ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2823/2011

Asupra recursului de față;

În baza actelor dosarului constată

următoarele:

Prin încheierea din 21 iulie

2011a

Curții de Apel București, secția a II-a

penală, pronunțată în dosarul nr. 5892/2/2011 a fost respinsă cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.N.A.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că inculpatul este cercetat în stare de arest preventiv în

dosarul nr. 383/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru săvârșirea infracțiunilor

prev. de art. 257 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; două infracțiuni prevăzute de art. 257 alin.

(1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 215 alin.

(1), art. 292 C. pen. și art. 23 lit. b) și c) din Legea nr. 656/2002, cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., că scopul măsurii preventive nu se poate

realiza în condițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și în raport de momentul

procesual de început a cercetării judecătorești nu se impune liberarea

provizorie sub control judiciar.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs inculpatul G.N.A. care a susținut că încheierea atacată nu este

motivată, că menținerea în arest nu se mai justifică, că nu prezintă pericol

concret pentru ordinea publică și că măsura alternativă a liberării provizorii

sub control judiciar este de natură a asigura buna desfășurare a procesului

penal.

S-a solicitat admiterea recursului,

casarea încheierii atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub

control judiciar.

Recursul declarat nu este întemeiat.

În conformitate cu dispozițiile art. 160

1

C. proc. pen., în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat

poate cere punerea sa în libertate sub control judiciar sau pe cauțiune.

Potrivit art. 160

2

din același

cod, liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani și nu există date

din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau

distrugerea unor mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte.

Din examinarea actelor dosarului se

constată că inculpatul G.N.A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 383/P/2010

din 24 iunie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru săvârșirea infracțiunilor

prev. de art. 257 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; două infracțiuni prevăzute de art. 257 alin.

(1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 215 alin.

(1), art. 292 C. pen. și art. 23 lit. b) și c) din Legea nr. 656/2002, cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se, în esență, că în perioada

2007-2008, în mai multe rânduri a pretins sume între 120.000 și 400.000 Euro de

la C.A., lăsând să se creadă că are influență pe lângă conducerea A.N.A.F. și

va determina astfel soluționarea favorabilă a unor situații dificile în care s-a

aflat, la un moment dat denunțătorul în activitatea sa comercială (conturi

blocate, consemn vamal etc).

De asemenea, în sarcina acestui

inculpat s-a mai reținut că în calitatea sa de consilier superior clasa

I

în cadrul A.N.A.F. a făcut mențiuni

ireale în declarația sa de avere și a ascuns proveniența unor sume de bani

obținute ilicit.

Față de inculpat s-a luat măsura

arestării preventive la data de 1 martie 2011 iar prin încheierea din 27 iunie 2011

a acestei instanțe (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2652 din 1 iulie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală) s-a constatat legalitatea

și temeinicia arestării preventive și a fost menținută această măsură.

Înalta Curte constată că cererea de

liberare provizorie sub control judiciar a fost în mod justificat respinsă de

prima instanță, întrucât exista riscul, în sensul art. 160/2 alin. (1) C. proc.

pen. ca inculpatul să împiedice și să influențeze buna desfășurare a urmării

penale. De asemenea instanța a motivat amplu hotărârea astfel că această

critică nu poate fi primită și ca atare va fi respinsă.

Temeiurile de fapt care susțin motivele

verosimile de a bănui că inculpatul a comis infracțiunile de care este învinuit

se mențin, iar în raport de probele aflate în dosar măsura arestării preventive

apare, în continuare justificată, luând în considerare gravitatea potențialelor

fapte săvârșite de inculpat.

Existența și persistența unor indicii

grave de vinovăție constituie conform jurisprudenței CEDO „factori pertinenți

care legitimează o detenție provizorie" măsura arestării preventive și

prelungirea acesteia fiind conformă scopului constituit prin art. 5 al CEDO.

Privarea de libertate în continuare a

inculpatului apare ca necesară și prin prisma scopului bunei desfășurări a

anchetei penale și realizarea eficientă a scopului procesului penal acestea

fiind garantate numai prin menținerea inculpatului în stare de arest preventiv,

necesară pentru apărarea ordinii de drept.

Circumstanțele personale ale

inculpatului nu au influență asupra motivelor care, la acest moment procesual,

justifică menținerea arestării preventive a inculpatului, nefiind vorba de o

modificare a temeiurilor de fapt și de drept reținute la luarea acestei măsuri

preventive.

Liberarea provizorie sub control judiciar

este o vocație pentru inculpat, instanța este cea care apreciază dacă se impune

sau nu cercetarea inculpatului în stare de libertate în raport de temeiurile de

fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive.

În consecință, criticile din recurs și

solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar

nu sunt întemeiate.

Față de circumstanțele ce preced,

Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N.A.,

cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul G.N.A. împotriva încheierii din 21 iulie 2011a Curții de

Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 5892/2/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10

august 2011.