ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1706/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința civilă nr.

2698 din 3 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul M.G. în

contradictoriu cu pârâtul M.J. – C.C.C.L.R.E.A.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 279/2004, reclamantul a solicitat constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă, susținând că se încadrează

în prevederile art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999, întrucât a fost arestat

pentru cercetări, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunilor de sabotaj

economic și idei reacționare în vederea reorganizării P.C.R.

Prin

Decizia nr. 279 din 19 august 2004 emisă de C.C.C.L.R.E.A. s-a dispus

respingerea cererii, pe motiv că a fost depusă cu nerespectarea dispozițiilor art.

5 din O.U.G. nr. 214/2009.

Prin

Decizia nr. 4169 din 24 noiembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus anularea deciziei

nr. 279 din 19 august 2004 și obligarea M.J. – C.C.C.L.R.E.A. să procedeze la

soluționarea, pe fond, a cererii formulate de reclamant.

În

vederea soluționării cererii, autoritatea pârâtă a solicitat informații de la C.N.S.A.S.

și de la S.R.I.

C.N.S.A.S.

a comunicat, prin adresa nr. P 2638/05 din 29 mai 2008, faptul că „nu au fost

identificate documente care să ateste că domnul G.M. a fost privat de libertate

în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări”.

De

asemenea, S.R.I. a emis Adresa nr. S/112375/22 ianuarie 2007, din care rezultă

că „M.G. este necunoscut în evidențele preluate de la fostele organe de

securitate”.

Referitor

la extrasul sentinței penale depus de reclamant, Comisia a reținut că acesta nu

este legalizat, nu conține partea introductivă privitoare la numărul sentinței

penale și instanța care a pronunțat-o și nu poartă mențiunea rămânerii

definitive.

În

aceste condiții, Comisia a constatat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999 și a dispus

respingerea cererii reclamantului prin decizia nr. 92 din15 ianuarie 2009.

Prin

acțiunea dedusă judecății, reclamantul a contest decizia autorității pârâte și

a solicitat emiterea unei decizii prin care să-i fie recunoscută calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă.

În

susținerea acțiunii reclamantul nu a depus înscrisuri în completarea celor

existente în dosarul nr. 279/2009, înregistrat la M.J. – C.C.C.L.R.E.A., care

să evidențieze o altă situație ce ar putea justifica admiterea cererii.

Din

analiza înscrisurilor depuse la autoritatea pârâtă și a comunicărilor transmise

de C.N.S.A.S. și S.R.I. a considerat instanța de fond că nu rezultă că

reclamantul se încadrează în situația prevăzută de art. 3 lit. a) din O.U.G. nr.

214/1999, care se referă la orice măsuri luate de organele fostei miliții sau

securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile

menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus privarea de libertate

în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări.

Prin

urmare, a conchis instanța de fond în sensul că Decizia nr. 92 din 15 ianuarie 2009

a C.C.C.L.R.E.A. s-a emis cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 214/1999, cu

modificările și completările ulterioare, astfel încât a dispus respingerea

acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

civile nr. 2698 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs reclamantul M.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în

condițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Susține recurentul că

deși așa cum rezultă din înscrisurile depuse se încadrează în unul din cazurile

prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999, intimata a tergiversat în mod nepermis

soluționarea cererii sale pe care în final a și respins-o, fapt ce a condus la

vătămarea gravă a drepturilor sale, punându-l în imposibilitatea de a beneficia

de drepturile conferite de lege cu privire la calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă.

Susține recurentul că

în mod greșit cererea sa a fost respinsă, ca neîntemeiată, în condițiile în

care instanța de fond nu a observat că adresele primite de la C.N.S.A.S. și S.R.I.

sunt contradictorii, văzând extrasele de pe sentința penală invocată nu a emis

adrese în vederea obținerii respectivei hotărâri judecătorești în totalitate

ocazie cu care în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuia să

întreprindă demersuri în vederea aflării adevărului.

Totodată, susține

recurentul că nu corespunde adevărului afirmația potrivit căreia nu ar fi depus

înscrisuri în completarea celor existente în dosarul nr. 279/2004 care să

evidențieze o altă situație ce ar putea justifica admiterea cererii.

Consideră recurentul

că dacă instanța de fond respecta prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

putea să constate că se încadrează în dispozițiile art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999,

ceea ce ar fi condus la admiterea cererii.

instanței de recurs

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în

cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă,

circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în mod corect

instanța de fond a constatat că cererea recurentului nu îndeplinește condițiile

prevăzute de art. 1 coroborat cu art. 3 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999, în

condițiile în care reclamantul, căruia în temeiul art. 1169 C. civ., îi incumbă

sarcina probei nu a adus nici un fel de dovezi în acest sens.

Faptul că recurentul

a făcut referire la o sentință penală de condamnare și a invocat incidența

dispozițiilor art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999, nu are relevanță în cauză

în condițiile în care respectiva sentință penală nu a fost depusă la dosar

pentru a se verifica dacă corespunde exigențelor dispozițiilor art. 2 din

același act normativ și nici măcar nu a fost identificată prin număr, dată,

autoritate judiciară emitentă.

Împrejurarea că

recurentul a rămas în pasivitate deși din corespondența purtată cu intimata

rezultă că i s-a cerut depunerea respectivei sentințe de condamnare, care

oricum nu putea avea valoare probantă absolută, fiind necesară coroborarea cu

restul probelor administrate în cauză, nu poate conduce la reținerea culpei

intimatei atât sub aspectul termenului de soluționare a cererii cât și în ceea

ce privește modul de soluționare al acesteia, cum în mod greșit se susține prin

motivele de recurs.

Totodată, faptul că

judecătorul fondului a considerat îndestulătoare pentru soluționat cauzei, înscrisurilor

depuse de părți, fără a considera necesar suplimentarea probatorului, nu poate

echivala cu încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cum în mod greșit

susține recurentul.

În acest sens, Înalta

Curte reamintește că procesul civil este guvernat de principiul

disponibilității iar rolul judecătorului în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., este de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, și nicidecum de a se substitui

părților litigante în producerea dovezilor.

În raport cu cele

expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.G., împotriva sentinței nr. 2698 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2011.