ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1467/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei, Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 3427 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1056/2003, invocată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Guvernul României, sens în care a fost admisă și cererea de intervenție a Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a apreciat că prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în raport cu actul administrativ în discuție, reținând, în esență, următoarele considerațiuni.

Excepția de nelegalitate poate fi invocată cu privire la un act administrativ unilateral, cu caracter individual, în limitele termenului în care partea poate exercita acțiunea directă pentru anularea actului pentru a sancționa atitudinea pasivă a subiectului de drept care, deși avea cunoștință despre actul administrativ individual, nu l-a contestat pe calea acțiunii directe în termenul prevăzut de lege pentru a solicita anularea actului. Astfel nu subzistă alte rațiuni acceptabile pentru a încuviința posibilitatea de a se recurge ulterior la înlăturarea, pe calea excepției de nelegalitate, a efectelor juridice pe care actul le-a produs.

In considerentele sentinței atacate se arată că, în speță, suntem în ipoteza unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, comunicat sau cunoscut de persoana care se consideră vătămată și care nu 1-a atacat în termenul de decădere de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru introducerea la instanța competentă a cererii prin care se solicită anularea actului.

Decăderea din dreptul de a solicita anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual, reține prima instanță, are drept principală consecință definitivarea actului și a efectelor pe care acesta le-a produs în privința subiectului de drept căruia i se adresează și care, prin atitudinea pasivă pe care a avut-o pe parcursul termenului de decădere prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, a pierdut calea legală de a solicita anularea actului și, deci, de a înlătura, pe calea acțiunii în anulare, eventuala nelegalitate a actului.

Aceste efecte nu mai pot fi înlăturate pe calea acțiunii directe, prin anularea actului și tocmai de aceea nu poate fi acceptată teza înlăturării acelorași efecte pe calea excepției de nelegalitate, o astfel de posibilitate ducând la încălcarea mai multor reglementări și principii de drept, cum ar fi: prevederile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, cu componentele sale dreptul la justiție și principiul securității raporturilor juridice; practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele tip Brumărescu; practica constantă a Curții de Justiție de la Luxemburg; principiile statuate prin Codul bunei administrații, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Consiliului de Miniștri al Uniunii Europene.

Prima instanță a invocat și principiul supremației dreptului comunitar, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, arătând că aceasta din urmă a statuat că este inadmisibilă excepția de nelegalitate referitoare la actele administrative individuale emise sau adoptate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, întrucât prin acceptarea tezei contrare s-ar încălca principiul neretroactivității legii și principiul securității raporturilor juridice. 2. Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă SC R. SA. Î mpotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal a declarat recurs reclamanta.

A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia recurenta a susținut, în esență, următoarele: - prima instanță, fără a intra în cercetarea fondului își argumentează decizia pe elemente contradictorii care conduc la o situație absurdă în condițiile în care actul atacat, în litigiu, a fost emis în anul 2003, cu numai un an înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, republicată; - deși se invocă în considerentele sentinței recurate inadmisibilitatea excepției prin invocarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, excepția de nelegalitate este respinsă practic fără nici o motivare.

Raportat la aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și retrimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. 3. Considerentele și soluția instanței de recurs. Recursul nu este fondat. Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinarea formulată de intimatul Guvernul României, Înalta Curte constată că recursul de față nu este fondat astfel că va fi respins ca atare, în considerarea celor în continuare arătate. Înalta Curte reține că nu este întemeiată susținerea recurentei potrivit cu care hotărârea primei instanțe nu este motivată, câtă vreme din considerentele acesteia rezultă cu prisosință argumentele pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de inaplicabilitate în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Totodată, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a apreciat că H.G. nr. 1056/2003 este un act administrativ individual, față de obiectul său de reglementare, fiindu-i pe deplin aplicabil raționamentul expus în ceea ce privește controlul de legalitate, pe cale de excepție, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată. Î n fine, Înalta Curte, raportat și la practica sa constantă în această materie apreciază că nu poate fi reținută nici critica recurentei raportat la pretinsa situație absurdă creată, dată fiind adoptarea actului în discuție cu numai un an înainte de data intrării în vigoare a actului normativ incident, respectiv a Legii nr. 554/2004, republicată.

Stabilind în jurisprudența sa unitară în această materie inaplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu privire la actele administrative individuale, în condițiile și pentru argumentele înfățișate și de prima instanță, Înalta Curte nu putea să nu se raporteze la un reper obiectiv și firesc totodată, respectiv data intrării în vigoare a legii în cuprinsul căreia a fost reglementată instituția excepției de nelegalitate. Din această perspectivă, este așadar fără relevantă durata mai mare sau mai mică a intervalului de timp scurs de la data adoptării unui act normativ individual, față de momentul adoptării Legii nr. 554/2004, republicată.

Î n fine, în completarea și consolidarea argumentelor prezentate și de prima instanță și raportându-se, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica CEDO, Înalta Curte va reține că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

Î n măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României). Î n acest sens, după cum s-a arătat, CEDO a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of.

nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată… trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție", garantat de art. 6 din Convenție). Argumentele CEDO expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de fată, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și la jurisprudența CEDO, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SA București împotriva sentinței nr. 3427 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.