ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4905/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.C., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.A.I., constatarea nelegalității următoarelor dispoziții legale: art 27 1 din Instrucțiunile din 20 ianuarie 1999 privind răspunderea materială a militarilor introduse prin Ordinul M.A.I.

din 26 mai 2003; art. 5 alin (1) lit. j) din Instrucțiunile din 20 ianuarie 1999 privind răspunderea materială a militarilor; art. 2 din Normele metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică în țară și în străinătate și modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate prevăzute în Anexa Ordinului Ministrului de interne din 05 ianuarie 2006; art. 5 și art. 6 din Normele metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică în țară și în străinătate și modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate prevăzute în Anexa Ordinului M.A.I.

din 05 ianuarie 2006; art. 9 din Normele metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică în țară și în străinătate și modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate prevăzute în Anexa Ordinului M.A.I.

din 05 ianuarie 2006. În motivarea acțiunii, reclamantul, invocând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, a susținut, în esența, că dispozițiile sus-menționate sunt nelegale, fiind încălcate art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994; art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptat la Roma la data de 4 noiembrie 2000; art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (2) și art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României; art. 4 alin. (3), art. 56 alin. (2), art. 75 și art. 76 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă; art. 30 alin. (1) și art. 34 din Decretul nr. 16/1976 de aprobare a Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative; art. 3 din Legea nr. 46 din 5 iunie 1996 privind pregătirea populației pentru apărare; art. 1, alin. (2) lit. e) pct. 1 și art. 2 din O.G.

nr. 137/2006 republicată. Prin întâmpinarea formulată pârâtul M.A.I. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, arătând că este inadmisibilă cererea care are ca obiect invocarea unei/unor excepții de nelegalitate pe cale principală. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârât, cu refere la excepția inadmisibilității, reclamantul și-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată arătând că solicită constatarea nelegalității actelor administrative în cauză pe cale principală și nu pe cale de excepție, astfel că excepția invocată este neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2827 din data de 10 iunie 2010, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtul M.A.I.

și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.C. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, că reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor menționate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetat oricând in cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. In acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza.

Încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este, instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze". A reținut instanța de fond că, pentru a fi admisibilă cercetarea nelegalității unor acte administrative sau dispoziții din acte administrative, este necesar ca o astfel de cerere să fie formulată în cadrul unui proces preexistent formulării cererii, astfel cum dispun prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ori, cererea reclamantului a fost formulată direct la instanța de contencios administrativ.

Prin urmare, instanța de fond a concluzionat că o acțiune care are ca obiect constatarea nelegalității unui act administrativ este inadmisibilă, persoana vătămată având la dispoziție exclusiv o acțiune în realizarea dreptului, deci o acțiune în anulare în tot sau în parte a actului administrativ pretins nelegal. Împotriva acestei sentințe a promovat recurs reclamantul S.C., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Prin cererea de recurs se aduc, în esență, critici sentinței recurate în sensul că prima instanță nu a ținut seama de precizarea acțiunii potrivit căreia a solicitat constatarea nelegalității actelor administrative în cauză pe calea unei acțiunii principale și nu pe calea excepției de nelegalitate.

Se arată și faptul că instanța de fond a admis excepția invocată de pârât însă nu pe temeiurile de fapt și de drept invocate, ci pe considerente care nu au fost puse în discuția părților, încălcându-se astfel principiul contradictorialității. M.A.I. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând, în esență, că temeiul de drept invocat de reclamant în ceea ce privește acțiunea formulată este art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar considerentele de fapt se circumscriu textului de lege anterior menționat, astfel că soluția primei instanțe este temeinică și legală. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

După cum se constată, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a M.A.I. solicitând a se constata nelegalitatea actelor administrative menționate în cuprinsul acesteia în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârât, prin care a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii, reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând „constatarea nelegalității actelor administrative în cauză pe cale principală”, fără însă a menționa temeiul de fapt și de drept al precizării. Potrivit art. 132 coroborat cu art. 134 C. proc. civ., reclamantul își putea modifica cererea de chemare în judecată la prima de zi de înfățișare sau până la termenul solicitat în acest sens.

Din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a înțeles să-și modifice acțiunea la 27 mai 2010, ulterior primei zi de înfățișare care a fost la termenul din 13 mai 2010, prin răspunsul la întâmpinarea pârâtului. În raport de aceste considerente, prima instanță a hotărât în mod corect asupra obiectului cererii deduse judecății, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., criticile formulate în acest sens fiind nefondate. Astfel cum rezultă din încheierea din 27 mai 2010, instanța de fond a pus în dezbaterea părților excepția inadmisibilității invocată de pârât prin întâmpinare, recurentul expunându-și apărarea referitor la aceasta, astfel că este nefondată susținerea potrivit căreia excepția nu a fost pusă în discuția părților, încălcându-se principiul contradictorialității.

De altfel, instanța de fond s-a pronunțat asupra acestei excepții și, urmare a admiterii acesteia, a respins acțiunea reclamantului în mod corect. Pe de altă parte, în raport cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate este un mijloc de apărare, o procedură incidentală care se poate derula numai în cadrul unui proces aflat deja pe rolul unei instanței și pentru a cărei dezlegare legiuitorul a prevăzut o procedură specială. Excepția de nelegalitate nu are o existență de sine stătătoare, pentru a putea fi invocată pe cale acțiunii directe în contencios administrativ, astfel că este inadmisibilă acțiunea având ca obiect principal invocarea unei excepții de nelegalitate cu privire la un act administrativ, în acest sens fiind și practica constantă a instanței supreme de contencios administrativ.

Nimic nu-l împiedică pe reclamant să formuleze pe calea acțiunii directe cerere de anulare a actelor menționate în condițiile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere considerentele expuse, sentința recurată este legală și temeinică, neputând fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva sentinței nr. 2827 din data de 10 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.