ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1159/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.P.D.R., anularea Ordinului nr. 2275 din 9 octombrie 2009 emis de pârât, reintegrarea sa în funcția de director coordonator al Direcției pentru agricultură și dezvoltare rurală Constanța, plata drepturilor salariale și/sau a prestațiilor de asigurări sociale cuvenite, indexate, majorate și reactualizate, de la momentul eliberării din funcție până la data reintegrării, suspendarea executării actului contestat în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a ocupat funcția de director coordonator al Direcției pentru agricultură și dezvoltare Constanța începând cu 28 mai 2009, urmare a emiterii de către M.A.P.D.R. a Ordinului 1407 din 28 mai 2009 de numire a sa în funcția menționată, cu încheierea contractului de management din 28 mai 2009, iar prin Ordinul nr. 2275/2009, emis de către pârât, s-a dispus acordarea unui preaviz de 15 zile de la expirarea căruia încetează aplicabilitatea Ordinului nr. 1407/2009 și a contractului de management, fără a se menționa un motiv de fapt al măsurilor dispuse.

Reclamantul a criticat ordinul contestat pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că la data luării măsurii se afla în incapacitate temporară de muncă, că ordinul a fost emis fără să existe un motiv de fapt care să justifice încetarea contractului de management, cu atât mai mult cu cât în conținutul actului contestat nu se indică motivul de fapt al măsurii dispuse de M.A.P.D.R., că desființarea postului ocupat de reclamant nu a avut loc în realitate, mai mult, O.U.G. nr. 105/2009, în baza căreia a fost emis ordinul, a fost declarată neconstituțională. 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 162/ CA din data de 3 mai 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de către reclamantul P.B.

și, în consecință, a dispus anularea Ordinului nr. 2275 din 9 octombrie 2009 emis de către pârât, a obligat pârâtul către reclamant la plata drepturilor salariale pentru perioada 12 octombrie 2009 – 22 decembrie 2009 indexate la data plății, a luat act de faptul că reclamantul renunțat la capătul de cerere privind reintegrarea în funcția de director, a respins capătul de cerere privind suspendarea executării Ordinului 2275/2009 și capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată ca nedovedit. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Ordinul nr. 2275 din 9 octombrie 2009 a fost emis în considerarea art. IV și XIV din O.U.G.

105/2009, art. 65 alin. (1) din Legea 53/2003 și art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management, art. 1 pct. 1-5 și 26, art. III, IV, V și VIII, declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1629/2009, astfel că Ordinul nr. 2275/2009, întemeiat pe aceste dispoziții, nu mai are fundament juridic, fiind, de asemenea, emis și fără respectarea dispozițiilor art. 9 din contractul de management. A mai reținut instanța de fond că din actele și lucrările dosarului nu rezultă că funcția deținută de reclamant a fost efectiv desființată.

În ceea ce privește suspendarea executării actului administrativ, prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004, respectiv reclamantul nu mai este prejudiciat de ordinul contestat, acesta fiind anulat prin prezenta hotărâre, iar pe de altă parte, prin hotărârea nr. 569/2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 1451/36/2009 (filele 54 - 55) s-a dispus deja suspendarea executării ordinului contestat. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M.A.D.R., solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii reclamantului ca lipsită de obiect și, în subsidiar, ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 și ale art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că acțiunea reclamantului a rămas fără obiect în urma declarării ca neconstituționale a O.U.G. nr. 105/2009, că cererea privind reintegrarea a rămas lipsită de obiect ca efect al D.C.C. nr. 414 din 14 aprilie 2010, că reclamantul nu putea avea calitatea de persoană vătămată câtă vreme numirea sa fusese făcută în baza O.U.G. nr. 37/2009, declarată, la rândul său, neconstituțională, că actul contestat a fost emis în aplicarea O.U.G. nr. 105/2009, în vigoare la momentul respectiv. În concluziile scrise depuse în cauză, recurentul a reiterat imposibilitatea punerii în executare a reintegrării reclamantului - intimat în funcția de director coordonator, funcție ce nu mai există.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de către recurentă și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În primul rând, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a dispus, prin sentința recurată, reintegrarea reclamantului-intimat în funcția de director coordonator al Direcției pentru agricultură și dezvoltare rurală Constanța, criticile recurentului sub acest aspect fiind lipsite de fundament.

De altfel, în lumina considerentelor Deciziilor nr. 413/2010 și nr. 414/2010 ale Curții Constituționale care, exercitând controlul de constituționalitate asupra legii de modificare și completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a reținut că începând cu data de 28 februarie 2010, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin O.U.G. nr. 105/2009, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimității constituționale a celor două ordonanțe de urgență menționate, reintegrarea reclamantului-intimat nu ar mai fi fost admisibilă. În ceea ce privește legalitatea Ordinului nr. 2275 din 9 octombrie 2009, emis de către recurent, acesta a fost emis, în esență, în temeiul art. IV și XIV din O.U.G.

nr. 105/2009, declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009. Viciul de constituționalitate constatat cu privire la O.U.G. nr. 105/2009 afectează în egală măsură actele administrative emise în baza și pentru executarea unor dispoziții neconstituționale, întrucât asemenea acte devin lipsite de temei legal și nu poate fi calificat drept legal un act juridic emis sau încheiat în baza unei dispoziții neconstituționale.

Actele și măsurile adoptate în baza acestei Ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al acestui act normativ și, în consecință, corect au fost anulate de instanța de fond Menținerea actelor administrative emise în baza acestui act normativ ar lipsi de finalitate controlul de constituționalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituției, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituționale. Susținerile recurentului privind lipsa de obiect a acțiunii, respectiv lipsa interesului intimatului-reclamant, sunt nefondate.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 arată că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. ” În speță, reclamantul avea calitatea de funcționar public, drepturile sale fiind prevăzute specific de Legea nr. 188/1999.

Recurentul nu se poate prevala de viciul deciziei de numire, emisă chiar de către recurent, viciu derivat din neconstituționalitatea actului normativ în aplicarea căreia a fost emisă, pentru a pretinde că intimatul nu avea nici un drept la protecția așteptărilor și intereselor sale legitime, a drepturilor prevăzute de Legea nr. 188/1999, derivate din ocuparea unei funcții publice pe criterii obiective, neputându-i fi imputată reglementarea legală defectuoasă referitoare la postul pe care a fost încadrat în contextul principiului protecției cetățeanului împotriva arbitrariului autorităților publice. Pe de altă parte, nu se poate susține că efectele neconstituționalității O.U.G. nr. 105/2007 lipsesc automat de obiect acțiunile vizând anularea actelor emise în baza acesteia, un asemenea argument fiind contrar rațiunii și dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat în cauză ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 162/ CA din data de 3 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2011.