ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1381/2011

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 754/115/2010 și precizată ulterior, reclamanta A.S.M.M.N., prin vicepreședinte P.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.V. – D.R.A.O.V. Timișoara anularea Deciziei nr. 2473 din 10 octombrie 2000 emisă de D.G.V. (în prezent A.N.V.) și a Deciziei nr. 96 din 18 iulie 2000 a D.R.V. Timișoara (în prezent D.R.A.O.V. Timișoara). Prin sentința nr. 345 din 16 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Caraș - Severin invocată de pârâta A.N.V. – D.R.A.O.V. Timișoara și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.

În motivarea sentinței, Tribunalul a reținut că, în speță, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 2473 din 3 octombrie 2000 emisă de D.G.V., în prezent A.N.V., organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică. Astfel, instanța a reținut că în speță decizia este emisă de o autoritate publică centrală, prin urmare având în vedere dispozițiile art. 3 pct. l C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel Timișoara. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 30 iunie 2010. În ședința din data de 09 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a acestei instanțe, iar prin sentința nr. 547 din 13 decembrie 2010 a admis-o, declinând competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, constatând totodată ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că acțiunea de față privește un act administrativ fiscal, astfel că nu a putut fi reținută susținerea Tribunalului Caraș-Severin în sensul că, competența instanței nu se stabilește în funcție de rangul autorității emitente a actelor contestate, ci prin raportare exclusiv la criteriul valoric. Înalta Curte învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 și următoarele C. proc. civ., urmează să stabilească competența soluționării pricinii în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și dispozițiile legale incidente acesteia. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta anularea deciziei nr. 96 din 18 iulie 2000 emisă de D.R.V.

Timișoara precum și a Deciziei nr. 2473 din 10 octombrie 2010 emisă de D.G.V. prin care a fost respinsă contestația formulată de către reclamantă împotriva actului constatator nr. 235 din 11 aprilie 2000, prin care s-a stabilit în sarcina acesteia un debit de 23.128.797 lei. Având în vedere că solicitarea reclamantei are ca obiect anularea unor acte administrative care privesc datorii vamale care nu depășesc 500.000 lei, instanța apreciază că în mod corect s-a reținut de Curtea de Apel Timișoara că prezentul litigiu este de competența secției de contencios administrativ a tribunalului, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.

Deci, în privința competenței materiale, legea stabilește două tipuri de competență, în raport cu natura juridică a actului administrativ atacat, mai exact dacă actul are sau nu ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora sau, cu alte cuvinte, dacă este sau nu vorba de un act administrativ fiscal. Astfel, dacă nu este vorba de un act administrativ fiscal, competența materială se stabilește în raport cu rangul local sau central al autorității emitente, potrivit prevederilor art. 2 și 3 C. proc. civ., litigiul urmând să fie soluționat de instanța de contencios administrativ a tribunalului, când actul atacat aparține unui organ sau instituții locale și respectiv, instanței de contencios administrativ a Curții de apel, când actul atacat aparține unui organ sau instituții centrale, cu competență națională.

Dar, dacă obiectul litigiului îl formează un act administrativ fiscal, competența materială va aparține instanței de contencios administrativ și fiscal a tribunalului sau a Curții de apel, după cum actul contestat privește o valoare mai mică sau egală cu 5 miliarde ROL, ori o valoare mai mare de 5 miliarde ROL (500.000 RON). În concluzie, în cazul actelor administrative fiscale, competența materială a instanței de contencios administrativ se stabilește în mod exclusiv pe baza criteriului valoric, după cum valoarea contestată este mai mică sau egală cu 500.000 RON, ori este mai mare de această sumă. Având în vedere argumentele expuse anterior, se apreciază că instanța competentă a soluționa cauza în primă instanță este Tribunalul Caraș-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele P.F. și A.S.M. și pârâții D.J.A.O.V. Caraș-Severin, D.R.A.O.V. Timișoara și A.N.V. în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2011.