ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3859/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea judecătorească supusă revizuirii. Prin Sentința civilă nr. 2593 din 1 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul P.D., acțiunea având ca obiect constatarea calității de colaborator al Securității a pârâtului în raport de dispozițiile art. 2 lit. b) teza IV din O.U.G. nr. 24/ 2008. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că din probele administrate în cauză nu se poate stabili situația premisă prevăzută de textul de lege – art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008, respectiv punerea la dispoziție în mod voluntar a locuinței pârâtului pentru folosirea acesteia ca o casă de întâlniri pentru Securitate, iar în condițiile în care pârâtul a avut și calitatea de urmărit informativ este cu atât mai puțin plauzibil caracterul voluntar al unei eventuale încredințări a locuinței organelor de securitate. Împotriva Sentinței civile nr. 2593 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul constatării calității de colaborator al Securității a intimatului-pârât, potrivit art. 2 lit. b) ultima teză din O.U.G.

nr. 24/2008. Prin Decizia nr. 1738 din 23 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității împotriva Sentinței civile nr. 2593 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, a modificat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamant și a constatat existența calității de colaborator al Securității a pârâtului P.D. În motivarea soluției, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că din Nota de constatare emisă în temeiul O.U.G. nr. 24/2008 de către C.N.S.A.S., rezultă faptul că în anii 1966-1967 colonelul P.D.

a fost folosit în calitate de „gazdă de întâlniri, organul de securitate folosindu-i locuința” și de asemenea că intimatul-pârât în perioada anilor 1960-1970, a fost „casă gazdă de întâlniri și în mai multe rânduri, din proprie inițiativă, a furnizat organelor de Securitate informații de interes operativ”. S-a mai arătat în considerentele deciziei atacate că, astfel cum susține și recurentul-reclamant, consemnările din rapoartele întocmite de ofițerii de securitate se bucură de o prezumție relativă de veridicitate, nefiind necesară coroborarea lor cu alte mijloace de probă.

Concluzionând, instanța investită cu soluționarea recursului a constatat că, nefiind răsturnată prezumția de veridicitate a acestor rapoarte, în mod greșit Curtea de apel nu le-a avut în vedere la pronunțarea soluției, iar calitatea de urmărit de Securitate a intimatului-reclamant, în perioada 1982-1986 când acesta era comandantul Batalionului 425 Construcții Energetice Craiova, fiind verificat pe „linia apărării secretului de stat în baza Legii nr.23/1971”, nu exclude calitatea de colaborator al Securității, începând cu anul 1986, deci ulterior perioadei de urmărire prin Direcția Urmărire Informativă. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva Deciziei nr.1738 din 23 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimatul P.D.

a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 și 5 C. proc. civ.. În motivarea cererii de revizuire se susține că hotărârea pronunțată în recurs s-a dat în temeiul unui înscris fals, respectiv a rapoartelor întocmite de numitul B.V., solicitându-se a se constata pe cale incidentă în prezentul proces existența infracțiunii de fals și uz de fals săvârșită de această persoană, întrucât nu se mai poate declanșa urmărirea penală deoarece a intervenit prescripția, respectiv decesul acesteia. Se susține de asemenea că, există și alte înscrisuri doveditoare reținute de C.N.S.A.S. și necomunicate instanței din care rezultă că B.V. nu avea posibilitatea de a întocmi rapoarte în anii 1960-1970 cu privire la persoana sa, deoarece acesta nu răspundea pe linie de contrainformații militare de unitatea la care era încadrat revizuentul.

3. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de revizuire. Înalta Curte, analizând cererea de revizuire, în raport de susținerile revizuentului și dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., apreciază că aceasta este nefondată. Motivele expuse de revizuent vizează prima ipoteză referitoare la descoperirea de înscrisuri doveditoare, deci, când partea care a pierdut procesul dovedește existența unor înscrisuri care au fost reținute de partea adversă sau care nu au putut fi prezentate printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Pentru a se putea invoca acest motiv și a admite cererea de revizuire, una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, este aceea ca partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată.

Rezultă că înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită calea de atac, iar nu să se pretindă instanței să-l administreze din oficiu. După cum se constată revizuentul nu a prezentat acest înscris, astfel cum impun prevederile art. 322 pct. 5, astfel că sub acest aspect cererea de revizuire este nefondată. În ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că și sub acest aspect revizuirea este nefondată.

Este adevărat că instanța de revizuire, pe cale incidentală, poate verifica și constata dacă s-a săvârșit sau nu fapta pretinsă, însă partea care dorește să obțină revizuirea unei hotărâri civile pe acest motiv, trebuie să se adreseze organelor de urmărire penală fără a putea să introducă direct cererea de revizuire, apreciind ea însăși că tragerea la răspundere penală a făptuitorului nu mai este posibilă, deoarece este necesar ca organul de urmărire penală sau instanța penală să constate existența impedimentului legal în obținerea unei hotărâri penale de condamnare. În cauză nu s-a făcut dovada că a fost urmată această cale, revizuientul adresându-se direct instanței de contencios administrativ, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc.

civ. Față de considerentele expuse, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 322 pct. 4 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de P.D. împotriva Deciziei nr. 1738 din 23 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2011.