ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4202/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 28 noiembrie 2011 Curtea

de Apel București în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului G.N.A., constatând că

starea de detenție a inculpatului este legală, arestarea preventivă a acestuia

fiind menținută cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale referitoare la

libertatea persoanei, fiind incidente în continuare dispozițiile art. 143 C.

proc. pen., în sensul că există presupunerea rezonabilă că inculpatul a

săvârșit fapta reținută în sarcina sa, precum și dispozițiile art. 148 lit. f)

C. proc. pen., atât cu privire la limitele de pedeapsă cât și cu privire la

pericolul social concret pentru ordinea publică.

Împotriva încheierii

a declarat recurs inculpatul G.N.A. și a solicitat admiterea recursului arătând

că, inculpatul nu prezintă un pericol pentru ordinea publică, nu mai subzistă

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, invocând

totodată durata nerezonabilă a termenului arestării preventive, cât și faptul

ca inculpatul nu ar influența aflarea adevărului prin influențarea unor părți

sau martori.

Analizând recursul

declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul G.N.A.

este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin Rechizitoriul

nr. 383/P/2010 din 24 iunie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a fost trimis în

judecată inculpatul G.N.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

257 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; două infracțiuni prevăzute de art. 257

alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 215

alin. (1), art. 292 C. pen. și art. 23 lit. b) și c) din Legea nr. 656/2002, cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se, în esență, că în perioada 2007

- 2008, în mai multe rânduri a pretins sume între 120.000 și 400.000 euro de la

C.A., lăsând să se creadă că are influență pe lângă conducerea Agenției

Naționale de Administrare Fiscală și că va determina astfel soluționarea

favorabilă a unor situații dificile în care s-a aflat, la un moment dat

denunțătorul în activitatea sa comercială (conturi blocate, consemn vamal etc).

De asemenea, în

sarcina inculpatul s-a mai reținut că în calitatea sa de consilier superior

clasa I în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a făcut mențiuni

ireale în declarația sa de avere și a ascuns proveniența unor sume de bani

obținute ilicit.

Procedând la

verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față

de G.N.A. în conformitate cu dispozițiile legale, instanța - Curtea de Apel

București - în mod temeinic, a apreciat că menținerea arestării preventive a

inculpatului este legală și a dispus menținerea acesteia.

Înalta Curte, pornind

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpatului G.N.A. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C.

proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același

cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care

subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată

că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că

infracțiunile reținute în sarcina inculpatului art. 257 alin. (1) și (2) C.

pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.; două infracțiuni prevăzute de art. 257 alin. (1) și (2) C. pen. cu

referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 215 alin. (1), art. 292 C. pen.

și art. 23 lit. b) și c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a)

C. pen., ce sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată. (2 - 10

ani, 6 - 12 ani)

Analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ,

în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în

libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul

la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul

la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană

nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă

există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute,

în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpatului G.N.A. este justificată,

acesta fiind trimis în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad

ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii și,

îndeosebi, urmările produse, impun menținerea detenției provizorii.

Din această

perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret

pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de influență, înșelăciune,

fals în înscrisuri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de

ridicat al faptelor, din modul în care acesta a acționat, cât și din circumstanțele

personale ale inculpatului avându-se în vedere și funcția acestuia, respectiv

consilier superior în cadrul Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În cauza de față,

stabilirea pericolului social al faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat

cu suficiență existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă

că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată,

avându-se în vedere gravitatea faptelor săvârșite, împrejurările în care au

fost comise, importanța valorilor puse în pericol cât și rezonanța faptelor.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru

care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge recursul declarat de inculpatul G.N.A. cu obligarea recurentului

inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul G.A.N. împotriva Încheierii din 28

noiembrie 2011 a Curții de Apel București - secția a II-a penală, pronunțată în

Dosarul nr. 5892/2/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 decembrie 2011.