ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4852/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. 29576 din 31 martie 2009, emisă de către Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova, până la pronunțarea unei soluții de către instanța de fond. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a făcut obiectul unei inspecții fiscale pentru verificarea impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, iar, în urma inspecției, organul fiscal a stabilit în sarcina sa un debit în valoare totală de 874.160 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată și majorări aplicate la această sumă.

S-a susținut că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel: În privința condiției referitoare la incidența în speță a „cazului bine justificat'', s-a susținut că există împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității și temeiniciei controlului efectuat și implicit asupra constatărilor organului de inspecție fiscală, iar, în privința condiției referitoare la „prevenirea unei pagube iminente", s-a învederat că în prezent s-a pornit, în temeiul deciziei de impunere contestată, executarea silită, luându-se măsura înființării popririi asupra disponibilităților sale bănești, trecându-se totodată la identificarea și sechestrarea bunurilor imobile aflate în proprietatea sa.

La termenul la care au avut loc dezbaterile, pârâta D.G.F.P. Dolj, în nume propriu, precum și în numele și pentru pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de suspendare. Totodată, în vederea soluționării cererii de suspendare, s-a fixat cauțiune potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., pe care reclamantul a consemnat-o conform recipisei și chitanței depuse la dosarul cauzei. Prin sentința civilă nr. 290 din 1 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare și, în consecință, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 29576 din 31 martie 2009 emisă de A.F.P.

Craiova, până la soluționarea cauzei de către instanța de fond. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în speță, așa cum rezultă chiar din decizia de impunere și din decizia pronunțată în soluționarea contestației, nu s-a stabilit cu certitudine de către organele fiscale dacă terenurile tranzacționate de reclamant sunt construibile sau nu, astfel că se impune ca prin procedura jurisdicțională să se stabilească acest element esențial. Prin urmare, instanța a apreciat că argumentele aduse de reclamant constituie împrejurări legate de starea de fapt și de drept, aparent veridice, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ - fiscal contestat.

Astfel, cazul bine justificat s-a apreciat că derivă din faptul că procedura administrativă nu este finalizată, iar executarea, înainte de definitivarea acestei proceduri și mai înainte ca justiția să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal, constituie un motiv întemeiat la adoptarea soluției de suspendare a executării actului fiscal contestat. În ceea ce privește existența unei pagube iminente, așa cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea contenciosului administrativ, instanța a reținut că și această condiție este îndeplinită în speță, fiind previzibil prejudiciul material ce se poate produce reclamantului prin executarea de îndată a actului administrativ fiscal, în raport de suma reținută prin decizia de impunere, raportată la împrejurarea că executarea urmează a se purta asupra patrimoniului unei persoane fizice.

În consecință, față de probele administrate și de prevederile legale incidente, instanța a constatat că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube și, ținând seama de considerentele de ordin legal expuse, de recomandările Comitetului de Miniștri pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale și de circumstanțele cauzei, a apreciat că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul reclamantului. Instanța a mai considerat și faptul că executarea propriu-zisă și efectivă a deciziei de impunere fiscală trebuie să se realizeze numai după ce justiția s-a pronunțat și a stabilit că sumele reținute în actul fiscal sunt datorate.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta D.G.F.P. Dolj a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului său, pârâta D.G.F.P. Dolj a arătat în esență următoarele : Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Reclamantul nu a dovedit în nici un fel îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea este o excepție ce poate fi acordată de către instanță numai cu respectarea condițiilor legale. Cazul bine justificat – nu poate fi dovedit cu împrejurările reținute de instanța de fond. Nu poate fi reținut ca un caz bine justificat faptul că motivarea din actul de control și indicarea textelor legale incidente nu ar fi completă și concludentă, faptul că decizia de impunere nu stabilește cu certitudine dacă terenurile respective erau sau nu construibile, reclamantul avea obligația să dovedească natura acelor terenuri.

Existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni de către reclamant nu poate constitui un motiv de nelegalitate a actului administrativ fiscal. În ceea ce privește condiția pagubei iminente, instanța de fond a reținut că paguba ar rezulta din paguba materială în curs de a se produce în patrimoniul reclamantului. Se arată că eventualele acte de executare emise și comunicate reclamantului se contestă pe calea unei contestații la executare și nu poate determina admiterea unei cereri de suspendare în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Intimatul – pârât C.M. – a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Instanța de fond în mod greșit a apreciat ca reprezentând un caz bine justificat în accepțiunea art. 14 din Legea nr. 554/2004, împrejurarea că în decizia pronunțată în soluționarea contestației nu s-a stabilit cu certitudine de către organele fiscale dacă terenurile tranzacționate de reclamant sunt construibile sau nu.

Acest aspect este invocat și în contestația administrativ fiscală formulată împotriva deciziei de impunere nr. 29.575 din 31 martie 2009. Împrejurarea că nu s-a stabilit cu certitudine dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. (f) din Legea nr. 571/2003 se datorează faptului că s-a reținut că între stabilirea obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. 29.575 din 31 martie 2009 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de contribuabilul reclamant există o strânsă interdependență – și în consecință organele fiscale – au dispus suspendarea soluționării pe cale administrativă. În aceste condiții instanța de fond nu poate dispune suspendarea executării deciziei de impunere – cu motivarea că nu s-au stabilit cu certitudine împrejurările de fapt și de drept.

Nu reprezintă caz bine justificat pentru a dispune suspendarea deciziei de impunere faptul că soluționarea contestației împotriva acestei decizii a fost suspendată. Dimpotrivă, s-ar putea aprecia că există indicii temeinice de legalitate a actului fiscal, contestația nefiind soluționată pe fond. Instanța de fond nu putea să dispună suspendarea executării deciziei de impunere, ignorând decizia nr. 491 din 18 septembrie 2009 – de soluționare a contestației împotriva deciziei de impunere – decizie pe care reclamantul nu a contestat-o și nu o poate contesta indirect prin această acțiune – prin care solicită suspendarea executării actului administrativ fiscal reprezentant de decizia de impunere . Prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu.

Existența unor acte de executare în acest context nu reprezintă îndeplinirea condiției iminente – în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Apreciind că reclamantul nu a dovedit cazul justificat și paguba iminentă, ca fiind condiții cumulativ îndeplinite în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, constată că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică și cu aplicarea greșită a legii – fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va modifica sentința recurată în sensul că se va respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Dolj împotriva sentinței nr. 290 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.