ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1738/2011

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pucioasa sub nr. 1039 din 14 iunie 2006, reclamanții T.M. și P.G. au contestat Hotărârea Comisiei Județene Dâmbovița de aplicare a Legii fondului funciar nr. 3c/2006 și amendamentul nr. 4181/2006, prin care a fost respinsă solicitarea lor privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1500 ha în echivalent bănesc și a materialului lemnos ce a aparținut Întreprinderii Forestiere Societatea în Nume Colectiv „I.”, proprietatea autorilor lor V.V. și I.T. În motivarea plângerii reclamanții au învederat că au solicitat restituirea prin echivalent bănesc a terenurilor și materialului lemnos ce au aparținut Societății în Nume Colectiv „I.”, însă cererea lor a fost respinsă pe considerentul că actele depuse nu sunt concludente, iar pentru restul bunurilor, motivat de faptul că nu fac obiectul Legii nr. 247/2005.

Apreciind că prin actele de înființare ale societății, unde se arată aportul fiecărui asociat la constituirea acesteia, facturile în baza cărora societatea a cumpărat terenuri de la diverse persoane, precum și alte înscrisuri depuse, au dovedit existența terenului forestier, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin sentința civilă nr. 980 din 23 octombrie 2006, Judecătoria Pucioasa a admis plângerea reclamanților privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 75 ha, iar în ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru materialul lemnos confiscat, instanța, în baza art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea cauzei.

La data de 27 noiembrie 2006, în dosarul disjuns nr. 1662/2006, reclamanții și-au precizat acțiunea introductivă, învederând că solicită restituirea, prin echivalent, a 228 mc lemn de foc, 1.213 mc buștean brad, 7.841 mc buștean fasonat, precum și a utilajelor aparținând Întreprinderii forestiere SNC „I.” - linia tehnologică a prelucrării lemnului, instalații gatere, locomotivă, scule de prelucrare a lemnului, mașini de cusut. Față de solicitarea reclamanților, s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și scoaterea din cauză a intimatelor Comisia Locală de Aplicare a Legii fondului funciar Runcu și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmbovița.

În baza art. 115 C. proc. civ., Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, întrucât restituirea bunurilor face obiectul Legii nr. 10/2001, iar o atare soluție se impune având în vedere caracterul inadmisibil, imprescriptibil și insesizabil al proprietății publice. Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița a formulat întâmpinare, solicitând scoaterea sa din cauză pentru lipsa calității procesual pasive, întrucât nu are competența de a reprezenta Statul Român. După administrarea probatoriilor cu acte, martori și expertiză având ca obiect evaluarea bunurilor confiscate, Judecătoria Pucioasa, prin sentința civilă nr. 875 din 15 octombrie 2007, a respins excepția inadmisibilității invocată de Ministerul Finanțelor, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de 3.214.596 lei cu titlu de despăgubiri.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că petenții au făcut dovada că autorii lor, în calitate de asociați ai SNC ”I.”, au deținut bunurile menționate în anexele la procesele-verbale de predare-primire depuse la dosar, bunuri ce au fost preluate în mod abuziv de către stat. Având în vedere prevederile art. 3 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, coroborat cu dispozițiile art. 480 C. civ., instanța a considerat acțiunea ca întemeiată și a admis-o în consecință.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Ministerul Finanțelor - prin D.G.F.P. Dâmbovița, s-a apreciat că se impune respingerea sa, întrucât, în speță, reclamanții nu au solicitat restituirea imobilelor teren sau construcție, ci bunuri mobile care nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, modificată și republicată prin Legea nr. 247/2005. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița. Prin decizia civilă nr. 254 din 12 iunie 2008, Tribunalul Dâmbovița a anulat ca netimbrat apelul, pe considerentul că nu a achitat taxa judiciară de timbru și nici timbrul judiciar, deși a fost citat cu această mențiune, făcând aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997.

Decizia mai sus-menționată a fost atacată cu recurs de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin decizia nr. 933 din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița, cu motivarea că Statul Român nu are obligația de plată a taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 17 teza I din Legea nr. 146/ 1997. Prin decizia civilă nr. 512 din 17 decembrie 2003 Tribunalul Dâmbovița a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice, în contradictoriu cu intimații reclamanți T.M. și P.G., a anulat hotărârea atacată și a reținut cauza spre rejudecare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că petiționarii au solicitat contravaloarea materialului lemnos confiscat și contravaloarea utilajelor aparținând S.N.C. I., iar potrivit art. 6 din Normele Metodologice de aplicarea a Legii nr. 10/2001 – republicată - prin imobile s-a înțeles terenurile cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării, în mod abuziv, precum și bunurile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții, arătându-se, totodată, că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul. Întrucât reclamanții au solicitat măsuri reparatorii pentru materialul lemnos, devenit imobil prin destinație și instalațiile și utilajele S.N.C.

I., instanța a apreciat că, în cauză, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 – republicată - și, în consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din lege, competența de soluționare a cauzei îi revenea tribunalului, și nu judecătoriei. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 993/120/2009, iar instanța a pus în vedere reclamanților să precizeze în scris obiectul cererii, valoarea lui și motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază cererea. Reclamanții au precizat acțiunea, în sensul că obiectul cererii introductive îl constituie revendicarea bunurilor aparținând autorilor lor, bunuri mobile constând în material lemnos și utilajele care au aparținut Întreprinderii Forestiere SNC I. unde au fost patroni autorii lor; că aceste bunuri sunt mobile așa cum le definește art. 473 C. civ.

și nu au fost niciodată încorporate în imobile; că valoarea este cea stabilită prin raportul de expertiză efectuat cu ocazia primei judecări în fond a cauzei, respectiv 1.313.000 lei, sumă pe care o solicită a fi reactualizată la data plății. În motivarea acțiunii, reclamanții arată că toate bunurile mobile arătate și descrise în raportul de expertiză au aparținut Întreprinderii Forestiere SNC I., proprietatea autorilor lor, așa cum rezultă din actele depuse la dosar și preluate abuziv de către organele de drept ale statului comunist, fără despăgubire, conform proceselor – verbale de preluare depuse la dosar, iar bunurile revendicate nu mai pot restituite în natură, motiv pentru care au solicitat echivalentul bănesc al acestora.

Au mai susținut reclamanții că privarea de bunuri în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Reclamanții au precizat că își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 480 și urm. C. civ., coroborate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul I la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 21 din Constituția României și art. 3 C. civ. care garantează accesul la justiție. Pârâta a depus răspuns la precizările reclamanților, arătând că niciunul din actele procedurale dispuse și efectuate de Judecătoria Pucioasa nu au nici cea mai mică relevanță în această cauză, invocarea lor fiind inadmisibilă și solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

La solicitarea instanței, reclamanții au depus la dosar precizări la acțiunea introductivă în care au arătat că solicită valoarea în bani a materialului lemnos, a utilajelor, instalațiilor și a celorlalte bunuri mobile identificate și evaluate prin raportul de expertiză B.M. și completările la acest raport. Prin decizia nr. 1748 pronunțată la 14 octombrie 2009, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât, a admis excepția prescripției extinctive a acțiunii și a respins ca prescrisă acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea pendinte, astfel cum a fost precizată la 01 aprilie 2009 și 28 mai 2009, reclamanții au solicitat contravaloarea mai multor bunuri mobile aparținând autorilor lor (material lemnos, utilaje și alte bunuri care au aparținut Întreprinderii Forestiere SNC I.), care au fost preluate în anul 1948 de reprezentanți ai statului, ca urmare a naționalizării Întreprinderii Forestiere SNC I. Față de obiectul cererii, tribunalul, având în vedere că acțiunea în revendicare este acea acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care se solicită restituirea unui bun sau a unor bunuri și că, la data promovării acțiunii, bunurile preluate de stat nu mai există în materialitatea lor, a apreciat că acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune în pretenții, și nu o acțiune în revendicare, așa cum au calificat-o reclamanții.

Tribunalul a apreciat că, față de calificarea dată acțiunii, cererea reclamanților, prin care se tinde la recunoașterea unui drept de creanță al acestora împotriva statului, apare ca admisibilă, neexistând nicio dispoziție legală expresă care să interzică o astfel de acțiune. În situația în care legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, tribunalul a apreciat că, în condițiile în care reclamanții au solicitat nu numai contravaloarea utilajelor și instalațiilor preluate de stat, ci și contravaloarea altor bunuri (material lemnos) ce nu au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 și cum aceștia nu și-au întemeiat cererea pe dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001) ci pe dispoziții generale, schimbarea temeiului juridic al cererii nu se poate face de către instanță întrucât s-ar încălca principiul disponibilității.

Mai mult, s-a apreciat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în pretenții întemeiate pe dreptul comun, și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamanților de accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Or, art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârât, și, având în vedere dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 și împrejurarea că reclamanții au solicitat contravaloarea mai multor bunuri care au fost preluate de către reprezentanți ai statului (în speță, Ministerul Industriei, după cum reiese din înscrisurile aflate la filele 50-61 din dosarul nr. 1662/2006 și respectiv la filele 32 și următoarele din dosarul de fond), tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât.

Cu privire la excepția prescripției extinctive a acțiunii, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât acțiunea reclamanților, fiind acțiune personală prin care se valorifică de către reclamanți un drept de creanță, este o acțiune ce se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune (data preluării abuzive a bunurilor) și care, chiar admițând că a fost suspendat în conformitate cu art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, pe toată perioada scursă de la data preluării – vara anului 1948 și până la 22 decembrie 1989, când reclamanții au fost împiedicați de existența regimului comunist să facă acte de întrerupere a prescripției, respectiv să introducă cereri de chemare în judecată, s-a împlinit de circa 16 ani.

Ca urmare, tribunalul a admis excepția prescripției extinctive a acțiunii și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanții T.M. și P.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român – prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Împotriva sentinței Tribunalului Dâmbovița au formulat apel T.M. și P.G., pentru următoarele motive: Un prim motiv a fost că instanța de fond a respins acțiunea, prin invocarea excepției prescripției extinctive, motivat de modificarea obiectului cererii, din acțiune în revendicare, în acțiune în pretenții, care se prescrie în termen de 3 ani. S-a arătat că această recalificare a acțiunii introductive și precizată de reclamanți, din acțiune în revendicare mobiliară, în acțiune în pretenții, s-a făcut de către instanța de fond fără a fi pusă în discuția părților.

Au susținut apelanții că, dacă această recalificare a temeiului de drept al acțiunii ar fi fost pusă de către instanță în discuția părților, ar fi putut răspunde la ea, arătând că, în baza principiului disponibilității, înțeleg să se judece în revendicare mobiliară. În dezvoltarea motivului de apel, s-a arătat că instanța de fond face această recalificare a cererii introductive, motivat de faptul că reclamanții, nemaiputând solicita restituirea în natură a bunurilor mobile revendicate, au solicitat restituirea lor în echivalent bănesc, însă, această motivare, că s-a solicitat revendicarea bunurilor mobile prin restituirea lor în echivalent bănesc, nu poate conduce la o recalificare a acțiunii din revendicare, în acțiune pretenții, deoarece s-ar încălca principiul disponibilității.

De asemenea, apelanții au arătat că la data când instanța a pus în discuție excepția prescripției, respectiv la data de 7 octombrie 2009, instanța nu a motivat invocarea acestei excepții pe o eventuală recalificare a acțiunii, din acțiune în revendicare, în acțiune în pretenții. Au susținut apelanții că, în ceea ce privește prescripția acțiunii în revendicare mobiliară, practica Instanței Supreme s-a modificat în anul 1992, când s-a stabilit că nu se poate face nicio diferențiere între drepturile imobiliare și cele mobiliare, că dreptul la acțiune în revendicare este imprescriptibil, pentru că proprietatea nu se pierde prin neuz, fiind un drept perpetuu. S-a solicitat admiterea apelului, respingerea excepției prescripției extinctive și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Dâmbovița.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat precizări, arătând că, potrivit art. II din Legea nr. 302/2009 în procesele și cererile având ca obiect dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se substituie și dobândește calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice și a instituțiilor publice implicate. Intimata a considerat că în mod neîntemeiat instanța a dispus citarea în cauză a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În ședința publică din 10 februarie 2010, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a dispus citarea Statului Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor – D.G.F.P.

Dâmbovița. Intimata Statului Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor – D.G.F.P. Dâmbovița nu a formulat întâmpinare până la data judecății. Prin decizia nr. 69 din 14 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei s-a reținut că este nefondată critica privind o recalificare a acțiunii introductive și precizate, din acțiunea în revendicare imobiliară, în acțiune în pretenții, fără a fi pusă în discuția părților, întrucât chiar apelanții și-au precizat acțiunea prin cererea depusă la data de 28 mai 2009 (dosar fond) prin care au solicitat contravaloarea în bani a acestor bunuri, deci calificarea au făcut-o apelanții, și nu instanța de fond.

Că față de aceste precizări depuse la instanța de fond în mod corect s-a apreciat că este vorba de o acțiune în pretenții, situație în care nu se poate vorbi de o încălcare a principiului disponibilității. Critica apelanților că nu este aplicabilă prescripția dreptului la acțiune pentru că este vorba de o acțiune în revendicare mobiliară, care este imprescriptibilă, conform practicii Înaltei Curți, s-a apreciat ca nefondată, întrucât această instanță nu s-a pronunțat în această materie, ci doar atunci când este vorba de revendicarea bunurilor mobile de la terțul dobânditor de rea-credință, de la hoț și găsitor. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs, reclamanții T.M. și P.G.

criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod greșit a reținut instanța de apel că în cauză calificarea acțiunii a fost făcută chiar de reclamantă, iar acțiunea în restituire prin echivalent a bunurilor mobile este o acțiune în revendicare mobiliară, chiar dacă bunurile nu mai există în materialitatea lor. O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, întrucât acestea nu vizează acțiunile prin care se valorifică un drept real principal, cum este dreptul de proprietate, acțiunea în revendicare mobiliară fiind imprescriptibilă. Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Mai întâi, trebuie precizat că, deși recurenții invocă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Curtea nu va proceda la examinarea susținerilor din perspectiva cazului de modificare arătat deoarece părțile nu contestă hotărârea pentru interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății, cu consecința schimbării naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, criticile neîncadrându-se în ipoteza reglementată de textul de lege menționat. Criticile privind greșita calificare a acțiunii și reținerea prescriptibilității acțiunii sunt nefondate. Acțiunea prin care reclamantul cere restituirea bunurilor mobile preluate în mod abuziv, indicând inventarul total al acestora și făcând mențiunea expresă că bunurile nu se mai găsesc în materialitatea lor în bani, este în realitate o acțiune în daune, pretenții, prin chiar cuprinsul ei și nu o acțiune în revendicare mobiliară.

În mod legal, instanța a reținut că chiar reclamanții prin precizarea de acțiune din 28 mai 2009, au fixat cadrul procesual al judecății, respectiv obiectul judecății și natura juridică a pretențiilor, judecata având loc cu respectarea principiului disponibilității. Raportat la calificarea legală a acțiunii, în mod fondat instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Drepturile la acțiunile privitoare la drepturile de creanță sunt prescriptibile extinctiv. Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă n-a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din același act normativ, potrivit cu care dispozițiile art. 1 „nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servituți sau superficie” întrucât acțiunea reclamanților deși fundamentată pe un drept de proprietate, în lipsa obiectului dreptului, reprezintă o acțiune personală și nu una reală, fiind astfel supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții T.M. și P.G. împotriva deciziei nr. 69 din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești - secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2011.