ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1381/2011

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 754/115/2010

și precizată ulterior, reclamanta A.S.M.M.N., prin vicepreședinte P.F. a

solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.V. – D.R.A.O.V. Timișoara anularea

Deciziei nr. 2473 din 10 octombrie 2000 emisă de D.G.V. (în prezent A.N.V.) și

a Deciziei nr. 96 din 18 iulie 2000 a D.R.V. Timișoara (în prezent D.R.A.O.V.

Timișoara).

Prin

sentința nr. 345 din 16 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Caraș - Severin invocată de pârâta

A.N.V. – D.R.A.O.V. Timișoara și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel Timișoara.

În

motivarea sentinței, Tribunalul a reținut că, în speță, reclamanta a solicitat

anularea Deciziei nr. 2473 din 3 octombrie 2000 emisă de D.G.V., în prezent

A.N.V., organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică.

Astfel, instanța a reținut că în speță decizia este

emisă de o autoritate publică centrală, prin urmare având în vedere

dispozițiile art. 3 pct. l C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei

aparține Curții de Apel Timișoara.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel

Timișoara la data de 30 iunie 2010.

În ședința din data de 09 septembrie 2010, Curtea de

Apel Timișoara a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a

acestei instanțe, iar prin sentința nr. 547 din 13 decembrie 2010 a admis-o,

declinând competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului

Caraș-Severin, constatând totodată ivit conflictul negativ de competență între

cele două instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut

că acțiunea de față privește un act administrativ fiscal, astfel că nu a putut

fi reținută susținerea Tribunalului Caraș-Severin în sensul că, competența

instanței nu se stabilește în funcție de rangul autorității emitente a actelor

contestate, ci prin raportare exclusiv la criteriul valoric.

Înalta Curte învestită cu soluționarea conflictului

negativ de competență, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 20 și următoarele C. proc. civ., urmează să stabilească competența

soluționării pricinii în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și

dispozițiile legale incidente acesteia.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta anularea

deciziei nr. 96 din 18 iulie 2000 emisă de D.R.V. Timișoara precum și a

Deciziei nr. 2473 din 10 octombrie 2010 emisă de D.G.V. prin care a fost

respinsă contestația formulată de către reclamantă împotriva actului

constatator nr. 235 din 11 aprilie 2000, prin care s-a stabilit în sarcina

acesteia un debit de 23.128.797 lei.

Având în vedere că solicitarea reclamantei are ca

obiect anularea unor acte administrative care privesc datorii vamale  care nu

depășesc 500.000 lei, instanța apreciază că în mod corect s-a reținut de Curtea

de Apel Timișoara că prezentul litigiu este de competența secției de contencios

administrativ a tribunalului, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (l)

din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004,

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se

soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și

accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluționează, în fond,

de secțiile de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel, dacă

prin lege specială nu se prevede altfel”.

Deci,

în privința competenței materiale, legea stabilește două tipuri de competență,

în raport cu natura juridică a actului administrativ atacat, mai exact dacă

actul are sau nu ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și

accesorii ale acestora sau, cu alte cuvinte, dacă este sau nu vorba de un act

administrativ fiscal.

Astfel, dacă nu este vorba de un act administrativ

fiscal, competența materială se stabilește în raport cu rangul local sau

central al autorității emitente, potrivit prevederilor art. 2 și 3 C. proc.

civ., litigiul urmând să fie soluționat de instanța de contencios administrativ

a tribunalului, când actul atacat aparține unui organ sau instituții locale și

respectiv, instanței de contencios administrativ a Curții de apel, când actul

atacat aparține unui organ sau instituții centrale, cu competență națională.

Dar,

dacă obiectul litigiului îl formează un act administrativ fiscal, competența

materială va aparține instanței de contencios administrativ și fiscal a

tribunalului sau a Curții de apel, după cum actul contestat privește o valoare

mai mică sau egală cu 5 miliarde ROL, ori o valoare mai mare de 5 miliarde ROL

(500.000 RON).

În concluzie, în cazul actelor administrative fiscale,

competența materială a instanței de contencios administrativ se stabilește în

mod exclusiv pe baza criteriului valoric, după cum valoarea contestată este mai

mică sau egală cu 500.000 RON, ori este mai mare de această sumă.

Având în vedere argumentele expuse anterior, se apreciază că

instanța competentă a soluționa cauza în primă instanță este Tribunalul

Caraș-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind

pe reclamantele P.F. și A.S.M. și pârâții D.J.A.O.V. Caraș-Severin, D.R.A.O.V.

Timișoara și A.N.V. în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 martie 2011.