ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 329/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2588 din 30 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, în dosarul nr. 8585/63/2009, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta pârâtă SC T. SRL prin administrator judiciar BNP C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC B.F. SRL; a fost anulată ca insuficient timbrată cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă și obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 174.602,14 lei actualizată la data plății efective.

În considerentele sentinței s-a reținut faptul că între reclamantă, în calitate de executant și pârâtă, în calitate de achizitor, s-a încheiat contractul de lucrări nr. 58 din 05 septembrie 2007, în baza căruia părțile și-au asumat reciproc obligații, respectiv reclamanta s-a obligat să execute și să finalizeze construcția unei farmacii în comuna Livezi în termen de 12 luni de la data semnării acestui act, iar pârâta să plătească prețul de 268.900 lei, fără TVA. S-a constatat că reclamanta pentru lucrările efectuate a emis factura nr. 962/0000814 din data de 30 septembrie 2008 pentru suma de 95.200 lei, factură semnată de către pârâtă, fiind acceptată la plată, precum și factura nr. 45/0000995 din 28 aprilie 2009 pentru suma de 184.439,31 lei, factură ce a fost emisă de reclamantă ulterior deschiderii procedurii generale de insolvență împotriva SC T. SRL, care este contestată de către pârâtă.

S-a apreciat că nu au suport probator susținerile pârâtei referitoare la faptul că ar fi achitat reclamantei prin administratorul acesteia, P.M., suma de 85.000 lei, deoarece dovada plății se poate face decât cu acte, care nu au fost depuse la dosar, iar această sumă trebuia să fie evidențiată în contabilitatea ambelor societăți în litigiu, nefiind suficient să fie înregistrată doar în contabilitatea reclamantei. Instanța de fond a constatat că, într-adevăr, reclamanta nu a finalizat lucrarea în termenul convenit de părți în cuprinsul clauzelor contractuale, însă pe parcursul execuției lucrării pârâta nu a depus vreun înscris din care să rezulte că a avut obiecțiuni cu privire la efectuarea cu întârziere a lucrărilor, ori cu privire la cantitățile de materiale și la calitatea lucrărilor efectuate.

Împotriva sentinței nr. 2588 din 30 noiembrie 2010 a Tribunalului Dolj, secția comercială a declarat apel pârâta-reclamantă reconvenientă SC B.F. SRL, criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei. Într-o primă critică, s-a invocat de către apelanta pârâtă faptul că în mod eronat instanța de fond a dispus anularea ca insuficient timbrată a cererii reconvenționale, apreciind că în speță, raportat la obiectul cererii nu sunt aplicabile în cauză considerentele deciziei nr. 32/2009 a ÎCCJ, deoarece această decizie s-ar aplica doar la cauzele care au un efect direct translativ, în speță nefiind într-o astfel de situație. O altă critică a apelantei pârâte s-a referit la faptul că instanța de fond, fără a încuviința probatorii, a luat în calcul atât factura nr. 262 din 30 septembrie 2008 pentru suma de 95.200 lei, pe care apelanta pârâtă a semnat-o și a acceptat-o la plată, dar și factura 45 din 28 aprilie 2009 emisă după intrarea societății în faliment.

În acest sens apelanta a arătat că instanța de fond nu a încuviințat audierea martorului P.M. În ce privește expertiza efectuată la fond, apelanta pârâtă a arătat că expertul recunoaște că s-ar fi impus evaluarea materialelor și a manoperei de către un expert specializat, apelanta solicitând o astfel de probă și desemnarea unui expert evaluator A. O altă critică a apelantei pârâte s-a referit la faptul că instanța de fond în mod greșit a apreciat că părțile nu au depus la dosar și nici la dispoziția expertului actele privind execuția lucrării. Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 91 din 9 iunie 2011, a respins, ca nefondat apelul pârâtei-reclamante reconveniente.

În fundamentarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele: - prima critică ce vizează anularea ca insuficient timbrată a cererii reconvenționale, este neîntemeiată, având în vedere că în mod corect instanța de fond a apreciat că obiectul cererii prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului încheiat între părți este unul evaluabil în bani, iar raportat la valoarea contractului instanța de fond a pus în vedere pârâtei reclamante să achite taxa de timbru, obligație ce nu a fost respectată de parte, deși i s-a respins cererea de reexaminare a cuantumului taxei de timbru.

- în ce privește critica referitoare la faptul că instanța de fond nu a încuviințat proba cu martori pentru a dovedi că ar fi fost achitată contravaloarea primei facturi emise și acceptată la plată, instanța de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a considerat față de susținerea apelantei că această sumă ar fi fost achitată fără a i se emite un înscris doveditor, dovada plății contravalorii facturii nu se poate face în cazul raporturilor comerciale între două societăți decât cu acte; - din probele administrate la instanța de fond, respectiv din cuprinsul raportului de expertiză întocmit la instanța de fond rezultă că s-a întocmit de către intimata reclamantă un deviz ofertă în care s-a specificat valoarea totală a materialelor și a manoperei, act ce a fost semnat de părți fără obiecțiuni, acest fapt conducând la concluzia că apelanta pârâtă a acceptat valoarea materialelor și manoperei din deviz care este aceeași cu cea din contractul încheiat la data de 5 septembrie 2007. În ce privește solicitarea apelantei pârâte referitoare la efectuarea unei expertize în cauză de către un expert evaluator A. care să evalueze materialele și manopera, curtea de apel a apreciat că nu se impune administrarea în cauză a acestei probe deoarece expertul care a efectuat expertiza la instanța de fond este expert A.,

apelanta pârâtă formulând obiecțiuni la care ulterior a răspuns expertul desemnat în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă reconvențional solicitând admiterea recursului în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța nu a intrat în judecata fondului iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate și a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii introductive. Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., aducând în susținerea acestora următoarea argumentație: I. În fundamentarea criticilor formulate în principal recurenta aduce următoarele argumente: - cu privire la anularea ca insuficient timbrată a cererii reconvenționale recurenta critică poziția instanței de fond și de apel care având în vedere decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au considerat cererea evaluabilă deși în cauză s-a invocat nulitatea absolută a contractului, fictivitatea acestuia. Arată recurenta că în speța de față plata taxei a devenit un instrument greșit „de asanare” a cererilor abuzive și a condus la afectarea dreptului său la apărare prin aceea că instanța ia în calcul un element din acel contract a cărui valoare juridică este contestată, valoarea din contractul de antrepriză fiind generică, prețul fiind cel din situațiile de lucrări confirmate de părți și regăsite pe teren.

II. Referitor la criticile cu caracter subsidiar recurenta consideră că instanța nu a intrat în cercetarea fondului odată ce anumite probe au fost respinse ca inadmisibile fără a exista un temei juridic în acest sens, deși aceste probe au fost considerate de recurentă ca fiind esențiale, context în care apărările sale nu au fost examinate. Sub acest aspect recurenta face următoarele precizări: - cu privire la respingerea cererii de încuviințare a probei cu martori, atât instanța de fond, cât și cea de apel au respins-o considerând că între societăți dovada plății se poate face doar cu acte, soluția fiind criticabilă, întrucât instanța face o confuzie și suprapune două planuri distincte: pe de o parte, raportul de drept comercial a cărui probă se face conform art. 46 C. com.

și, pe de altă parte, respectarea obligațiilor fiscale ale comercianților de a ține evidența contabilă conform legislației fiscale speciale. Recurenta apreciază că cererea de probatorii era admisibilă întrucât dovada plății se poate face cu orice mijloc de probă, neexistând în raporturile comerciale vreo limitare așa cum este cazul art. 1191 C. civ. - În aprecierea plății sumei de 85.000 lei făcută de recurentă către P.M. instanța de apel în mod greșit reține și face trimitere la interogatoriul luat întrucât interogatoriul fiind al persoanei juridice el s-a luat prin transmiterea către societate și a fost semnat de reprezentantul legal, adică lichidator și lângă a semnat și fostul administrator, adică soția celui pe care recurenta îl dorea audiat ca martor.

Arată recurenta că interpretarea instanței este greșită prin calificarea lui P.M. ca reprezentant de fapt, de aici și concluzia greșită că „astfel încât aspectele invocate pot face obiectul interogatoriului adresat de părți”. Conchide recurenta-pârâtă că interpretarea greșită a probatoriului de către instanța de apel a pus pârâta în imposibilitatea de a-și formula apărări, în speță neexistând probe care să susțină acțiunea reclamantei.

Mai precizează recurenta că este criticabil și argumentul oferit de instanța de apel la pagina patru din decizie prin care se arată că nu se poate reține concluzia expertului legat de neclaritățile găsite sau că nu s-au respectat prevederile contractului de niciuna din părți, întrucât acestea nu au relevanță în stabilirea cuantumului valorii rămasă de achitat întrucât valorile sunt identice cu cele găsite pe teren și cu prețul din devizul ofertă și că se justifică și prin trimiterea la art. 16.2 din contract ce prevede dreptul antreprenorului de a sista sau de a diminua ritmul lucrărilor, întrucât instanța nu a stabilit contextul întreruperii lucrărilor, motivele ce au determinat acest fapt.

Mai mult, interpretarea instanței este chiar în contradicție cu ceea ce expertul a susținut cu privire la T., acesta fiind profesionistul ce trebuia să respecte o anumită legislație. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta. I. Referitor la criticile de nelegalitate invocate de recurentă cu privire la soluția de anulare, ca insuficient timbrată, a cererii reconvenționale, Înalta Curte le va îndepărta cu motivarea că, față de obiectul cererii reconvenționale, de constatare a nulității contractului instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 2 alin. (1) 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

De menționat este și faptul că recurenta-pârâtă reconvenientă a formulat cerere de reexaminare a cuantumului taxei de timbru, cerere respinsă de instanță prin încheierea de ședință din mai 2010, soluția astfel pronunțată întemeindu-se și pe Decizia nr. XXXIII din 8 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii. II. Criticile formulate de recurentă în subsidiarul cererii vizează exclusiv administrarea și interpretarea de către instanță a materialului probatoriu, fapt ce situează analiza acestora în sfera examenului de temeinicie și nu în cea a examenului de legalitate proprie acestei etape procesuale, în reglementarea configurată de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.F. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 91 din 9 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 31 ianuarie 2012.