ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1706/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 2698 din 3 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâtul M.J. – C.C.C.L.R.E.A. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 279/2004, reclamantul a solicitat constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, susținând că se încadrează în prevederile art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999, întrucât a fost arestat pentru cercetări, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunilor de sabotaj economic și idei reacționare în vederea reorganizării P.C.R.

Prin Decizia nr. 279 din 19 august 2004 emisă de C.C.C.L.R.E.A. s-a dispus respingerea cererii, pe motiv că a fost depusă cu nerespectarea dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 214/2009. Prin Decizia nr. 4169 din 24 noiembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus anularea deciziei nr. 279 din 19 august 2004 și obligarea M.J. – C.C.C.L.R.E.A. să procedeze la soluționarea, pe fond, a cererii formulate de reclamant. În vederea soluționării cererii, autoritatea pârâtă a solicitat informații de la C.N.S.A.S. și de la S.R.I. C.N.S.A.S. a comunicat, prin adresa nr. P 2638/05 din 29 mai 2008, faptul că „nu au fost identificate documente care să ateste că domnul G.M.

a fost privat de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări”. De asemenea, S.R.I. a emis Adresa nr. S/112375/22 ianuarie 2007, din care rezultă că „M.G. este necunoscut în evidențele preluate de la fostele organe de securitate”. Referitor la extrasul sentinței penale depus de reclamant, Comisia a reținut că acesta nu este legalizat, nu conține partea introductivă privitoare la numărul sentinței penale și instanța care a pronunțat-o și nu poartă mențiunea rămânerii definitive. În aceste condiții, Comisia a constatat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999 și a dispus respingerea cererii reclamantului prin decizia nr. 92 din15 ianuarie 2009. Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a contest decizia autorității pârâte și a solicitat emiterea unei decizii prin care să-i fie recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În susținerea acțiunii reclamantul nu a depus înscrisuri în completarea celor existente în dosarul nr. 279/2009, înregistrat la M.J. – C.C.C.L.R.E.A., care să evidențieze o altă situație ce ar putea justifica admiterea cererii. Din analiza înscrisurilor depuse la autoritatea pârâtă și a comunicărilor transmise de C.N.S.A.S. și S.R.I. a considerat instanța de fond că nu rezultă că reclamantul se încadrează în situația prevăzută de art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999, care se referă la orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări.

Prin urmare, a conchis instanța de fond în sensul că Decizia nr. 92 din 15 ianuarie 2009 a C.C.C.L.R.E.A. s-a emis cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât a dispus respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 2698 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul M.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Susține recurentul că deși așa cum rezultă din înscrisurile depuse se încadrează în unul din cazurile prevăzute de O.U.G.

nr. 214/1999, intimata a tergiversat în mod nepermis soluționarea cererii sale pe care în final a și respins-o, fapt ce a condus la vătămarea gravă a drepturilor sale, punându-l în imposibilitatea de a beneficia de drepturile conferite de lege cu privire la calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Susține recurentul că în mod greșit cererea sa a fost respinsă, ca neîntemeiată, în condițiile în care instanța de fond nu a observat că adresele primite de la C.N.S.A.S. și S.R.I. sunt contradictorii, văzând extrasele de pe sentința penală invocată nu a emis adrese în vederea obținerii respectivei hotărâri judecătorești în totalitate ocazie cu care în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuia să întreprindă demersuri în vederea aflării adevărului.

Totodată, susține recurentul că nu corespunde adevărului afirmația potrivit căreia nu ar fi depus înscrisuri în completarea celor existente în dosarul nr. 279/2004 care să evidențieze o altă situație ce ar putea justifica admiterea cererii. Consideră recurentul că dacă instanța de fond respecta prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., putea să constate că se încadrează în dispozițiile art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce ar fi condus la admiterea cererii. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în mod corect instanța de fond a constatat că cererea recurentului nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1 coroborat cu art. 3 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999, în condițiile în care reclamantul, căruia în temeiul art. 1169 C. civ., îi incumbă sarcina probei nu a adus nici un fel de dovezi în acest sens. Faptul că recurentul a făcut referire la o sentință penală de condamnare și a invocat incidența dispozițiilor art. 3 lit. a) din O.U.G.

nr. 214/1999, nu are relevanță în cauză în condițiile în care respectiva sentință penală nu a fost depusă la dosar pentru a se verifica dacă corespunde exigențelor dispozițiilor art. 2 din același act normativ și nici măcar nu a fost identificată prin număr, dată, autoritate judiciară emitentă. Împrejurarea că recurentul a rămas în pasivitate deși din corespondența purtată cu intimata rezultă că i s-a cerut depunerea respectivei sentințe de condamnare, care oricum nu putea avea valoare probantă absolută, fiind necesară coroborarea cu restul probelor administrate în cauză, nu poate conduce la reținerea culpei intimatei atât sub aspectul termenului de soluționare a cererii cât și în ceea ce privește modul de soluționare al acesteia, cum în mod greșit se susține prin motivele de recurs.

Totodată, faptul că judecătorul fondului a considerat îndestulătoare pentru soluționat cauzei, înscrisurilor depuse de părți, fără a considera necesar suplimentarea probatorului, nu poate echivala cu încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cum în mod greșit susține recurentul. În acest sens, Înalta Curte reamintește că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității iar rolul judecătorului în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, și nicidecum de a se substitui părților litigante în producerea dovezilor. În raport cu cele expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.G., împotriva sentinței nr. 2698 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.