ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1738/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1738/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Pucioasa sub nr. 1039 din 14 iunie 2006, reclamanții T.M.

și P.G. au contestat Hotărârea Comisiei Județene Dâmbovița de aplicare a Legii

fondului funciar nr. 3c/2006 și amendamentul nr. 4181/2006, prin care a fost

respinsă solicitarea lor privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru

suprafața de 1500 ha în echivalent bănesc și a materialului lemnos ce a

aparținut Întreprinderii Forestiere Societatea în Nume Colectiv „I.”,

proprietatea autorilor lor V.V. și I.T.

În motivarea

plângerii reclamanții au învederat că au solicitat restituirea prin echivalent

bănesc a terenurilor și materialului lemnos ce au aparținut Societății în Nume

Colectiv „I.”, însă cererea lor a fost respinsă pe considerentul că actele

depuse nu sunt concludente, iar pentru restul bunurilor, motivat de faptul că

nu fac obiectul Legii nr. 247/2005.

Apreciind că prin

actele de înființare ale societății, unde se arată aportul fiecărui asociat la

constituirea acesteia, facturile în baza cărora societatea a cumpărat terenuri

de la diverse persoane, precum și alte înscrisuri depuse, au dovedit existența

terenului forestier, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată.

Prin sentința civilă nr.

980 din 23 octombrie 2006, Judecătoria Pucioasa a admis plângerea reclamanților

privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 75 ha, iar în ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru

materialul lemnos confiscat, instanța, în baza art. 165 C. proc. civ., a dispus

disjungerea cauzei.

La data de 27

noiembrie 2006, în dosarul disjuns nr. 1662/2006, reclamanții și-au precizat

acțiunea introductivă, învederând că solicită restituirea, prin echivalent, a

228 mc lemn de foc, 1.213 mc buștean brad, 7.841 mc buștean fasonat, precum și

a utilajelor aparținând Întreprinderii forestiere SNC „I.” - linia tehnologică

a prelucrării lemnului, instalații gatere, locomotivă, scule de prelucrare a

lemnului, mașini de cusut.

Față de solicitarea

reclamanților, s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor și scoaterea din cauză a intimatelor Comisia Locală de

Aplicare a Legii fondului funciar Runcu și Comisia Județeană pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmbovița.

În baza art. 115 C.

proc. civ., Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, întrucât restituirea bunurilor

face obiectul Legii nr. 10/2001, iar o atare soluție se impune având în vedere

caracterul inadmisibil, imprescriptibil și insesizabil al proprietății publice.

Direcția Generală a

Finanțelor Publice Dâmbovița a formulat întâmpinare, solicitând scoaterea sa

din cauză pentru lipsa calității procesual pasive, întrucât nu are competența

de a reprezenta Statul Român.

După administrarea

probatoriilor cu acte, martori și expertiză având ca obiect evaluarea bunurilor

confiscate, Judecătoria Pucioasa, prin sentința civilă nr. 875 din 15 octombrie

2007, a respins excepția inadmisibilității invocată de Ministerul Finanțelor, a

admis acțiunea și a obligat pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de

3.214.596 lei cu titlu de despăgubiri.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că petenții au făcut dovada că autorii lor, în calitate

de asociați ai SNC ”I.”, au deținut bunurile menționate în anexele la

procesele-verbale de predare-primire depuse la dosar, bunuri ce au fost

preluate în mod abuziv de către stat.

Având în vedere

prevederile art. 3 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că „orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”,

coroborat cu dispozițiile art. 480 C. civ., instanța a considerat acțiunea ca

întemeiată și a admis-o în consecință.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Ministerul Finanțelor - prin D.G.F.P.

Dâmbovița, s-a apreciat că se impune respingerea sa, întrucât, în speță,

reclamanții nu au solicitat restituirea imobilelor teren sau construcție, ci

bunuri mobile care nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, modificată și republicată

prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P.

Dâmbovița.

Prin decizia civilă nr.

254 din 12 iunie 2008, Tribunalul Dâmbovița a anulat ca netimbrat apelul, pe

considerentul că nu a achitat taxa judiciară de timbru și nici timbrul

judiciar, deși a fost citat cu această mențiune, făcând aplicarea dispozițiilor

art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997.

Decizia mai

sus-menționată a fost atacată cu recurs de către pârâtul Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin decizia nr. 933

din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a dispus casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița, cu motivarea că

Statul Român nu are obligația de plată a taxei judiciare de timbru, în temeiul art.

17 teza I din Legea nr. 146/ 1997.

Prin decizia civilă nr.

512 din 17 decembrie 2003 Tribunalul Dâmbovița a admis apelul declarat de apelantul

pârât Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice, în contradictoriu cu intimații reclamanți

T.M. și P.G., a anulat hotărârea atacată și a reținut cauza spre rejudecare.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că petiționarii au solicitat contravaloarea

materialului lemnos confiscat și contravaloarea utilajelor aparținând S.N.C. I.,

iar potrivit art. 6 din Normele Metodologice de aplicarea a Legii nr. 10/2001 –

republicată - prin imobile s-a înțeles terenurile cu sau fără construcții, cu

oricare dintre destinațiile avute la data preluării, în mod abuziv, precum și

bunurile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții, arătându-se,

totodată, că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate

de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul.

Întrucât reclamanții

au solicitat măsuri reparatorii pentru materialul lemnos, devenit imobil prin

destinație și instalațiile și utilajele S.N.C. I., instanța a apreciat că, în

cauză, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 – republicată - și, în

consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din lege, competența de

soluționare a cauzei îi revenea tribunalului, și nu judecătoriei.

Cauza a fost

înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 993/120/2009, iar instanța a pus

în vedere reclamanților să precizeze în scris obiectul cererii, valoarea lui și

motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază cererea.

Reclamanții au

precizat acțiunea, în sensul că obiectul cererii introductive îl constituie

revendicarea bunurilor aparținând autorilor lor, bunuri mobile constând în

material lemnos și utilajele care au aparținut Întreprinderii Forestiere SNC I.

unde au fost patroni autorii lor; că aceste bunuri sunt mobile așa cum le

definește art. 473 C. civ. și nu au fost niciodată încorporate în imobile; că

valoarea este cea stabilită prin raportul de expertiză efectuat cu ocazia

primei judecări în fond a cauzei, respectiv 1.313.000 lei, sumă pe care o

solicită a fi reactualizată la data plății.

În motivarea

acțiunii, reclamanții arată că toate bunurile mobile arătate și descrise în

raportul de expertiză au aparținut Întreprinderii Forestiere SNC I.,

proprietatea autorilor lor, așa cum rezultă din actele depuse la dosar și

preluate abuziv de către organele de drept ale statului comunist, fără

despăgubire, conform proceselor – verbale de preluare depuse la dosar, iar bunurile

revendicate nu mai pot restituite în natură, motiv pentru care au solicitat

echivalentul bănesc al acestora.

Au mai susținut

reclamanții că privarea de bunuri în absența oricărei despăgubiri constituie o

încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale.

Reclamanții au

precizat că își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 480 și urm. C. civ.,

coroborate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul I la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 21 din

Constituția României și art. 3 C. civ. care garantează accesul la justiție.

Pârâta a depus

răspuns la precizările reclamanților, arătând că niciunul din actele

procedurale dispuse și efectuate de Judecătoria Pucioasa nu au nici cea mai

mică relevanță în această cauză, invocarea lor fiind inadmisibilă și solicită

respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

La solicitarea

instanței, reclamanții au depus la dosar precizări la acțiunea introductivă în

care au arătat că solicită valoarea în bani a materialului lemnos, a

utilajelor, instalațiilor și a celorlalte bunuri mobile identificate și

evaluate prin raportul de expertiză B.M. și completările la acest raport.

Prin decizia nr. 1748

pronunțată la 14 octombrie 2009, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția

inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive,

invocate de pârât, a admis excepția prescripției extinctive a acțiunii și a

respins ca prescrisă acțiunea.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea pendinte, astfel cum a fost

precizată la 01 aprilie 2009 și 28 mai 2009, reclamanții au solicitat

contravaloarea mai multor bunuri mobile aparținând autorilor lor (material

lemnos, utilaje și alte bunuri care au aparținut Întreprinderii Forestiere SNC I.),

care au fost preluate în anul 1948 de reprezentanți ai statului, ca urmare a

naționalizării Întreprinderii Forestiere SNC I.

Față de obiectul

cererii, tribunalul, având în vedere că acțiunea în revendicare este acea

acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar,

prin care se solicită restituirea unui bun sau a unor bunuri și că, la data

promovării acțiunii, bunurile preluate de stat nu mai există în materialitatea

lor, a apreciat că acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune în

pretenții, și nu o acțiune în revendicare, așa cum au calificat-o reclamanții.

Tribunalul a apreciat

că, față de calificarea dată acțiunii, cererea reclamanților, prin care se

tinde la recunoașterea unui drept de creanță al acestora împotriva statului,

apare ca admisibilă, neexistând nicio dispoziție legală expresă care să

interzică o astfel de acțiune.

În situația în care

legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să

fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, tribunalul

a apreciat că, în condițiile în care reclamanții au solicitat nu numai

contravaloarea utilajelor și instalațiilor preluate de stat, ci și

contravaloarea altor bunuri (material lemnos) ce nu au făcut obiectul Legii nr.

10/2001 și cum aceștia nu și-au întemeiat cererea pe dispozițiile legii

speciale (Legea nr. 10/2001) ci pe dispoziții generale, schimbarea temeiului

juridic al cererii nu se poate face de către instanță întrucât s-ar încălca

principiul disponibilității.

Mai mult, s-a

apreciat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în pretenții întemeiate pe

dreptul comun, și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea

reclamanților de accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului. Or, art. 6 din Convenție garantează fiecărei

persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță

judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale civile.

Pentru considerentele

mai sus expuse, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii

invocată de către pârât, și, având în vedere dispozițiile art. 12 alin. (5) din

Legea nr. 213/1998 și împrejurarea că reclamanții au solicitat contravaloarea

mai multor bunuri care au fost preluate de către reprezentanți ai statului (în

speță, Ministerul Industriei, după cum reiese din înscrisurile aflate la filele

50-61 din dosarul nr. 1662/2006 și respectiv la filele 32 și următoarele din

dosarul de fond), tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale

pasive, invocată de pârât.

Cu privire la

excepția prescripției extinctive a acțiunii, tribunalul a constatat că aceasta

este întemeiată, întrucât acțiunea reclamanților, fiind acțiune personală prin

care se valorifică de către reclamanți un drept de creanță, este o acțiune ce

se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la data nașterii dreptului la

acțiune (data preluării abuzive a bunurilor) și care, chiar admițând că a fost

suspendat în conformitate cu art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, pe

toată perioada scursă de la data preluării – vara anului 1948 și până la 22

decembrie 1989, când reclamanții au fost împiedicați de existența regimului

comunist să facă acte de întrerupere a prescripției, respectiv să introducă

cereri de chemare în judecată, s-a împlinit de circa 16 ani.

Ca urmare, tribunalul

a admis excepția prescripției extinctive a acțiunii și a respins, ca prescrisă,

acțiunea formulată de reclamanții T.M. și P.G. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român – prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Împotriva sentinței

Tribunalului Dâmbovița au formulat apel T.M. și P.G., pentru următoarele

motive:

Un prim motiv a fost

că instanța de fond a respins acțiunea, prin invocarea excepției prescripției

extinctive, motivat de modificarea obiectului cererii, din acțiune în

revendicare, în acțiune în pretenții, care se prescrie în termen de 3 ani.

S-a arătat că această

recalificare a acțiunii introductive și precizată de reclamanți, din acțiune în

revendicare mobiliară, în acțiune în pretenții, s-a făcut de către instanța de

fond fără a fi pusă în discuția părților.

Au susținut apelanții

că, dacă această recalificare a temeiului de drept al acțiunii ar fi fost pusă

de către instanță în discuția părților, ar fi putut răspunde la ea, arătând că,

în baza principiului disponibilității, înțeleg să se judece în revendicare mobiliară.

În dezvoltarea motivului

de apel, s-a arătat că instanța de fond face această recalificare a cererii

introductive, motivat de faptul că reclamanții, nemaiputând solicita

restituirea în natură a bunurilor mobile revendicate, au solicitat restituirea

lor în echivalent bănesc, însă, această motivare, că s-a solicitat revendicarea

bunurilor mobile prin restituirea lor în echivalent bănesc, nu poate conduce la

o recalificare a acțiunii din revendicare, în acțiune pretenții, deoarece s-ar

încălca principiul disponibilității.

De asemenea,

apelanții au arătat că la data când instanța a pus în discuție excepția

prescripției, respectiv la data de 7 octombrie 2009, instanța nu a motivat

invocarea acestei excepții pe o eventuală recalificare a acțiunii, din acțiune în

revendicare, în acțiune în pretenții.

Au susținut apelanții

că, în ceea ce privește prescripția acțiunii în revendicare mobiliară, practica

Instanței Supreme s-a modificat în anul 1992, când s-a stabilit că nu se poate

face nicio diferențiere între drepturile imobiliare și cele mobiliare, că

dreptul la acțiune în revendicare este imprescriptibil, pentru că proprietatea

nu se pierde prin neuz, fiind un drept perpetuu.

S-a solicitat

admiterea apelului, respingerea excepției prescripției extinctive și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Dâmbovița.

Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului a formulat precizări, arătând că, potrivit art.

II din Legea nr. 302/2009 în procesele și cererile având ca obiect dispozițiile

art. 31 din Legea nr. 10/2001 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului se substituie și dobândește calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor

Publice și a instituțiilor publice implicate.

Intimata a considerat

că în mod neîntemeiat instanța a dispus citarea în cauză a Autorității pentru

Valorificarea Activelor Statului și a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive.

În ședința publică

din 10 februarie 2010, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a dispus citarea

Statului Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor – D.G.F.P. Dâmbovița.

Intimata Statului

Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor – D.G.F.P. Dâmbovița nu a

formulat întâmpinare până la data judecății.

Prin decizia nr. 69

din 14 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că este nefondată critica privind o recalificare a acțiunii

introductive și precizate, din acțiunea în revendicare imobiliară, în acțiune

în pretenții, fără a fi pusă în discuția părților, întrucât chiar apelanții

și-au precizat acțiunea prin cererea depusă la data de 28 mai  2009 (dosar

fond) prin care au solicitat contravaloarea în bani a acestor bunuri, deci

calificarea au făcut-o apelanții, și nu instanța de fond.

Că față de aceste

precizări depuse la instanța de fond în mod corect s-a apreciat că este vorba

de o acțiune în pretenții, situație în care nu se poate vorbi de o încălcare a

principiului disponibilității.

Critica apelanților

că nu este aplicabilă prescripția dreptului la acțiune pentru că este vorba de

o acțiune în revendicare mobiliară, care este imprescriptibilă, conform

practicii Înaltei Curți, s-a apreciat ca nefondată, întrucât această instanță

nu s-a pronunțat în această materie, ci doar atunci când este vorba de

revendicarea bunurilor mobile de la terțul dobânditor de rea-credință, de la

hoț și găsitor.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs, reclamanții T.M. și P.G.

criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat că în mod greșit a reținut instanța de apel că

în cauză calificarea acțiunii a fost făcută chiar de reclamantă, iar acțiunea

în restituire prin echivalent a bunurilor mobile este o acțiune în revendicare

mobiliară, chiar dacă bunurile nu mai există în materialitatea lor.

O altă critică

vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958,

întrucât acestea nu vizează acțiunile prin care se valorifică un drept real

principal, cum este dreptul de proprietate, acțiunea în revendicare mobiliară

fiind imprescriptibilă.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Mai întâi, trebuie

precizat că, deși recurenții invocă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

8 C. proc. civ., Curtea nu va proceda la examinarea susținerilor din

perspectiva cazului de modificare arătat deoarece părțile nu contestă hotărârea

pentru interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății, cu consecința

schimbării naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestora,

criticile neîncadrându-se în ipoteza reglementată de textul de lege menționat.

Criticile privind

greșita calificare a acțiunii și reținerea prescriptibilității acțiunii sunt

nefondate.

Acțiunea prin care

reclamantul cere restituirea bunurilor mobile preluate în mod abuziv, indicând

inventarul total al acestora și făcând mențiunea expresă că bunurile nu se mai

găsesc în materialitatea lor în bani, este în realitate o acțiune în daune,

pretenții, prin chiar cuprinsul ei și nu o acțiune în revendicare mobiliară.

În mod legal,

instanța a reținut că chiar reclamanții prin precizarea de acțiune din 28 mai

2009, au fixat cadrul procesual al judecății, respectiv obiectul judecății și

natura juridică a pretențiilor, judecata având loc cu respectarea principiului

disponibilității.

Raportat la

calificarea legală a acțiunii, în mod fondat instanța a reținut incidența în

cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Drepturile la

acțiunile privitoare la drepturile de creanță sunt prescriptibile extinctiv.

Conform art. 1 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial

se stinge prin prescripție dacă n-a fost exercitat în termenul stabilit de

lege.

În cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 21 din același act normativ, potrivit cu care

dispozițiile art. 1 „nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile

de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servituți sau superficie” întrucât

acțiunea reclamanților deși fundamentată pe un drept de proprietate, în lipsa

obiectului dreptului, reprezintă o acțiune personală și nu una reală, fiind

astfel supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții T.M. și P.G. împotriva deciziei

nr. 69 din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești - secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2011.