ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2783/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința nr. 592 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate de dispozițiilor art. 7 din H.G. nr. 1217 din 14 octombrie 2003, modificate prin H.G. nr. 1301 din 19 august 2004, invocată de reclamanta N.C., în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Județului Dolj și Guvernul României. A admis cererea de intervenție formulată de Ministerul Administrației și Internelor în interesul pârâtului Guvernul României. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, prevăd că legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând, pe cale de excepție, în cadrul unui proces.

In același timp, a reținut însă, că aceste dispoziții care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securității și dreptului la justiție, precum și practicii Curții de Justiție de la Luxemburg în cauze similare.

A mai reținut prima instanță că în acest sens Plenul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a decis în ședința din 26 mai 2008, înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui nelegalitate se invocă pe cale de excepție. Față de soluția dată excepției de nelegalitate, curtea de apel a admis cererea de intervenție în interesul Guvernului formulată de Ministerul Administrației și Internelor. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta N.C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă susține, în esență, următoarele critici: - instanța de fond a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă, îmbrățișând punctul de vedere al pârâților și al intervenientului, fără a pune în discuția părților principiul securității juridice, dispozițiile art. 6 din Convenție și practica CEDO, precum și practica Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la acest principiu, deși aceste aspecte au fost avute în vedere la motivarea soluției. In cadrul acestei critici se mai arată că instanța nu a aplicat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., având în vedere că reclamanta a răspuns excepției de inadmisibilitate în raport de motivele arătate de părțile care au invocat-o, în timp ce instanța a admis-o pentru alte considerente pe care nu le-a pus în discuția părților; - prima instanță ar fi trebuit să cerceteze cu prioritate legalitatea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și să observe că acestea au fost declarate constituționale, iar imprescriptibilitatea invocării nelegalității unui act administrativ unilateral, indiferent de data emiterii acestuia este un principiu de ordine publică, care nu încalcă reglementările comunitare, dacă ar fi fost altfel, statul ar fi fost obligat că pună în acord reglementarea internă cu cea comunitară; - prima instanță a aplicat greșit dreptul european și practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere că situația dedusă judecății este una „pur internă", necuprinzând nici un element de extraneitate, iar textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu urmărește implementarea vreunei directive comunitare pentru a se pune problema transpunerii în dreptul intern; - prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deoarece acestea reglementează dreptul la un proces echitabil și la o cale de atac eficientă, ceea ce nu se contestă în cauză,

corect ar fi fost să se raporteze la art. 52 alin. (4) din Cartă cu trimitere la art. 20 alin. (2) din Constituția României, care prevede că se aplică legile interne mai favorabile chiar atunci când există neconcordanțe între acestea din urmă și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Recursul este nefondat. Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 C. proc. civ. și raportat la criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare arătate. Răspunzând mai întâi criticilor referitoare la lipsa rolului activ al judecătorului primei instanțe, în sensul că nu a pus în discuția părților principiile și prevederile dreptului comunitar pe care și-a întemeiat motivarea soluției, Înalta Curte constată că acestea nu au nici un suport juridic.

Astfel, din lucrările dosarului, rezultă că excepția inadmisibilității a fost pusă în discuția părților, iar reclamanta prin apărător a pus concluzii pe acest aspect. Argumentele de fapt și de drept ale judecătorului în motivarea soluției, care, de altfel, formează considerentele hotărârii, reprezintă raționamentul juridic și convingerea intimă a instanței, iar acestea nu fac parte din problemele de drept care să fie puse în dezbaterea părților. Pe de altă parte, faptul că prima instanță a dezvoltat și alte considerente în motivarea soluției decât cele pe care pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Administrației și Internelor le-au dezvoltat în susținerea inadmisibilității excepției de nelegalitate, este expresia dreptului suveran de apreciere al judecătorului, acesta nefiind legat decât de obiectul pretențiilor deduse judecății și de cadrul procesual stabilit de părți, nu și de toate susținerile acestora dezvoltate pe parcursul judecății.

In ceea ce privește criticile referitoare la soluția de respingere a excepției de nelegalitate, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente: Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate. Este adevărat, astfel după cum a arătat și recurenta, că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca și cu principiul stabilității raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de argumentele Curții Constituționale succint prezentate de recurentă, și a căror substanță nu este nesocotită, reține însă că în mod corect a apreciat prima instanță, pe alt temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, ce instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.

Din această perspectivă, așadar judecătorul național, aplicând primul Convenția Europeană a Drepturilor Omului are obligația, după cum a reținut și instanța de fond, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în jurisprudența CEDO.

Sunt așadar nefondate criticile recurentei întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale deja cristalizată în această materie, apreciază, în acord cu cele arătate și de instanța de fond, că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției tară limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice. Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

In plus, deși este necontestat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului. De asemenea, conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, care i s-ar opune.

De altfel, aceeași instanță comunitară a reținut în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate. Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității unui act administrativ individual, în cauză, a dispozițiilor art. 7 din H.G.

nr. 1217 din 14 octombrie 2003, modificate prin H.G. nr. 1301 din 19 august 2004 încalcă principiile fundamentale arătate, practica CEDO și pe cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice similare. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de N.C., împotriva sentinței nr. 592 din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2011.