ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4905/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

S.C., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.A.I., constatarea nelegalității

următoarelor dispoziții legale: art 27

1

din Instrucțiunile din 20

ianuarie 1999 privind răspunderea materială a militarilor introduse prin

Ordinul M.A.I. din 26 mai 2003; art. 5 alin (1) lit. j) din Instrucțiunile din 20

ianuarie 1999 privind răspunderea materială a militarilor; art. 2 din Normele

metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul

școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de

specializare, perfecționare, stagii de practică în țară și în străinătate și

modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă

angajamentele încheiate prevăzute în Anexa Ordinului Ministrului de interne din

05 ianuarie 2006; art. 5 și art. 6 din Normele metodologice privind stabilirea

cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe

perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de

practică în țară și în străinătate și modul de recuperare a acestora de la

persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate prevăzute în Anexa Ordinului

M.A.I. din 05 ianuarie 2006; art. 9 din Normele metodologice privind stabilirea

cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe

perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de

practică în țară și în străinătate și modul de recuperare a acestora de la

persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate prevăzute în Anexa Ordinului

M.A.I. din 05 ianuarie 2006.

În

motivarea acțiunii, reclamantul, invocând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004,

a susținut, în esența, că dispozițiile sus-menționate sunt nelegale, fiind

încălcate art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art. 14 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994; art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art. 1 din

Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale adoptat la Roma la data de 4 noiembrie 2000; art. 15 alin.

(2), art. 16 alin. (2) și art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României; art.

4 alin. (3), art. 56 alin. (2), art. 75 și art. 76 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă; art. 30 alin. (1) și art. 34 din

Decretul nr. 16/1976 de aprobare a Metodologiei generale de tehnică legislativă

privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative; art. 3 din

Legea nr. 46 din 5 iunie 1996 privind pregătirea populației pentru apărare; art.

1, alin. (2) lit. e) pct. 1 și art. 2 din O.G. nr. 137/2006 republicată.

Prin

întâmpinarea formulată pârâtul M.A.I. a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii reclamantului, arătând că este inadmisibilă cererea care are ca obiect

invocarea unei/unor excepții de nelegalitate pe cale principală.

Prin

răspunsul la întâmpinarea formulată de pârât, cu refere la excepția

inadmisibilității, reclamantul și-a precizat obiectul cererii de chemare în

judecată arătând că solicită constatarea nelegalității actelor administrative

în cauză pe cale principală și nu pe cale de excepție, astfel că excepția

invocată este neîntemeiată.

Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.

2827 din data de 10 iunie 2010, a admis excepția inadmisibilității invocată de

pârâtul M.A.I. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul

S.C. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I.

Pentru

a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, așa cum reiese din

considerentele sentinței, că reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a

dispozițiilor menționate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

potrivit căruia:

„Legalitatea

unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data

emiterii acestuia, poate fi cercetat oricând in cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. In acest caz, instanța,

constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond,

sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ

competentă și suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanței de contencios

administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge

cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se

dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de

nelegalitate este, instanța de contencios administrativ competentă să o

soluționeze".

A

reținut instanța de fond că, pentru a fi admisibilă cercetarea nelegalității

unor acte administrative sau dispoziții din acte administrative, este necesar

ca o astfel de cerere să fie formulată în cadrul unui proces preexistent

formulării cererii, astfel cum dispun prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, ori, cererea reclamantului a fost formulată direct la instanța de

contencios administrativ.

Prin urmare, instanța

de fond a concluzionat că o acțiune care are ca obiect constatarea

nelegalității unui act administrativ este inadmisibilă, persoana vătămată având

la dispoziție exclusiv o acțiune în realizarea dreptului, deci o acțiune în

anulare în tot sau în parte a actului administrativ pretins nelegal.

Împotriva

acestei sentințe a promovat recurs reclamantul S.C., criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și art.

304

1

C. proc. civ.

Prin

cererea de recurs se aduc, în esență, critici sentinței recurate în sensul că

prima instanță nu a ținut seama de precizarea acțiunii potrivit căreia a

solicitat constatarea nelegalității actelor administrative în cauză pe calea

unei acțiunii principale și nu pe calea excepției de nelegalitate.

Se

arată și faptul că instanța de fond a admis excepția invocată de pârât însă nu

pe temeiurile de fapt și de drept invocate, ci pe considerente care nu au fost

puse în discuția părților, încălcându-se astfel principiul

contradictorialității.

M.A.I.

a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat susținând, în esență, că temeiul de drept invocat de reclamant în ceea

ce privește acțiunea formulată este art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, iar considerentele de fapt se

circumscriu textului de lege anterior menționat, astfel că soluția primei

instanțe este temeinică și legală.

Înalta

Curte de Casație și Justiție analizând recursul în raport de criticile

formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile

legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce

urmează a fi expuse.

După

cum se constată, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a M.A.I.

solicitând a se constata nelegalitatea actelor administrative menționate în

cuprinsul acesteia în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

Prin

răspunsul la întâmpinarea formulată de pârât, prin care a fost invocată

excepția inadmisibilității acțiunii, reclamantul și-a precizat acțiunea

solicitând „constatarea nelegalității actelor administrative în cauză pe cale

principală”, fără însă a menționa temeiul de fapt și de drept al precizării.

Potrivit

art. 132 coroborat cu art. 134 C. proc. civ., reclamantul își putea modifica

cererea de chemare în judecată la prima de zi de înfățișare sau până la

termenul solicitat în acest sens.

Din

înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a înțeles să-și

modifice acțiunea la 27 mai 2010, ulterior primei zi de înfățișare care a fost

la termenul din 13 mai 2010, prin răspunsul la întâmpinarea pârâtului.

În

raport de aceste considerente, prima instanță a hotărât în mod corect asupra

obiectului cererii deduse judecății, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

criticile formulate în acest sens fiind nefondate.

Astfel

cum rezultă din încheierea din 27 mai 2010, instanța de fond a pus în

dezbaterea părților excepția inadmisibilității invocată de pârât prin

întâmpinare, recurentul expunându-și apărarea referitor la aceasta, astfel că

este nefondată susținerea potrivit căreia excepția nu a fost pusă în discuția

părților, încălcându-se principiul contradictorialității.

De

altfel, instanța de fond s-a pronunțat asupra acestei excepții și, urmare a

admiterii acesteia, a respins acțiunea reclamantului în mod corect.

Pe

de altă parte, în raport cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția

de nelegalitate este un mijloc de apărare, o procedură incidentală care se

poate derula numai în cadrul unui proces aflat deja pe rolul unei instanței și

pentru a cărei dezlegare legiuitorul a prevăzut o procedură specială. Excepția

de nelegalitate nu are o existență de sine stătătoare, pentru a putea fi

invocată pe cale acțiunii directe în contencios administrativ, astfel că este inadmisibilă

acțiunea având ca obiect principal invocarea unei excepții de nelegalitate cu

privire la un act administrativ, în acest sens fiind și practica constantă a

instanței supreme de contencios administrativ.

Nimic

nu-l împiedică pe reclamant să formuleze pe calea acțiunii directe cerere de

anulare a actelor menționate în condițiile Legii nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Având

în vedere considerentele expuse, sentința recurată este legală și temeinică,

neputând fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În

consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul S.C. împotriva sentinței nr. 2827 din data de 10 iunie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.