ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1075/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1075/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 268 din 2 iulie

2009, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a

admis cererea formulată de reclamanții P.D.M., P.I.C.

, în contradictoriu cu

pârâta

Administrația

Finanțelor Publice a Municipiului Craiova

, și a dispus suspendarea

executării deciziei de impunere nr. 36836 din 30 aprilie 2009 emisă de

Serviciul Inspecție Fiscală persoane fizice, din cadrul autorității pârâte,

până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prevederile legii contenciosului

administrativ se aplică și cererilor de

suspendare a actelor administrativ fiscale, în temeiul art.

215 alin. (1)

și (2) C. proc. fisc., singura diferențiere fiind aceea a condiționării

suspendării de plata prealabilă a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul

sumei contestate, reclamanta făcând dovada achitării cauțiunii în cuantumul

stabilit de către instanță.

Din interpretarea prevederilor art. 14

din Legea nr. 554/2004 rezultă că, pentru admiterea cererii de suspendare a

executării, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: existența

unei pagube iminente și existența unui caz bine justificat.

În aprecierea îndeplinirii primei

cerințe, anume aceea a existenței unei pagube, prima instanță arată că trebuie

pornit de la faptul că demararea procedurii executării silite instituie prin ea

însăși o prezumție de iminență a prejudiciului.

De asemenea,

se arată în considerentele sentinței atacate, reclamanții au făcut dovada

faptului că asupra patrimoniul lor au fost instituite măsuri

asigurătorii, depunând în

acest sens încheierea de carte funciară nr. 31498 din 17 iunie prin care a fost

notat sechestrul asigurător, înștiințarea de poprire din 13 mai 2009 prin care

au fost indisponibilizate, în limita sumei datorate, conturile de

disponibilități și de depozite deținute de reclamanți.

Coroborând acest aspect cu suma ce

reprezintă obiectul cererii de suspendare și care urmează a fi

indisponibilizată - cifra de 2.073.515 lei fiind considerată semnificativă sub

acest aspect, și cu faptul că este în discuție patrimoniul unor persoane

fizice, prima instanță apreciază că, în cauză, poate fi reținută iminența

pagubei, condiție necesară pentru a se dispune suspendarea actelor

administrativ fiscale.

În ceea ce

privește condiția cazului bine justificat, prima instanță constată că motivarea

reținută în actul de control și indicarea textelor legale incidente nu este

completă si concludentă, întrucât nu s-au indicat pentru fiecare perioadă

fiscală în parte supusă controlului, respectiv anul 2005, 2006, 2007 și 2008,

dispozițiile din Codul fiscal în vigoare și incidente la fiecare moment in

parte, nu s-au indicat normele de aplicare incidente și în vigoare la fiecare

perioada fiscală supusă controlului, norme prevăzute cu modificări succesive

prin H.G. nr. 44/2004, și nu s-a stabilit si definit noțiunea de activitate

economică si caracterul continuu al acesteia, în raport de normele metodologice

aprobate prin acest din urmă act normativ, incidente la fiecare perioadă

fiscală pentru a putea fi analizată îndeplinirea cumulativă a celor patru

condiții prevăzute de art. 126 din Legea nr. 571/2003.

Reține prima

instanță că aceste împrejurări de fapt nu pot fi analizate în acest cadru procesual

sub aspectul posibilității de a antrena incidența unei cauze de netemeinicie

sau nelegalitate a actelor, dar sunt de natură a contura anumite suspiciuni

relative la temeinicia acestora, întrucât aceste îndoieli se circumscriu

noțiunii de „caz bine justificat”, așa cum a fost definit in doctrină si

jurisprudență.

În raport de

cele arătate, prima instanță a apreciat că poate fi reținută aparenta

nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat și, în consecință,

existența cazului bine justificat.

În acest context, al aparentei nelegalități a actului administrativ

fiscal, fiind în discuție

plata unei sume

apreciabile, prima instanță a reținut că măsura suspendării executării actului

fiscal de impunere apare ca

fiind mai oportună decât soluția neinstituirii

suspendării, în această din urmă ipoteză situația economico-financiară a

reclamanților fiind grav afectată prin raportare la situația pârâtei care își

poate valorifica oricând creanța.

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, echilibrarea

intereselor părților poate fi privită și ca o aplicație particulară a

principiului proporționalității consacrat de art. 5 din TCE ca principiu general

al sistemului comunitar. Aceasta înseamnă că la soluționarea cererii de

suspendare a unui act administrativ fiscal instanța de judecată trebuie să

analizeze dacă interesul reclamantului de a fi amânată executarea actului de

impunere până la pronunțarea instanței de fond este sau nu mai puternic decât

interesul statului de a se executa actul la scadență, chiar înainte ca

instanțele să se pronunțe asupra legalității sale.

Concluzionează prima instanță că, deși unul dintre principiile dreptului

administrativ este acela al executării din oficiu a actelor administrative,

întrucât acestea se bucură de prezumția de

legalitate,

atâta timp cât instanța de judecată, urmare a contestării actului

administrativ, este în curs de verificare a legalității acestuia, este

echitabil ca acesta să nu-și producă efectele asupra

celor vizați.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta

Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova, prin D.G.F.P.

Dolj

, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca

temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs recurenta-intimată aduce, în esență, următoarele

critici sentinței atacate.

Se

apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că a fost dovedită

existența pagubei iminente și a cazului bine justificat astfel cum impun

dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor

la paguba iminentă astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004

se arată că această cerință nu a fost dovedită, iar simpla afirmație că orice

executare va duce la o pagubă ce nu ar putea fi înlăturată decât prin

pronunțarea unei hotărârii de suspendare nu satisface cerința expresă a legii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât paguba nu a fost probată și nu s-a avut în

vedere faptul că reclamanții au obținut venituri considerabile din transferul

dreptului de proprietate asupra unui număr de imobile.

În

ceea ce privește cerința referitoare la cazul bine justificat recurenta-pârâtă

susține că aceasta nu a fost dovedită deoarece intimații-reclamanți au recunoscut

activitatea desfășurată dar au contestat calificarea activității ca fiind

economică și având caracter de continuitate, astfel că această situație nu se

încadrează în definiția cazului bine justificat prevăzută în art. 2 lit. t) din

Legea nr. 554/2004.

Intimații-reclamanți

P.D.M. și P.I.C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei

de interes a recurentei, arătând că statul nu este prejudiciat prin suspendarea

executării actelor fiscale menționate, întrucât, potrivit reglementărilor în

vigoare, pentru debitele neachitate la termen se calculează dobânzi, penalități

de întârziere și majorări, iar suspendarea executării actelor administrativ

fiscale este vremelnică.

Referitor

la criticile din cererea de recurs se apreciază că a fost făcută dovada pagubei

iminente prin înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că urmează a fi

executat silit apartamentul pe care îl dețin și odată înstrăinat acest bun

către terți nu mai poate reveni în patrimoniul acestora.

În

ceea ce privește cazul bine justificat intimații reclamanți arată că au atacat

actele de control atât sub aspectul modului de calcul cât și al valorii

debitelor stabilite în mod abuziv de organele de control fiscal, ceea ce

creează o aparență de nelegalitate a actelor administrativ fiscale.

În

concluzie se apreciază că în mod corect instanța de fond a dispus suspendarea

deciziei de impunere nr. 36836 din 6 mai 2009, motiv pentru care solicită

respingerea recursului.

Instanța

de recurs analizând excepția lipsei de interes invocată de intimații reclamanți

apreciază că aceasta este nefondată întrucât recurenta-pârâtă are interes în

executarea creanțelor fiscale, cu atât mai mult cu cât actele administrativ

fiscale emise, ca regulă, sunt titluri executorii, supuse executării, de

îndată, iar măsura suspendării este una de excepție, neavând relevanță că

neachitarea la termen atrage calculul de dobânzi, penalități de întârziere și

majorări.

Înalta

Curte de Casație și Justiție analizând recursul în raport de criticile

formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile

legale incidente cât și din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

„ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, pentru a admite o cerere de

suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală,

executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze

îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1)

menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură

excepțională.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine

justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului,

care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor

de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de

răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii

unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat este definit

de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare

legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă

asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității

actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări

sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării

executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este

permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, în speță, motivele invocate de

intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne

prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză

pe fond a raportului juridic dedus judecății.

După cum se constată, prima instanță,

soluționând cererea de suspendare a intrat în cercetarea fondului în ceea ce

privește legalitatea Deciziei de impunere nr. 36836 din 30 aprilie 2009, fapt

de altfel nepermis, întrucât cererea de chemare în judecată are un alt obiect,

respectiv suspendarea actului administrativ fiscal.

Prin urmare, în mod greșit instanța

de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine justificat” deoarece

în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul

instanței care va soluționa eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei

de impunere nr. nr. 36836 din 30 aprilie 2009.

Cât privește criticile referitoare la

îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că

argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că paguba

iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe

concludente.

Intimații-reclamanți nu a

administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior

în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie

caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ,

conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei

instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor administrativ

fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de

bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită

și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la

producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge

la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor

administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de

excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în

reglementarea Legii nr. 554/2004.

De asemenea, nici susținerile potrivit

cărora începerea procedurii executării silite asupra bunurilor din patrimoniul

intimaților-reclamanți nu se încadrează în definiția pagubei iminente întrucât

instituirea sechestrului asigurator nu lipsește pe aceștia de folosința bunului

imobil.

În concluzie, în raport de cele reținute

mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de

suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reținută

situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere toate considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc.

civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va

respinge cererea de suspendare formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

D.G.F.P. Dolj, în numele și pentru Administrația

Finanțelor Publice a Municipiului Craiova,

împotriva sentinței nr. 268

din 2 iulie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată și respinge

cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 36836 din 30

aprilie 2009 emisă de Administrația Finanțelor Publice a municipiului Craiova,

formulată de reclamanții P.D.M. și P.I.C., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25

februarie 2010.