ÎCCJ, Decizia nr. 4/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 4/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față,
Din actele dosarului
constată următoarele:
Prin Încheierea
nr. 1 din 6 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
penală, în Dosarul nr. 58/1/2011,
în temeiul art. 160
8a
, alin. (2), C.
proc. pen., a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar,
formulată de petentul-inculpat B.V., dispunându-se punerea, de îndată, în
libertate provizorie a petentului - inculpat, dacă nu este arestat în altă
cauză.
În
temeiul 160
8a
, alin. (3), C. proc. pen., raportat la art. 160
2
,
alin. (3) și alin. (3
1
), C. proc. pen., au fost stabilite, pe timpul
liberării provizorii, următoarele obligații:
a)
să nu depășească limita teritorială a județului Argeș și a Municipiului
București;
b)
să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată, ori
de câte ori este chemat;
c)
să se prezinte la organul de poliție în a cărei rază teritorială domiciliază,
desemnat cu supravegherea sa, conform unui program de supraveghere întocmit de
acesta sau ori de câte ori este chemat;
d)
să nu își schimbe locuința, fără încuviințarea instanței de judecată;
e) să nu dețină, să
nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
f)
să nu se apropie și să nu comunice, direct sau indirect, cu inculpatul O.C.,
martorul Z.M.I., martorul G.I., învinuitul D.V., învinuitul B.O., martorul G.A.
În
temeiul art. 160
2
, alin. (3
2
), C. proc. pen., a fost
atrasă atenția inculpatului că, în caz de încălcare, cu rea - credință, a
obligațiilor stabilite, se va lua măsura arestării preventive.
Pentru a pronunța
această soluție prima instanță a reținut, în esență, că p
rin cererea
înregistrată la 5 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
penală, sub nr. 58/1/2011 inculpatul B.V. a solicitat în baza art. 160
2
C. proc. pen. liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de
arestare preventivă emis în urma încheierii din 20 decembrie 2010 dispusă de
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10252/1/2010.
Inculpatul a arătat
în cererea formulată că s-a solicitat arestarea preventivă, fiind acuzat de
faptul că a falsificat o serie de lucrări la examenul de admitere la Școala
Militară de Maiștri Militari, candidații favorizați fiind admiși în dauna altor
candidați mai bine pregătiți profesional. De asemenea, inculpatul a arătat că
situația de fapt nu este clară în cazul său, că niciuna din infracțiunile
reținute în sarcina sa nu e definită și nu se arată care este pericolul pe care
el îl prezintă pentru ordinea publică.
Curtea, analizând
cererea formulată a reținut că inculpatul B.V. a fost arestat preventiv prin Încheierea
din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,
în temeiul art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen. pentru săvârșirea
infracțiunilor de:
- instigare la
infracțiunea de fals intelectual, faptă prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în referire la art. 17
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000;
- instigare la
infracțiunea de uz de fals, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000;
- instigare la
infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și
pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000
raportat la art. 246 C. pen.;
- asociere pentru
săvârșirea de infracțiuni, prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și (2) C.
pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;
- trafic de
influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea, prima
instanță a apreciat că instituția liberării provizorii sub control judiciar
presupune parcurgerea a două faze, cea în care se verifică admisibilitatea în
principiu și o a doua fază în care se constată temeinicia sau netemeinicia unei
astfel de cereri.
S-a arătat că admisibilitatea
în principiu vizează condițiile prevăzute în art. 160
6
C. proc. pen. referitoare la legitimitatea subiectivă a celui ce formulează o astfel
de cerere, existența condițiilor prevăzute de lege pentru ca o astfel de cerere
să poată produce în caz de admitere, efectele prevăzute de lege, în sensul că
inculpatul trebuie să fi fost în prealabil arestat preventiv, liberarea
provizorie având un caracter accesoriu față de arestarea preventivă, precum și
cea prevăzută de art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen. în sensul că
liberarea provizorie se poate acorda doar în cazul infracțiunilor săvârșite din
culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
Prima instanță a
apreciat că temeinicia cererii este analizată prin prisma dispozițiilor art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen. și prin prisma oportunității admiterii unei astfel de
cereri în raport de persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea
cauzei.
În ceea ce privește
admisibilitatea în principiu, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege, în sensul că sunt realizate condițiile de formă, iar
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care s-a dispus
arestarea preventivă a inculpatului nu este mai mare de 18 ani.
S-a constatat că,
deși aparent dispozițiile art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen. se
referă tot la condiții de admisibilitate în principiu, dată fiind redactarea art.
160
8a
alin. (2) C. proc. pen. care prevede „în cazul în care sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege și cererea este întemeiată, instanța
admite cererea” lăsând impresia că în prima fază sunt examinate „condițiile
liberării”, așa cum sunt ele reglementate în art. 160
2
alin. (1) și (2)
C. proc. pen., după care se analizează temeinicia cererii (care în cazul acesta
nu ar mai reprezenta decât cercetarea oportunității admiterii unei astfel de
cereri), cercetarea temeiniciei cuprinde analizarea condițiilor prevăzute în art.
160
2
alin. (2) C. proc. pen.
Prima instanță a
apreciat că soluția dată în urma admisibilității în principiu nu poate fi
atacată separat cu recurs, în cadrul acestei faze trebuind cuprinse doar
condiții ce nu implică o apreciere din partea instanței; condițiile reunite în alin.
(2) din art. 160
2
C. proc. pen. nu reprezintă criterii formale sau
generale de admisibilitate ci presupun o raportare la persoana inculpatului și
la probele din dosar.
S-a constatat că deși
temeiurile pentru care s-a emis mandatul de arestare în cazul inculpatului sunt
dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., nu înseamnă de plano, că
cererea inculpatului nu poate fi admisă întrucât s-a stabilit cu autoritate de
lucru judecat că acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin
influențarea unor părți, martori sau experți (art. 148 lit. b) C. proc. pen.)
pentru că asta ar însemna că dată fiind similitudinea dintre temeiurile de
arestare din art. 148 lit. b) și c) C. proc. pen. și condițiile prevăzute în art.
160
2
alin. (2) C. proc. pen. nu s-ar putea dispune liberarea
provizorie în cazul unui inculpat ce a fost arestat preventiv în baza cazurilor
din art. 148 lit. b) și c) C. proc. pen. De altfel, jurisprudența Înaltei Curți
de Casație și Justiție (decizia penală nr. 316/2007) a subliniat că reținerea
ca temei de arestare a art. 148 lit. b) C. proc. pen. nu poate constitui
autoritate de lucru judecat în materia cererilor de liberare provizorie.
Cele două cereri au
obiect diferit și finalitate diferită: cererea de prelungire a duratei
arestării preventive în cazul admiterii are ca finalitate privarea de
libertate, iar cea de liberare provizorie sub control judiciar are ca
finalitate punerea în libertate a inculpatului, în cazul admiterii ei.
Liberarea provizorie presupune menținerea împrejurărilor legale care permit
arestarea, însă instanța apreciază că starea efectivă de lipsire de libertate
în mod legal nu mai este necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva
respectării anumitor condiții.
Prima instanță a
apreciat că dată fiind persoana inculpatului, militar de carieră, cunoscut până
la începutul cercetărilor în prezenta cauză cu un bun comportament în societate
și dat fiind și avertismentul pe care l-a constituit arestarea preventivă, nu
subzistă temerile că pus în libertate acesta va periclita ordinea publică și
securitatea cetățenilor sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin
influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea
mijloacelor de probă sau prin alte mijloace de probă.
Cu privire la
oportunitatea unei asemenea măsuri, la evaluarea acesteia, instanța a avut în
vedere că în aceeași cauză, inculpați cu o activitate infracțională mai bogată
sunt cercetați în stare de libertate și pentru asigurarea egalității de
tratament cererea formulată de inculpat poate fi admisă, cu atât mai mult cu
cât acesta a recunoscut parțial faptele ce i se impută, neexistând temerea că
se va produce vreuna din situațiile reflectate în jurisprudența Curții de la Strasbourg pentru care se poate refuza liberarea provizorie în condițiile art. 5 paragraful 3
(riscul ca odată pus în libertate inculpatul să comită fapte care aduc atingere
administrării justiției, riscul ca persoana acuzată de săvârșirea unei
infracțiuni să nu se prezinte la proces prevenirea săvârșirii de noi
infracțiuni, apărarea ordinii publice), cererea fiind apreciată ca întemeiată.
Împotriva acestei
încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Antiorupție,
criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale procurorului de
ședință și motivele de recurs depuse la dosar (filele 12-17 dosar recurs),
pentru nelegalitate și netemeinicie, greșita admitere a cererii, deși cu
privire la inculpat existau date din care rezulta că acesta va încerca
zădărnicească aflarea adevărului, unul dintre temeiurile arestării fiind dispozițiile
art. 148 lit. b) C. proc. pen., lăsarea în libertate a inculpatului prezentând,
în continuare un pericol concret pentru ordinea publică și nelegala
individualizare a obligațiilor prevăzute de art. 160
2
alin. (3) C.
proc. pen.
Analizând recursul
prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen. se constată că este întemeiat și va fi admis, pentru
considerentele ce urmează:
Astfel, după cum
rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,
scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a
procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de
la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste
scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau
pe cauțiune.
În același sens sunt
și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana
arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi
eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei
garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la
reglementările interne în materie se constată că art. 160
2
alin. (1)
și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi
acordată.
Rezultă așadar că
liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,
neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței
(art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea
unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii
prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta
a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l
împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că
acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor
părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau
prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din
reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării
luate față de învinuit sau inculpat.
În cauza dedusă
judecății se constată că în mod eronat prima instanță a apreciat ca întemeiată
cererea formulată.
Se reține sub acest
aspect că, prin Încheierea penală nr. 10 din 20 decembrie 2010 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, a fost admis
recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
– Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii de ședință din Camera de
Consiliu nr. 2081 din data de 14 decembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția penală. A fost casată încheierea atacată, iar în
rejudecare, cu privire la inculpatul B.V., în temeiul art. 149
1
alin.
(10) C. proc. pen. cu referire la art. 149
1
alin. (1) C. proc. pen. și
raportat la art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc.
pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului colonel B.V., fost
comandant al UM XXX Pitești, pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării.
S-a reținut, în
esență, cu privire la inculpatul colonel B.V., că din coroborarea
autodenunțului învinuitului D.V., (aflat în vol.4, filele 1-6 Dosarul cu nr. 51/P/2010
al parchetului), cu declarațiile inculpatului O.C.I., (filele 103-108 în vol.10
al dosarului parchetului menționat ), învinuitul B.O., (filele 41-48 în vol.4
dosarul parchetului), cu declarația martorului G.A. (filele 206-210 în vol.3 al
dosarului parchetului menționat), cu declarațiile martorului Z.M.I. (filele
174-182 în vol.5 dosarul parchetului menționat), cu autodenunțul și declarația
martorului G.I. (filele 183-187 în vol. 5 al dosarului parchetului menționat),
cu actele de la Banca T. (filele 189-190 în vol. 5 al dosarului parchetului
menționat), au rezultat indiciile cu privire la existența suspiciunilor
rezonabile cu privire la săvârșirea faptelor pretins a fi comise de inculpatul B.V.,
reținute în sarcina acestuia, în propunerea de arestare preventivă, care
infirmă poziția adoptată de inculpat cu privire la pretinsele fapte comise, în
declarația dată în cursul anchetei, cât și în primă instanță la discutarea
propunerii de arestare preventivă (declarația olografă aflată la filele 10-14
în vol. 5 al dosarului parchetului menționat; declarația olografă și declarația
dată pe formular, în care menționează că a dat o declarație anterioară pe care
o menține, prevalându-se de dreptul de a nu mai da nici o declarație și își
rezervă dreptul pentru o dată ulterioară (filele 78-79 în vol. 10 din dosarul
parchetului menționat și declarația dată cu ocazia discutării propunerii de
arestare, aflată la filele 65-66 în Dosarul nr. 10252/1/2010 al Înaltei Curți).
Din analizarea
materialului probator administrat până la momentul formulării propunerii de
arestare preventivă mai sus enunțat, instanța a reținut, în ceea ce-l privește
pe inculpatul colonel B.V., că în anul 2010, inculpatul locotenent colonel C.D.C.
îndeplinea funcția de șef în cadrul Biroului Informare – Recrutare din cadrul
Centrului Militar Județean Ilfov, având atribuții de întocmire a dosarelor
pentru candidații ce urmau să susțină o serie de probe la concursurile de
selecție organizate la două unități militare de învățământ din Breaza și
Pitești, concursuri în urma cărora candidații admiși deveneau cadre active în
Ministerul Apărării Naționale. Având intenția să obțină de la o serie de
candidați importante sume de bani pentru a le promite că o să îi ajute să fie
declarați admiși, inculpatul „a racolat” mai mulți candidați, cu ocazia
prezentării acestora la C.M.J. Ilfov pentru procedura depunerii dosarelor. În
acest sens, inculpatul locotenent colonel C.D.C. le explica acestor candidați că
prin intermediul ofițerilor din comanda celor două unități militare de
învățământ de la Breaza și Pitești o să intervină la membrii comisiilor de
examinare, în scopul de a-i declara admiși chiar dacă nu îndeplinesc baremele
la probele susținute la unitatea militară din Breaza sau să le distribuie grila
de răspuns înaintea probelor, la probele scrise de la concursurile organizate
în luna august la UM XXX Pitești. Pentru a „beneficia” de un astfel de sprijin,
candidații respectivi trebuiau să ofere locotenentului colonel C.D.C., dar și
colaboratorilor săi diferite sume de bani. Pentru a-și pune în practică această
rezoluție infracțională inculpatul locotenent colonel C.D.C. a intrat în
legătură cu inculpatul maior O.C.I. din cadrul UM XXX Pitești, care era ofițer
dintr-o unitate militară de învățământ din Pitești, situată în vecinătatea UM XXX
Pitești, unde candidații urmau să susțină probele scrise. În același timp,
inculpatul maior O.C.I. a racolat printr-o serie de intermediari ce aveau
calitatea de subofițeri în M.Ap.N. mai multe persoane care aveau calitatea de
soldat sau gradat voluntar și care candidau pentru concursurile de subofițeri,
maiștri militari sau ofițeri, de la care a pretins și a primit importante sume
de bani, promițându-le că îi va ajuta să fie declarați admiși la examen prin
distribuirea înainte de probe a grilelor de răspuns, susținând în discuțiile
telefonice și personale cu aceștia că banii vor ajunge la membrii comisiilor de
examinare.
Pentru a încerca să
influențeze astfel membrii comisiilor de examinare, în scopul obținerii grilei
de răspunsuri, inculpatul maior O.C.I. a înaintat pe o listă numele
candidaților favorizați, listă predată printr-o persoană interpusă șefului său,
comandantul UM XXX Pitești, respectiv inculpatul colonel B.V., pentru ca acesta
la rândul său să predea lista învinuitului colonel D.V. ce organiza
concursurile respective. Din probele administrate, inclusiv din autodenunțul
învinuitului colonel D.V. rezultă că la cele două concursuri desfășurate în
luna august 2010 în unitatea sa, a primit personal de la inculpatul B.V.,
prietenul său, două bilețele ce conțineau un număr total de 16 candidați,
cărora prin intermediul maiorului B.O. le-au fost distribuite grilele de
răspuns, înainte de susținerea probelor scrise.
Cu privire la
inculpatul colonel B.V. s-a mai stabilit că unul din candidații ajutați de
acesta să fie declarat admis în mod ilegal și „contracost” a fost Z.M. Ioan,
care din soldat sau gradat voluntar a devenit subofițer, fiind admis și care
s-a autodenunțat, recunoscând că a primit grila de răspuns, înainte de proba la
limba engleză și de proba la legislație și de pregătire militară generală.
Conform autodenunțului, acest candidat i-a trimis inculpatului colonel B.V.
prin intermediul subofițerului G.I. suma de 5.500 RON, bani care au fost depuși
în contul inculpatului de la Banca Transilvania, depunere făcută la data de 21 septembrie 2010, conform documentelor
solicitate de la unitatea bancară și depuse la dosarul cauzei. În acest mod, o
serie de lucrări de concurs au fost falsificate, candidații fiind declarați
admiși, în condițiile în care o serie de alți candidați ce aveau note de
trecere au declarați respinși, deoarece locurile lor fuseseră ocupate de cei
care au declarați admiși prin fraudă.
Din probele
administrate s-a constatat de asemenea, că la data de 20 octombrie 2010
împreună cu ofițerul de poliție N.C., fost ofițer de poliție judiciară în
cadrul Direcției Naționale Anticorupție au încercat să îl determine pe martorul
G.I. să nu spună adevărul în fața procurorului militar în condițiile în care
acesta se întâlnise cu ei tocmai în ideea de a le prezenta citația primită, din
care rezulta că urma să fie audiat în calitate de martor.
Astfel, s-a concluzionat
că, faptele descrise realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor de
instigare la infracțiunea de fals intelectual prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 17
alin. (1) lit. c din Legea nr. 78/2000 (16 de acte materiale), instigare la
infracțiunea de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (16 de acte materiale), instigare la
infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacă
funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj
patrimonial sau nepatrimonial prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 13
2
din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (16 de acte materiale), asociere pentru
săvârșirea de infracțiuni prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și (2) C.
pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, trafic de
influență prevăzut și pedepsit de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (1 act material), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Față de aspectele anterior prezentate instanța
de recurs apreciază că faptele despre care există indicii că au fost comise de
către inculpat sunt de o gravitate deosebită, cu atât mai mult cu cât au fost
comise în exercitarea unei funcții de conducere, față de gradul militar deținut
de inculpat și având în vedere scopul activității infracționale desfășurate,
respectiv promovarea ilegală a unor candidați în structurile militare și
obținerea de foloase necuvenite.
Se constată de
asemenea că atitudinea procesuală a inculpatului a fost negativă, în sensul că,
astfel după cum rezultă din declarația martorului N.C. (filele 15, 16 vol. V
dosar urmărire penală), cea a martorului G.I. (filele 183 - 185 vol. V dosar
urmărire penală) și procesul verbal de redare a convorbirilor ambientale (filele
22 – 28, vol. V dosar urmărire penală) acesta a încercat să zădărnicească
aflarea adevărului prin influențarea martorului G.I., care la rândul său urma
să influențeze declarațiile martorului Z.M.
Astfel, faptele
pentru care inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării
preventive respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute
de art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen.
Cu toate acestea, din
analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că măsura arestării preventive s-a dispus
reținându-se incidența cazurilor prevăzute de art. 148 lit. b) și f) C. proc.
pen. Rezultă, așadar, că printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit, cu putere
de lucru judecat, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în
mod direct sau indirect aflarea adevărului.
Astfel, se constată ca
având valoare probatorie în cauză probele ce dovedeau incidența cazului
prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., anterior indicate, în speță nefiind
îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 160
2
alin. (1) și
(2) C. proc. pen. pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar.
De altfel, acordarea
liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al
inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității
dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că
aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei
concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea
inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei,
natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei, și cele privind persoana
învinuitului sau inculpatului.
Totodată,
dispozițiile art. 5 paragraf 3 din convenție, anterior indicat, nu instituie o
obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul
procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat
de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative
celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc.
pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Așa fiind, se
constată că atitudinea procesuală a inculpatului de a încerca să zădărnicească
aflarea adevărului prin influențarea unor martori, coroborată cu gravitatea
faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au
fost comise de inculpat, calitatea în care acestea au fost comise și rezonanța
socială a faptelor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate
fi atins, cel puțin în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a
inculpatului, în vederea normalei desfășurări a procesului penal, aflat într-o
fază incipientă.
Se reține, de asemenea,
că circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în
vedere, deoarece aprecierea asupra oportunității acordării liberării provizorii
sub control judiciar presupune o analiză globală a cauzei, astfel că aspectele
privind persoana inculpată, chiar avute în vedere, nu sunt suficiente pentru a
fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată.
Pentru considerentele
ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385
15
pct. 2, lit. d) C.
proc. pen., va fi admis recursul declarat de către
Ministerul Public, Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională
Anticorupție, va fi casată încheierea atacată și, în rejudecare, respinsă, ca
neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de
inculpat.
În temeiul
dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat inculpatul la
plata cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea cauzei în primă instanță,
onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în
acea fază procesuală urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției
.
Potrivit
dispozițiilor art. 192 alin.
(
3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare
determinate de judecarea cauzei în recurs rămân în sarcina statului,
onorariul apărătorului
din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a se plăti din fondul
Ministerului Justiției
.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, împotriva Încheierii nr. 1 din 6
ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,
în Dosarul nr. 58/1/2011.
Casează încheierea
atacată și în rejudecare:
Respinge, ca
neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de
inculpatul B.V.
Obligă inculpatul la
plata sumei de 400 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, în fața
primei instanțe, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului
desemnat din oficiu pentru inculpatul B.V., până la prezentarea apărătorului
ales în fața primei instanțe, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Cheltuielile
judiciare determinate de judecarea cauzei în recurs rămân în sarcina statului.
Suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru
inculpatul B.V., în fața instanței de recurs, până la prezentarea apărătorului
ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.