ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2783/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin Sentința nr. 592 din 15 decembrie

2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția de nelegalitate de dispozițiilor art. 7 din H.G. nr. 1217 din

14 octombrie 2003, modificate prin H.G. nr. 1301 din 19 august 2004, invocată

de reclamanta N.C., în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului

Județului Dolj și Guvernul României.

A admis cererea de intervenție

formulată de Ministerul Administrației și Internelor în interesul pârâtului

Guvernul României.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum

au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, prevăd că legalitatea unui act

administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând, pe cale de excepție, în cadrul unui

proces.

In același timp, a reținut însă, că

aceste dispoziții care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea

incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale

cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și de art. 47 din

Carta drepturilor fundamentale a uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse

principiului securității și dreptului la justiție, precum și practicii Curții

de Justiție de la Luxemburg în cauze similare.

A mai reținut prima instanță că în

acest sens Plenul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a decis în ședința din 26 mai 2008, înlăturarea

aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ

unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 554/2004, a cărui nelegalitate se invocă pe cale de excepție.

Față de soluția dată excepției de

nelegalitate, curtea de apel a admis cererea de intervenție în interesul

Guvernului formulată de Ministerul Administrației și Internelor.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamanta N.C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs formulate,

recurenta-reclamantă susține, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond a respins excepția

de nelegalitate ca inadmisibilă, îmbrățișând punctul de vedere al pârâților și

al intervenientului, fără a pune în discuția părților principiul securității juridice,

dispozițiile art. 6 din Convenție și practica CEDO, precum și practica Curții

de Justiție a Uniunii Europene cu privire la acest principiu, deși aceste

aspecte au fost avute în vedere la motivarea soluției. In cadrul acestei critici

se mai arată că instanța nu a aplicat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., având în vedere că reclamanta a răspuns excepției de inadmisibilitate în

raport de motivele arătate de părțile care au invocat-o, în timp ce instanța a admis-o

pentru alte considerente pe care nu le-a pus în discuția părților;

- prima instanță ar fi trebuit să

cerceteze cu prioritate legalitatea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 și să observe că acestea au fost declarate constituționale, iar

imprescriptibilitatea invocării nelegalității unui act administrativ

unilateral, indiferent de data emiterii acestuia este un principiu de ordine

publică, care nu încalcă reglementările comunitare, dacă ar fi fost altfel,

statul ar fi fost obligat că pună în acord reglementarea internă cu cea

comunitară;

- prima instanță a aplicat greșit

dreptul european și practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în

vedere că situația dedusă judecății este una „pur internă", necuprinzând

nici un element de extraneitate, iar textul art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 nu urmărește implementarea vreunei directive comunitare pentru a se

pune problema transpunerii în dreptul intern;

- prima instanță a aplicat greșit

dispozițiile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

deoarece acestea reglementează dreptul la un proces echitabil și la o cale de

atac eficientă, ceea ce nu se contestă în cauză, corect ar fi fost să se

raporteze la art. 52 alin. (4) din Cartă cu trimitere la art. 20 alin. (2) din

Constituția României, care prevede că se aplică legile interne mai favorabile

chiar atunci când există neconcordanțe între acestea din urmă și pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.

Recursul este nefondat.

Examinând cauza în raport de actele și

lucrările dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 C.

proc. civ. și raportat la criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte

constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare

arătate.

Răspunzând mai întâi criticilor

referitoare la lipsa rolului activ al judecătorului primei instanțe, în sensul

că nu a pus în discuția părților principiile și prevederile dreptului comunitar

pe care și-a întemeiat motivarea soluției, Înalta Curte constată că acestea nu

au nici un suport juridic. Astfel, din lucrările dosarului, rezultă că excepția

inadmisibilității a fost pusă în discuția părților, iar reclamanta prin

apărător a pus concluzii pe acest aspect.

Argumentele de fapt și de drept ale

judecătorului în motivarea soluției, care, de altfel, formează considerentele

hotărârii, reprezintă raționamentul juridic și convingerea intimă a instanței,

iar acestea nu fac parte din problemele de drept care să fie puse în dezbaterea

părților. Pe de altă parte, faptul că prima instanță a dezvoltat și alte

considerente în motivarea soluției decât cele pe care pârâtul Guvernul României

și intervenientul Ministerul Administrației și Internelor le-au dezvoltat în

susținerea inadmisibilității excepției de nelegalitate, este expresia dreptului

suveran de apreciere al judecătorului, acesta nefiind legat decât de obiectul

pretențiilor deduse judecății și de cadrul procesual stabilit de părți, nu și

de toate susținerile acestora dezvoltate pe parcursul judecății.

In ceea ce privește criticile

referitoare la soluția de respingere a excepției de nelegalitate, Înalta Curte

constată că și acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007,

legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție,

din oficiu, sau la cererea părții interesate.

Este adevărat, astfel după cum a

arătat și recurenta, că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea

Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin

Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca și cu

principiul stabilității raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de

argumentele Curții Constituționale succint prezentate de recurentă, și a căror

substanță nu este nesocotită, reține însă că în mod corect a apreciat prima

instanță, pe alt temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României,

ce instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și

normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este

parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale

(mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în

dreptul intern), că judecătorul național este cel ce aplică direct și

nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și

rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la

compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările

și jurisprudențele comunitare.

Din această perspectivă, așadar

judecătorul național, aplicând primul Convenția Europeană a Drepturilor Omului

are obligația, după cum a reținut și instanța de fond, de a asigura efectul

deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le preeminența, deplină și

efectivă, față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără

să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei, după

cum constant s-a și reținut în jurisprudența CEDO.

Sunt așadar nefondate criticile

recurentei întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale deja

cristalizată în această materie, apreciază, în acord cu cele arătate și de

instanța de fond, că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea

unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost

invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției tară limită de

timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act

normativ contravine principiului securității raporturilor juridice.

Aceasta impune aplicarea directă, cu

prioritate a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale. In plus, deși este necontestat că admiterea

excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci

doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de

adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv

de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit

astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepției de

nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu

anularea actului.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național,

în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea

dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act

normativ național, care i s-ar opune.

De altfel, aceeași instanță comunitară

a reținut în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate

cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea

îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar

depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să

accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu

va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici

chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

Prin urmare, concluzionând pe acest

aspect, corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004,

ce permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității

unui act administrativ individual, în cauză, a dispozițiilor art. 7 din H.G.

nr. 1217 din 14 octombrie 2003, modificate prin H.G. nr. 1301 din 19 august

2004 încalcă principiile fundamentale arătate, practica CEDO și pe cea a Curții

de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice similare.

Pentru aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de N.C.,

împotriva sentinței nr. 592 din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

17 mai 2011.