ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4852/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată,

reclamantul a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. 29576

din 31 martie 2009, emisă de către Administrația Finanțelor Publice a Municipiului

Craiova, până la pronunțarea unei soluții

de către instanța de fond.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat că a făcut obiectul unei inspecții fiscale pentru

verificarea impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare

din patrimoniul personal, iar, în urma inspecției, organul fiscal a stabilit în

sarcina sa un debit în valoare totală de 874.160 lei, reprezentând taxa pe

valoarea adăugată și majorări aplicate la această sumă.

S-a susținut

că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, astfel:

În privința

condiției referitoare la incidența în speță a „cazului bine justificat'', s-a

susținut că există împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității și temeiniciei controlului efectuat și implicit asupra constatărilor

organului de inspecție fiscală, iar, în privința condiției referitoare la

„prevenirea unei pagube iminente", s-a învederat că în prezent s-a pornit,

în temeiul deciziei de impunere contestată, executarea silită, luându-se măsura

înființării popririi asupra disponibilităților sale bănești, trecându-se

totodată la identificarea și sechestrarea bunurilor imobile aflate în

proprietatea sa.

La termenul la

care au avut loc dezbaterile, pârâta D.G.F.P. Dolj, în nume propriu, precum și

în numele și pentru pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de suspendare.

Totodată, în

vederea soluționării cererii de suspendare, s-a fixat cauțiune potrivit art.

215 alin. (2) C. proc. fisc., pe care reclamantul a consemnat-o conform

recipisei și chitanței depuse la dosarul cauzei.

Prin

sentința civilă nr. 290 din 1 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare și, în

consecință, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 29576 din 31

martie 2009 emisă de A.F.P. Craiova, până la soluționarea cauzei de către

instanța de fond.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că în speță, așa cum rezultă chiar din

decizia de impunere și din decizia

pronunțată

în soluționarea contestației, nu s-a stabilit cu certitudine de către organele

fiscale

dacă terenurile tranzacționate de reclamant sunt construibile sau nu, astfel că

se impune ca prin procedura jurisdicțională să se stabilească acest element

esențial.

Prin urmare,

instanța a apreciat că argumentele aduse de reclamant constituie împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, aparent veridice, de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința actului administrativ - fiscal contestat.

Astfel, cazul

bine justificat s-a apreciat că derivă din faptul că procedura administrativă

nu este finalizată, iar executarea, înainte de definitivarea acestei proceduri

și mai înainte ca justiția să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei

datoriei constatate prin actul fiscal, constituie un motiv întemeiat la

adoptarea soluției de suspendare a executării actului fiscal contestat.

În ceea ce

privește existența unei pagube iminente, așa cum aceasta este definită în art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea contenciosului administrativ, instanța a reținut

că și această condiție este îndeplinită în speță, fiind previzibil prejudiciul

material ce se poate produce reclamantului prin executarea de îndată a actului

administrativ fiscal, în raport de suma reținută prin decizia de impunere,

raportată la împrejurarea că executarea

urmează

a se purta asupra patrimoniului unei persoane fizice.

În

consecință, față de probele administrate și de prevederile legale incidente, instanța

a constatat că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art.

14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și iminența producerii

unei pagube și, ținând seama de considerentele de ordin legal expuse, de

recomandările Comitetului de Miniștri pentru a evita excesul de putere din

partea autorității fiscale și de circumstanțele cauzei, a apreciat că

executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care

pot să aibă consecințe grave

în patrimoniul

reclamantului.

Instanța a

mai considerat și faptul că executarea propriu-zisă și efectivă a deciziei de

impunere fiscală trebuie să se realizeze numai după ce justiția s-a pronunțat

și a stabilit că sumele reținute în actul fiscal sunt datorate.

Împotriva

acestei hotărâri, pârâta D.G.F.P. Dolj a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului său, pârâta D.G.F.P. Dolj a arătat în esență următoarele :

Hotărârea

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Reclamantul

nu a dovedit în nici un fel îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004, suspendarea este o excepție ce poate fi acordată de către

instanță numai cu respectarea condițiilor legale.

Cazul bine

justificat – nu poate fi dovedit cu împrejurările reținute de instanța de fond.

Nu poate fi

reținut ca un caz bine justificat faptul că motivarea din actul de control și

indicarea textelor legale incidente nu ar fi completă și concludentă, faptul că

decizia de impunere nu stabilește cu certitudine dacă terenurile respective

erau sau nu construibile, reclamantul avea obligația să dovedească natura

acelor terenuri.

Existența

indiciilor săvârșirii unei infracțiuni de către reclamant nu poate constitui un

motiv de nelegalitate a actului administrativ fiscal.

În ceea ce

privește condiția pagubei iminente, instanța de fond a reținut că paguba ar

rezulta din paguba materială în curs de a se produce în patrimoniul

reclamantului.

Se arată că

eventualele acte de executare emise și comunicate reclamantului se contestă pe

calea unei contestații la executare și nu poate determina admiterea unei cereri

de suspendare în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În drept,

cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Intimatul –

pârât C.M. – a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat

respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând

cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum

și în conformitate cu art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Instanța de

fond în mod greșit a apreciat ca reprezentând un caz bine justificat în

accepțiunea art. 14 din Legea nr. 554/2004, împrejurarea că în decizia

pronunțată în soluționarea contestației nu s-a stabilit cu certitudine de către

organele fiscale dacă terenurile tranzacționate de reclamant sunt construibile

sau nu.

Acest aspect

este invocat și în contestația administrativ fiscală formulată împotriva

deciziei de impunere nr. 29.575 din 31 martie 2009.

Împrejurarea

că nu s-a stabilit cu certitudine dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 141

alin. (2) lit. (f) din Legea nr. 571/2003 se datorează faptului că s-a reținut

că între stabilirea obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr.

29.575 din 31 martie 2009 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor

săvârșite de contribuabilul reclamant există o strânsă interdependență – și în

consecință organele fiscale – au dispus suspendarea soluționării pe cale

administrativă.

În aceste

condiții instanța de fond nu poate dispune suspendarea executării deciziei de

impunere – cu motivarea că nu s-au stabilit cu certitudine împrejurările de

fapt și de drept.

Nu

reprezintă caz bine justificat pentru a dispune suspendarea deciziei de

impunere faptul că soluționarea contestației împotriva acestei decizii a fost

suspendată. Dimpotrivă, s-ar putea aprecia că există indicii temeinice de

legalitate a actului fiscal, contestația nefiind soluționată pe fond.

Instanța de

fond nu putea să dispună suspendarea executării deciziei de impunere, ignorând

decizia nr. 491 din 18 septembrie 2009 – de soluționare a contestației

împotriva deciziei de impunere – decizie pe care reclamantul nu a contestat-o și

nu o poate contesta indirect prin această acțiune – prin care solicită

suspendarea executării actului administrativ fiscal reprezentant de decizia de

impunere .

Prezumția de

legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul

executării acestuia din oficiu.

Existența

unor acte de executare în acest context nu reprezintă îndeplinirea condiției

iminente – în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Apreciind că

reclamantul nu a dovedit cazul justificat și paguba iminentă, ca fiind condiții

cumulativ îndeplinite în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte, constată că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală și

netemeinică și cu aplicarea greșită a legii – fiind incidente dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În

consecință în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite

recursul, se va modifica sentința recurată în sensul că se va respinge cererea

de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de D.G.F.P. Dolj împotriva sentinței nr. 290 din 1 iunie 2010

a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.