ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 329/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

2588 din 30 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială,

în dosarul nr. 8585/63/2009, a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanta pârâtă SC T. SRL prin administrator judiciar BNP C. SPRL, în

contradictoriu cu pârâta reclamantă SC B.F. SRL; a fost anulată ca insuficient

timbrată cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă și obligată

pârâta să-i plătească reclamantei suma de 174.602,14 lei actualizată la data

plății efective.

În considerentele

sentinței s-a reținut faptul că între reclamantă, în calitate de executant și

pârâtă, în calitate de achizitor, s-a încheiat contractul de lucrări nr. 58 din

05 septembrie 2007, în baza căruia părțile și-au asumat reciproc obligații,

respectiv reclamanta s-a obligat să execute și să finalizeze construcția unei

farmacii în comuna Livezi în termen de 12 luni de la data semnării acestui act,

iar pârâta să plătească prețul de 268.900 lei, fără TVA. S-a constatat că

reclamanta pentru lucrările efectuate a emis factura nr. 962/0000814 din data

de 30 septembrie 2008 pentru suma de 95.200 lei, factură semnată de către

pârâtă, fiind acceptată la plată, precum și factura nr. 45/0000995 din 28

aprilie 2009 pentru suma de 184.439,31 lei, factură ce a fost emisă de

reclamantă ulterior deschiderii procedurii generale de insolvență împotriva SC T.

SRL, care este contestată de către pârâtă. S-a apreciat că nu au suport

probator susținerile pârâtei referitoare la faptul că ar fi achitat reclamantei

prin administratorul acesteia, P.M., suma de 85.000 lei, deoarece dovada plății

se poate face decât cu acte, care nu au fost depuse la dosar, iar această sumă

trebuia să fie evidențiată în contabilitatea ambelor societăți în litigiu,

nefiind suficient să fie înregistrată doar în contabilitatea reclamantei.

Instanța de fond a constatat că, într-adevăr, reclamanta nu a finalizat

lucrarea în termenul convenit de părți în cuprinsul clauzelor contractuale,

însă pe parcursul execuției lucrării pârâta nu a depus vreun înscris din care

să rezulte că a avut obiecțiuni cu privire la efectuarea cu întârziere a

lucrărilor, ori cu privire la cantitățile de materiale și la calitatea

lucrărilor efectuate.

Împotriva sentinței

nr. 2588 din 30 noiembrie 2010 a Tribunalului Dolj, secția comercială a declarat

apel pârâta-reclamantă reconvenientă SC B.F. SRL, criticând-o sub aspectul

nelegalității și al netemeiniciei.

Într-o primă critică,

s-a invocat de către apelanta pârâtă faptul că în mod eronat instanța de fond a

dispus anularea ca insuficient timbrată a cererii reconvenționale, apreciind că

în speță, raportat la obiectul cererii nu sunt aplicabile în cauză

considerentele deciziei nr. 32/2009 a ÎCCJ, deoarece această decizie s-ar

aplica doar la cauzele care au un efect direct translativ, în speță nefiind într-o

astfel de situație.

O altă critică a

apelantei pârâte s-a referit la faptul că instanța de fond, fără a încuviința

probatorii, a luat în calcul atât factura nr. 262 din 30 septembrie 2008 pentru

suma de 95.200 lei, pe care apelanta pârâtă a semnat-o și a acceptat-o la

plată, dar și factura 45 din 28 aprilie 2009 emisă după intrarea societății în

faliment. În acest sens apelanta a arătat că instanța de fond nu a încuviințat

audierea martorului P.M.

În ce privește

expertiza efectuată la fond, apelanta pârâtă a arătat că expertul recunoaște că

s-ar fi impus evaluarea materialelor și a manoperei de către un expert

specializat, apelanta solicitând o astfel de probă și desemnarea unui expert

evaluator A.

O altă critică a

apelantei pârâte s-a referit la faptul că instanța de fond în mod greșit a

apreciat că părțile nu au depus la dosar și nici la dispoziția expertului

actele privind execuția lucrării.

Curtea de Apel

Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 91 din 9 iunie 2011, a respins, ca nefondat apelul pârâtei-reclamante reconveniente. În fundamentarea acestei

soluții, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele:

- prima critică ce

vizează anularea ca insuficient timbrată a cererii reconvenționale, este

neîntemeiată, având în vedere că în mod corect instanța de fond a apreciat că

obiectul cererii prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului

încheiat între părți este unul evaluabil în bani, iar raportat la valoarea

contractului instanța de fond a pus în vedere pârâtei reclamante să achite taxa

de timbru, obligație ce nu a fost respectată de parte, deși i s-a respins

cererea de reexaminare a cuantumului taxei de timbru.

- în ce privește

critica referitoare la faptul că instanța de fond nu a încuviințat proba cu

martori pentru a dovedi că ar fi fost achitată contravaloarea primei facturi

emise și acceptată la plată, instanța de apel a apreciat că în mod corect

instanța de fond a considerat față de susținerea apelantei că această sumă ar

fi fost achitată fără a i se emite un înscris doveditor, dovada plății

contravalorii facturii nu se poate face în cazul raporturilor comerciale între

două societăți decât cu acte;

- din probele

administrate la instanța de fond, respectiv din cuprinsul raportului de expertiză

întocmit la instanța de fond rezultă că s-a întocmit de către intimata

reclamantă un deviz ofertă în care s-a specificat valoarea totală a

materialelor și a manoperei, act ce a fost semnat de părți fără obiecțiuni, acest

fapt conducând la concluzia că apelanta pârâtă a acceptat valoarea materialelor

și manoperei din deviz care este aceeași cu cea din contractul încheiat la data

de 5 septembrie 2007.

În ce privește

solicitarea apelantei pârâte referitoare la efectuarea unei expertize în cauză

de către un expert evaluator A. care să evalueze materialele și manopera, curtea

de apel a apreciat că nu se impune administrarea în cauză a acestei probe

deoarece expertul care a efectuat expertiza la instanța de fond este expert A.,

apelanta pârâtă formulând obiecțiuni la care ulterior a răspuns expertul

desemnat în cauză.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă reconvențional solicitând admiterea

recursului în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

având în vedere că instanța nu a intrat în judecata fondului iar, în subsidiar,

modificarea deciziei atacate și a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii

introductive.

Recurenta-pârâtă își

subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., aducând în susținerea acestora următoarea argumentație:

I. În fundamentarea

criticilor formulate în principal recurenta aduce următoarele argumente:

- cu privire la

anularea ca insuficient timbrată a cererii reconvenționale recurenta critică

poziția instanței de fond și de apel care având în vedere decizia nr. 32/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție au considerat cererea evaluabilă deși în

cauză s-a invocat nulitatea absolută a contractului, fictivitatea acestuia.

Arată recurenta că în

speța de față plata taxei a devenit un instrument greșit „de asanare” a

cererilor abuzive și a condus la afectarea dreptului său la apărare prin aceea

că instanța ia în calcul un element din acel contract a cărui valoare juridică

este contestată, valoarea din contractul de antrepriză fiind generică, prețul

fiind cel din situațiile de lucrări confirmate de părți și regăsite pe teren.

II. Referitor la

criticile cu caracter subsidiar recurenta consideră că instanța nu a intrat în

cercetarea fondului odată ce anumite probe au fost respinse ca inadmisibile

fără a exista un temei juridic în acest sens, deși aceste probe au fost

considerate de recurentă ca fiind esențiale, context în care apărările sale nu

au fost examinate.

Sub acest aspect

recurenta face următoarele precizări:

- cu privire la

respingerea cererii de încuviințare a probei cu martori, atât instanța de fond,

cât și cea de apel au respins-o considerând că între societăți dovada plății se

poate face doar cu acte, soluția fiind criticabilă, întrucât instanța face o

confuzie și suprapune două planuri distincte: pe de o parte, raportul de drept

comercial a cărui probă se face conform art. 46 C. com. și, pe de altă parte,

respectarea obligațiilor fiscale ale comercianților de a ține evidența

contabilă conform legislației fiscale speciale. Recurenta apreciază că cererea

de probatorii era admisibilă întrucât dovada plății se poate face cu orice

mijloc de probă, neexistând în raporturile comerciale vreo limitare așa cum este

cazul art. 1191 C. civ.

- În aprecierea

plății sumei de 85.000 lei făcută de recurentă către P.M. instanța de apel în

mod greșit reține și face trimitere la interogatoriul luat întrucât

interogatoriul fiind al persoanei juridice el s-a luat prin transmiterea către

societate și a fost semnat de reprezentantul legal, adică lichidator și lângă a

semnat și fostul administrator, adică soția celui pe care recurenta îl dorea

audiat ca martor.

Arată recurenta că

interpretarea instanței este greșită prin calificarea lui P.M. ca reprezentant

de fapt, de aici și concluzia greșită că „astfel încât aspectele invocate pot

face obiectul interogatoriului adresat de părți”.

Conchide

recurenta-pârâtă că interpretarea greșită a probatoriului de către instanța de

apel a pus pârâta în imposibilitatea de a-și formula apărări, în speță

neexistând probe care să susțină acțiunea reclamantei.

Mai precizează

recurenta că este criticabil și argumentul oferit de instanța de apel la pagina

patru din decizie prin care se arată că nu se poate reține concluzia expertului

legat de neclaritățile găsite sau că nu s-au respectat prevederile contractului

de niciuna din părți, întrucât acestea nu au relevanță în stabilirea

cuantumului valorii rămasă de achitat întrucât valorile sunt identice cu cele

găsite pe teren și cu prețul din devizul ofertă și că se justifică și prin

trimiterea la art. 16.2 din contract ce prevede dreptul antreprenorului de a

sista sau de a diminua ritmul lucrărilor, întrucât instanța nu a stabilit

contextul întreruperii lucrărilor, motivele ce au determinat acest fapt. Mai

mult, interpretarea instanței este chiar în contradicție cu ceea ce expertul a

susținut cu privire la T., acesta fiind profesionistul ce trebuia să respecte o

anumită legislație.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că

recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

I. Referitor la

criticile de nelegalitate invocate de recurentă cu privire la soluția de

anulare, ca insuficient timbrată, a cererii reconvenționale, Înalta Curte le va

îndepărta cu motivarea că, față de obiectul cererii reconvenționale, de

constatare a nulității contractului instanța de apel a făcut o corectă aplicare

și interpretare a art. 2 alin. (1)

1

din Legea nr. 146/1997 privind

taxele judiciare de timbru.

De menționat este și

faptul că recurenta-pârâtă reconvenientă a formulat cerere de reexaminare a

cuantumului taxei de timbru, cerere respinsă de instanță prin încheierea de

ședință din mai 2010, soluția astfel pronunțată întemeindu-se și pe Decizia nr.

XXXIII din 8 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul

unui recurs în interesul legii.

II. Criticile

formulate de recurentă în subsidiarul cererii vizează exclusiv administrarea și

interpretarea de către instanță a materialului probatoriu, fapt ce situează

analiza acestora în sfera examenului de temeinicie și nu în cea a examenului de

legalitate proprie acestei etape procesuale, în reglementarea configurată de

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC B.F. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 91 din 9 iunie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 31 ianuarie 2012.