ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3859/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

supusă revizuirii.

Prin Sentința civilă

nr. 2593 din 1 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu

pârâtul P.D., acțiunea având ca obiect constatarea calității de colaborator al

Securității a pârâtului în raport de dispozițiile art. 2 lit. b) teza IV din

O.U.G. nr. 24/ 2008.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că din probele administrate în cauză nu se

poate stabili situația premisă prevăzută de textul de lege – art. 2 lit. b) din

O.U.G. nr. 24/2008, respectiv punerea la dispoziție în mod voluntar a locuinței

pârâtului pentru folosirea acesteia ca o casă de întâlniri pentru Securitate,

iar în condițiile în care pârâtul a avut și calitatea de urmărit informativ

este cu atât mai puțin plauzibil caracterul voluntar al unei eventuale

încredințări a locuinței organelor de securitate.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2593 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal,

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care a solicitat

admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul constatării calității de

colaborator al Securității a intimatului-pârât, potrivit art. 2 lit. b) ultima

teză din O.U.G. nr. 24/2008.

Prin Decizia nr. 1738

din 23 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Consiliul Național pentru

Studierea Arhivelor Securității împotriva Sentinței civile nr. 2593 din 1 iunie

2010 a Curții de Apel București, a modificat sentința atacată, în sensul că a

admis acțiunea formulată de reclamant și a constatat existența calității de

colaborator al Securității a pârâtului P.D.

În motivarea soluției,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că din Nota de

constatare emisă în temeiul O.U.G. nr. 24/2008 de către C.N.S.A.S., rezultă faptul

că în anii 1966-1967 colonelul P.D. a fost folosit în calitate de „gazdă de

întâlniri, organul de securitate folosindu-i locuința” și de asemenea că

intimatul-pârât în perioada anilor 1960-1970, a fost „casă gazdă de întâlniri și în mai multe rânduri, din proprie inițiativă, a furnizat organelor de Securitate

informații de interes operativ”.

S-a mai arătat în

considerentele deciziei atacate că, astfel cum susține și recurentul-reclamant,

consemnările din rapoartele întocmite de ofițerii de securitate se bucură de o

prezumție relativă de veridicitate, nefiind necesară coroborarea lor cu alte

mijloace de probă.

Concluzionând,

instanța investită cu soluționarea recursului a constatat că, nefiind

răsturnată prezumția de veridicitate a acestor rapoarte, în mod greșit Curtea

de apel nu le-a avut în vedere la pronunțarea soluției, iar calitatea de

urmărit de Securitate a intimatului-reclamant, în perioada 1982-1986 când

acesta era comandantul Batalionului 425 Construcții Energetice Craiova, fiind

verificat pe „linia apărării secretului de stat în baza Legii nr.23/1971”, nu

exclude calitatea de colaborator al Securității, începând cu anul 1986, deci

ulterior perioadei de urmărire prin Direcția Urmărire Informativă.

exercitată.

Împotriva Deciziei nr.1738 din 23

martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimatul P.D. a formulat

cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 și 5 C. proc.

civ..

În motivarea cererii de revizuire

se susține că hotărârea pronunțată în recurs s-a dat în temeiul unui înscris

fals, respectiv a rapoartelor întocmite de numitul B.V., solicitându-se a se

constata pe cale incidentă în prezentul proces existența infracțiunii de fals

și uz de fals săvârșită de această persoană, întrucât nu se mai poate declanșa

urmărirea penală deoarece a intervenit prescripția, respectiv decesul acesteia.

Se susține de asemenea că, există

și alte înscrisuri doveditoare reținute de C.N.S.A.S. și necomunicate instanței

din care rezultă că B.V. nu avea posibilitatea de a întocmi rapoarte în anii

1960-1970 cu privire la persoana sa, deoarece acesta nu răspundea pe linie de

contrainformații militare de unitatea la care era încadrat revizuentul.

cererii de revizuire.

Înalta Curte,

analizând cererea de revizuire, în raport de susținerile revizuentului și

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., apreciază că aceasta este

nefondată.

Motivele expuse de

revizuent vizează prima ipoteză referitoare la descoperirea de înscrisuri

doveditoare, deci, când partea care a pierdut procesul dovedește existența unor

înscrisuri care au fost reținute de partea adversă sau care nu au putut fi

prezentate printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Pentru a se putea invoca acest

motiv și a admite cererea de revizuire, una dintre condițiile ce trebuie

îndeplinite cumulativ, este aceea ca partea interesată să prezinte un înscris

nou, care nu a fost în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată.

Rezultă că înscrisul nou trebuie

prezentat de partea care exercită calea de atac, iar nu să se pretindă

instanței să-l administreze din oficiu.

După cum se constată revizuentul

nu a prezentat acest înscris, astfel cum impun prevederile art. 322 pct. 5,

astfel că sub acest aspect cererea de revizuire este nefondată.

În ceea ce privește cererea de

revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că și sub acest aspect revizuirea este nefondată.

Este adevărat că instanța de

revizuire, pe cale incidentală, poate verifica și constata dacă s-a săvârșit

sau nu fapta pretinsă, însă partea care dorește să obțină revizuirea unei

hotărâri civile pe acest motiv, trebuie să se adreseze organelor de urmărire

penală fără a putea să introducă direct cererea de revizuire, apreciind ea

însăși că tragerea la răspundere penală a făptuitorului nu mai este posibilă,

deoarece este necesar ca organul de urmărire penală sau instanța penală să

constate existența impedimentului legal în obținerea unei hotărâri penale de

condamnare.

În cauză nu s-a făcut dovada că a

fost urmată această cale, revizuientul adresându-se direct instanței de

contencios administrativ, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de

art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, nefiind

îndeplinite condițiile impuse de art. 322 pct. 4 și 5 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge cererea de revizuire ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de P.D. împotriva Deciziei nr. 1738 din 23 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 iunie 2011.