ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1651/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1651/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 186

din 18 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 783/54/2009 Curtea de Apel

Craiova a admis acțiunea formulată de reclamantul R.M. și, în

consecință, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere

nr. 19182 din 25 februarie 2008 și a raportului de inspecție

fiscală nr. 19182 din 25 februarie 2009 emise de Administrația

Finanțelor Publice Craiova, până la soluționarea în fond a

contestației împotriva acestor acte fiscale.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut, în esență,

următoarele:

S-a constatat că prin cererea

formulată la data de 25 martie 2009 și înregistrată pe rolul

Curții de Apel Craiova, reclamantul R.M. a solicitat în contradictoriu cu

pârâții A.N.A.F. - D.G.F.P. Dolj și A.F.P. Craiova suspendarea

executării deciziei de impunere privind obligații fiscale

suplimentare nr. 19182 din 25 februarie 2009 și a raportului de

inspecție fiscală nr. 19182 din 25 februarie 2009 întocmite de

către reprezentanții A.N.A.F.- D.G.F.P. Dolj și A.F.P. Craiova

până la pronunțarea instanței de fond asupra plângerii formulate

împotriva acestor acte administrative.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că A.F.P. Craiova a efectuat un control fiscal ce a vizat

transferul de proprietăți de imobile din patrimoniul său, singur

sau împreună cu alte persoane stabilind pentru perioada controlată 01

septembrie 2005 - 30 iunie 2008 obligații fiscale de plată

reprezentând TVA si majorări de întârziere în cuantum total de 1.120.065

lei.

Reclamantul a precizat că împotriva

acestor acte a formulat plângere prealabilă la organul emitent, și

apreciază reclamanta că măsurile dispuse sunt nelegale, iar

organele de control nu au interpretat corect prevederile legale în stabilirea

obligațiilor de plată, fiind prin urmare incidente dispozițiile art.

14

alin. (1)

din

Legea nr. 554/2004.

Eventuala executare silită ar

conduce la încetarea de plați si imposibilitatea continuării

existenței cotidiene fiind executate bunuri personale.

Cazul bine justificat rezultă

și din faptul că procedura prealabilă nu este finalizată.

Au fost invocate, de asemenea, și

incidența prevederilor Recomandării nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989

a Comitetului de Miniștrii din cadrul Consiliului Europei privind

protecția jurisdicțională provizorie in materie

administrativă si Recomandarea nr. 16/2003 care arată că

deciziile administrative trebuie să țină cont și de

drepturile si interesele persoanelor particulare.

Analizând cererea de suspendare prin

prisma dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, în

considerarea următoarelor aspecte:

În primul rând, trebuie menționat

faptul că prevederile Legii contenciosului administrativ se aplică

și cererilor de suspendare a actelor administrativ fiscale, în temeiul

art. 215 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., singura diferențiere fiind

aceea a condiționării suspendării, de plata prealabilă a

unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate.

În cauză, reclamanta a făcut

dovada achitării cauțiunii în cuantumul stabilit de către

instanță, în acest sens fiind depuse recipisele 509524/1 din 13

aprilie 2009 de consemnare nr. și chitanța nr. 3127547/1 din 13

aprilie 2009 emise de CEC Bank, sucursala Craiova.

Potrivit art. 14 din legea nr. 554/2004 „în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice emitente, instanța de judecata competenta poate dispune suspendarea

executării actului până la pronunțarea instanței de fond

investită cu plângerea.

În ceea ce privește condiția cazului

bine justificat, se constata că motivarea reținută în actul de

control și indicarea textelor legale incidente, nu este completă

și concludentă.

Astfel, nu s-au indicat pentru fiecare

perioada fiscală în parte supusă controlului, respectiv anul 2005,

2006, 2007 și 2008 dispozițiile din Codul fiscal în vigoare și

incidente la fiecare moment în parte.

Totodată nu s-au indicat nici

normele de aplicare incidente și în vigoare la fiecare perioadă

fiscală supusă controlului, norme prevăzute cu modificări

succesive prin H.G. nr. 44/2004.

De asemenea nu s-a stabilit și

definit noțiunea de activitate economică si caracterul continuu al

acesteia în raport de normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004,

incidente fiecărei perioade fiscale pentru a putea fi analizată

îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții prevăzute de art.

126 din Legea nr. 571/2003.

Aceste împrejurări de fapt

însă, nu pot fi analizate în acest cadru procesual sub aspectul

posibilității de a antrena incidența unei cauze de netemeinicie

sau nelegalitate a actelor, dar sunt de natură a contura anumite

suspiciuni relative la temeinicia acestora.

Aceste îndoieli se circumscriu

noțiunii de „caz bine justificat” așa cum a fost definit în

doctrină și jurisprudență .

În ceea ce privește condiția „pagubei

iminente” se reține că o eventuală executare silită având

ca obiect suma de 1.120.065 lei ar avea loc asupra patrimoniului personal, ca

persoană fizică, a reclamantului, cu consecințe inclusiv asupra

drepturilor terțelor persoane, ce fac parte din familia acestuia.

Nu are relevanță faptul că

la acest moment nu s-a început efectiv executarea silită, aceasta fiind

iminentă în virtutea caracterului executoriu al actului administrativ.

Echilibrarea intereselor

părților poate fi privită și ca o aplicație

particulară a principiului proporționalității consacrat de

art. 5 din TCE ca principiu general al sistemului comunitar, ceea ce

înseamnă că la soluționarea cererii de suspendare a unui act

administrativ fiscal instanța de judecată trebuie să analizeze

dacă interesul reclamantului de a fi amânată executarea actului de

impunere până la pronunțarea instanței de fond este sau nu mai

puternic decât interesul statului de a se executa actul la scadență,

chiar înainte ca instanțele să se pronunțe asupra

legalității sale.

Curtea mai arată și că,

deși unul dintre principiile dreptului administrativ este acela al

executării din oficiu a actelor administrative întrucât acestea se

bucură de prezumția de legalitate, atâta timp cât instanța de

judecată, urmare a contestării actului administrativ, este în curs de

verificare a legalității acestuia, este echitabil ca acesta să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În ceea ce privește raportul de

inspecție fiscală, întrucât acesta nu produce efecte juridice de sine

stătător, fiind un act premergător emiterii deciziei de

impunere. Curtea apreciază, în concordanță cu jurisprudența

I.C.C.J. că acesta nu poate face obiectul suspendării.

Având în vedere și faptul că

suspendarea executării actului administrativ este un mijloc pentru

asigurarea respectării principiului legalității care

guvernează întreaga activitate a administrației publice. Curtea va

admite cererea reclamantei și în temeiul art. 14 din Legea nr. 544/2004 va

dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. 19182 din 25

februarie 2008 până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a formulat recurs D.G.F.P. Craiova.

În motivarea recursului s-a arătat,

în esență, că deși s-a reținut de către instanță

că raportul de inspecție fiscală nu produce efecte juridice,

totuși, s-a dispus suspendarea acestuia, că în raport de cuantumul

datoriei contestate, cauțiunea a fost stabilită la un nivel derizoriu

și că nu sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute

în art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se putea suspenda actul contestat.

Examinând sentința prin prisma

criticilor formulate, precum si in temeiul art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a

fi admis pentru argumentele expuse în continuare.

Este de principiu că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție

care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate

și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act

administrativ emis în baza legii

echivalează

cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ

nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât

în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii

exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că în art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate

condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea

executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând

trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii

administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c)

condiția prevenirii unei pagube iminente.

Acestor trei condiții li se

adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția

plății anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art.

215 alin. (1) C. proc. fisc.

Art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are

următorul

conținut: „în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea,

în condițiile art. 7, A autorității publice care a emis actul

sau a autorității

ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care

persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului

în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și

fără nicio formalitate."

Art. 215 C. proc. fisc. prevede că: „Suspendarea

executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea

contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă

executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispozițiile prezentului

articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea

executării

actului administrativ

fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă

se

depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei

contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în

bani, o cauțiune de până la 2.000 lei."

În

ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea

observă că, această

exigență legală

trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin

cazuri bine justificate se precizează în

textul legal mai sus

menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt

și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului

administrativ".

Referitor la condiția iminenței

producerii unei pagube, de asemenea, legea (Contenciosului administrativ

conține o definiție a ei. În termenii art. 2 lit. ș) din Legea

nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public".

În speță, judecătorul

fondului a admis cererea de suspendare formulată de către reclamant,

fără ca exigențele legale mai sus arătate să fi fost

satisfăcute.

Astfel, în privința cazului bine

justificat s-a reținut că motivarea cuprinsă în actul de

control, precum și indicarea textelor legale incidente, nu este

completă și concludentă, neprecizându-se pentru fiecare

perioadă fiscală în parte dispozițiile din Codul fiscal în vigoare,

aplicabile și nici nu s-au indicat normele metodologice incidente. A mai

reținut judecătorul fondului ca nu s-a stabilit și nici nu s-a

definit noțiunea de „activitate economică” și caracterul

continuu al acesteia, însă cu toate că aceste împrejurări nu pot

fi analizate în prezenta cauză care are ca obiect suspendarea actelor

administrative, totuși ele sunt de natură a contura anumite

suspiciuni referitoare la temeinicia actelor supuse controlului

judecătoresc.

Argumentația judecătorului

fondului este sumară și nesatisfăcătoare. Fără

îndoială că aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 nu trebuie să conducă la o examinare pe

fond a legalității actului a cărui suspendare se solicită

prin acțiune, însă se impune ca judecătorul cauzei să

procedeze la o „pipăire a fondului”, iar în ipoteza în care ar reține

că cerința cazului bine justificat este îndeplinită, trebuie

să arate care sunt argumentele juridice aparent valabile în contestarea

legalității actului administrativ și care, astfel, ar pune în

evidență îndoiala serioasă în privința

conformității actului infralegislativ cu legea în a cărei

executare a fost emis. În speța, în realitate, însăși hotărârea

pronunțată de prima instanță nu este concludentă

și, în același timp, convingătoare în privința împrejurărilor

de fapt și de drept, care sunt de natură a crea acea îndoială

serioasă la care se referă art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Nu

poate fi reținut nici argumentul ca nu ar fi echitabil ca actul

să-și producă efectele cât timp instanța de judecată este

în curs de verificare a legalității acestuia. Această

afirmație nu este susținută de textul legal precitat, care

conține definiția „cazului bine justificat” și ar însemna

și ca, de fiecare dată când un act administrativ este contestat, pe

baza unui astfel de argument, susținut în prezenta cauză de prima

instanță, să se procedeze, automat, la suspendarea efectelor

actului, ceea ce nu este însa în acord cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește condiția

iminenței producerii unei pagube, singurul argument al primei

instanțe, îl reprezintă cuantumul ridicat al sumei la care

reclamantul a fost obligat, prin decizia de impunere atacată, insuficient

însă în lipsa altor probe pentru a dovedi posibilitatea producerii unui

prejudiciu în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Așa fiind, Înalta Curte va admite

recursul formulat de D.G.F.P. Dolj, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., și, în consecință, va modifica sentința

recurată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de

reclamantul R.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.G.F.P. Dolj

în numele și pentru Administrația Finanțelor Publice Craiova

împotriva sentinței civile nr. 186 din 18 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată

în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de reclamantul R.M.,

ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 martie 2010.