ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2652/2011

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin

încheierea din Camera de Consiliu din 27 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 5892/2/2011 (2357/2011), în

baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a

dispus menținerea stării de arest a inculpatului G.N.A., deținut în baza

mandatului de arestare preventivă nr. 70/UP din 2 martie 2011 emis de Curtea de

Apel București, secția l-a penală, în dosarul nr. 1892/2/2011 (821/2011).

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 143 C. proc. pen. și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

respectiv, din probatoriul administrat rezultă indicii temeinice că inculpatul

a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, pedeapsa pentru

infracțiunile reținute în sarcina acestuia este mai mare de 4 ani, iar, față de

natura și împrejurările săvârșirii faptelor, lăsarea în libertate a acestuia

creează pericol pentru ordinea publică.

Împotriva

încheierii sus-menționate a declarat recurs inculpatul G.N.A. pentru motivele

expuse în partea introductivă a hotărârii.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, examinând recursul, în conformitate cu dispozițiile

art. 385 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul

cauzei, constată că acesta este nefundat, pentru considerentele ce urmează.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect

instanța de apel, și există temeiuri noi care justifică și impun în continuare

privarea de libertate.

Potrivit

Codului de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea

legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de

libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond:

să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute

de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile

de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se

constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii arestării

preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă și în prezent,

fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege:

inculpatul este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsat în libertate

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Natura,

amploarea și modalitatea de comitere a infracțiunilor sus-menționate relevă nu

doar o periculozitate infracțională, dar și una socială care impun o reacție

fermă, deoarece lăsarea în libertate a inculpatului induce un sentiment de

insecuritate în ordinea publică.

Așa fiind, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că temeiurile care au stat inițial la

baza luării măsurii arestării preventive subzistă și în prezent neintervenind

nici o situație care să înlăture starea de fapt în raport de care s-a apreciat

că lăsarea inculpatului în libertate afectează ordinea publică.

De asemenea,

durata arestării preventive se situează în limitele de rezonabilitate specifică

unui proces echitabil, astfel cum rezultă și din jurisprudența C.E.D.O., nefiind

depășit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului

administrat în cauză.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, recursul

declarat de inculpatul G.N.A. împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la

27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 5892/2/2011 (2357/2011) în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu

să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N.A.

împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 27 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 5892/2/2011

(2357/2011)

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând

onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1 iulie 2011.