ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1159/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială,

de contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.B. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul M.A.P.D.R., anularea Ordinului nr. 2275 din 9

octombrie 2009 emis de pârât, reintegrarea sa în funcția de director

coordonator al Direcției pentru agricultură și dezvoltare rurală Constanța,

plata drepturilor salariale și/sau a prestațiilor de asigurări sociale

cuvenite, indexate, majorate și reactualizate, de la momentul eliberării din

funcție până la data reintegrării, suspendarea executării actului contestat în

temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, precum și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a ocupat funcția de director coordonator al Direcției

pentru agricultură și dezvoltare Constanța începând cu 28 mai 2009, urmare a emiterii

de către M.A.P.D.R. a Ordinului 1407 din 28 mai 2009 de numire a sa în funcția

menționată, cu încheierea contractului de management din 28 mai 2009, iar prin

Ordinul nr. 2275/2009, emis de către pârât, s-a dispus acordarea unui preaviz

de 15 zile de la expirarea căruia încetează aplicabilitatea Ordinului nr. 1407/2009

și a contractului de management, fără a se menționa un motiv de fapt al

măsurilor dispuse.

Reclamantul a

criticat ordinul contestat pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că la

data luării măsurii se afla în incapacitate temporară de muncă, că ordinul a

fost emis fără să existe un motiv de fapt care să justifice încetarea contractului

de management, cu atât mai mult cu cât în conținutul actului contestat nu se

indică motivul de fapt al măsurii dispuse de M.A.P.D.R., că desființarea

postului ocupat de reclamant nu a avut loc în realitate, mai mult, O.U.G. nr. 105/2009,

în baza căreia a fost emis ordinul, a fost declarată neconstituțională.

instanțe

Prin Sentința civilă nr.

162/ CA din data de 3 mai 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă,

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată

de către reclamantul P.B. și, în consecință, a dispus anularea Ordinului nr. 2275

din 9 octombrie 2009 emis de către pârât, a obligat pârâtul către reclamant la

plata drepturilor salariale pentru perioada 12 octombrie 2009 – 22 decembrie 2009

indexate la data plății, a luat act de faptul că reclamantul renunțat la

capătul de cerere privind reintegrarea în funcția de director, a respins capătul

de cerere privind suspendarea executării Ordinului 2275/2009 și capătul de

cerere privind plata cheltuielilor de judecată ca nedovedit.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că Ordinul nr. 2275 din 9 octombrie 2009 a

fost emis în considerarea art. IV și XIV din O.U.G. 105/2009, art. 65 alin. (1)

din Legea 53/2003 și art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management, art.

1 pct. 1-5 și 26, art. III, IV, V și VIII, declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 1629/2009, astfel că Ordinul nr. 2275/2009, întemeiat pe aceste dispoziții,

nu mai are fundament juridic, fiind, de asemenea, emis și fără respectarea

dispozițiilor art. 9 din contractul de management.

A mai reținut

instanța de fond că din actele și lucrările dosarului nu rezultă că funcția

deținută de reclamant a fost efectiv desființată.

În ceea ce privește

suspendarea executării actului administrativ, prima instanță a apreciat că nu

sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004, respectiv

reclamantul nu mai este prejudiciat de ordinul contestat, acesta fiind anulat

prin prezenta hotărâre, iar pe de altă parte, prin hotărârea nr. 569/2009

pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 1451/36/2009 (filele 54 -

55) s-a dispus deja suspendarea executării ordinului contestat.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul M.A.D.R., solicitând modificarea ei în

sensul respingerii cererii reclamantului ca lipsită de obiect și, în subsidiar,

ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9

și ale art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurentul a susținut că acțiunea reclamantului a rămas fără obiect în

urma declarării ca neconstituționale a O.U.G. nr. 105/2009, că cererea privind

reintegrarea a rămas lipsită de obiect ca efect al D.C.C. nr. 414 din 14

aprilie 2010, că reclamantul nu putea avea calitatea de persoană vătămată câtă

vreme numirea sa fusese făcută în baza O.U.G. nr. 37/2009, declarată, la rândul

său, neconstituțională, că actul contestat a fost emis în aplicarea O.U.G. nr. 105/2009,

în vigoare la momentul respectiv.

În concluziile scrise

depuse în cauză, recurentul a reiterat imposibilitatea punerii în executare a

reintegrării reclamantului - intimat în funcția de director coordonator,

funcție ce nu mai există.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de către recurentă și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, Înalta

Curte constată că instanța de fond nu a dispus, prin sentința recurată,

reintegrarea reclamantului-intimat în funcția de director coordonator al

Direcției pentru agricultură și dezvoltare rurală Constanța, criticile

recurentului sub acest aspect fiind lipsite de fundament.

De altfel, în lumina

considerentelor Deciziilor nr. 413/2010 și nr. 414/2010 ale Curții

Constituționale care, exercitând controlul de constituționalitate asupra legii

de modificare și completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a

reținut că începând cu data de 28 februarie 2010, reglementarea în vigoare cu

privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară

modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin O.U.G. nr. 105/2009, acesta

fiind un efect specific al pierderii legitimității constituționale a celor două

ordonanțe de urgență menționate, reintegrarea reclamantului-intimat nu ar mai

fi fost admisibilă.

În ceea ce privește

legalitatea Ordinului nr. 2275 din 9 octombrie 2009, emis de către recurent, acesta

a fost emis, în esență, în temeiul art. IV și XIV din O.U.G. nr. 105/2009,

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009.

Viciul de

constituționalitate constatat cu privire la O.U.G. nr. 105/2009 afectează în

egală măsură actele administrative emise în baza și pentru executarea unor

dispoziții neconstituționale, întrucât asemenea acte devin lipsite de temei

legal și nu poate fi calificat drept legal un act juridic emis sau încheiat în

baza unei dispoziții neconstituționale.

Actele și

măsurile adoptate în baza acestei Ordonanțe sunt afectate de viciul de

neconstituționalitate al acestui act normativ și, în consecință, corect au fost

anulate de instanța de fond

Menținerea actelor

administrative emise în baza acestui act normativ ar lipsi de finalitate

controlul de constituționalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului

legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituției, ci

include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentate ale

destinatarilor normelor declarate neconstituționale.

Susținerile

recurentului privind lipsa de obiect a acțiunii, respectiv lipsa interesului

intimatului-reclamant, sunt nefondate.

Art. 1 alin.

(1)

din

Legea nr. 554/2004 arată că „orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente,

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi

atât privat, cât și public.

”

În speță,

reclamantul avea calitatea de funcționar public, drepturile sale fiind

prevăzute specific de Legea nr. 188/1999.

Recurentul

nu se poate prevala de viciul deciziei de numire, emisă chiar de către

recurent, viciu derivat din neconstituționalitatea actului normativ în

aplicarea căreia a fost emisă, pentru a pretinde că intimatul nu avea nici un

drept la protecția așteptărilor și intereselor sale legitime, a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 188/1999, derivate din ocuparea unei funcții publice pe

criterii obiective, neputându-i fi imputată reglementarea legală defectuoasă

referitoare la postul pe care a fost încadrat în contextul principiului

protecției cetățeanului împotriva arbitrariului autorităților publice.

Pe de

altă parte, nu se poate susține că efectele neconstituționalității O.U.G. nr. 105/2007

lipsesc automat de obiect acțiunile vizând anularea actelor emise în baza

acesteia, un asemenea argument fiind contrar rațiunii și dispozițiilor art. 9

din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste

considerente, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

raportat la art. 312 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul

declarat în cauză ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 162/ CA din data de 3 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2011.