie să exercite un

control efectiv al celor sesizate și să dispună în legătură cu acestea, conform

Legii contenciosului administrativ.

Înalta Curte reține

că obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat de

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text

de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un

interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit niciun răspuns în

termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a

actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau

prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de

contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în

art. 2 alin. 1 lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele

de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una

dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din

emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei

deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtului la soluționarea cererii

reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă.

Înalta Curte nu poate

primi critica formulată de recurent în sensul că nu are fundament invocarea

dispozițiilor Convenției ratificate de România prin Legea nr. 396/2002, motivat

de faptul că în cauza de față instituția recurentă a fost în culpă pentru

nesoluționarea până la data introducerii acțiunii reclamantului a cererii

acestuia, iar instanța de judecată nu a obligat recurentul la acordarea

cetățeniei, ci la soluționarea cererii reclamantului, ceea ce presupune că

autoritatea sesizată va verifica condițiile legale pentru acordarea sau nu a

dreptului solicitat conform legislației interne.

Orice amânare în

soluționarea cererii reclamantului înseamnă depășirea termenului rezonabil avut

în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte are în

vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul

și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept

suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele

internaționale.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea soluționării cererilor de redobândire

a cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra

Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of., nr. 490/9.07.2002, dispoziții

conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 2781 din 26

iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2010.