ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 951/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele Prin sentința civilă nr. 64 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă în dosarul nr. 32551/90/2008, s-a respins excepția privind prescripția dreptului material la acțiune, s-a admis acțiunea având ca obiect drepturi bănești, formulată de reclamantul P.I.M., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, astfel cum a fost precizată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului sumele de bani reprezentând prima de Crăciun aferentă anului 2005, primele de Paște și de Crăciun aferente anilor 2006-2008. Astfel, cu privire la conflictele de interese, sindicatelor le este recunoscut dreptul exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaților.

Pe de altă parte, în ceea ce privește conflictele de drepturi, în temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele au dreptul de a promova acțiuni pe cale principală și de a interveni în procesele începute de salariați, inițiativa aparținându-le deci, în temeiul Codului muncii sindicatele pot doar să-i reprezinte, la cerere, pe salariați, inițiativa aparținându-le acestora din urmă, iar în temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de către cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv titularii drepturilor individuale, sindicatele neputând participa într-un proces declarat de salariați nici pe cale incidentală. Deci, calitatea procesuală a sindicatelor pe cale principală este negată, sindicatele neputând sta ca parte în proces.

Interesul justificat de recurentă este acela al posibilității de a formula cereri în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenție forțată, ori direct pe cale principală. Recurenta a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între normele atacate și realitatea unei unități care, lipsită de dreptul minimal la apărare, trebuie să facă față dificultăților de ordin practic în cele peste 20.000 de dosare P. Singurul remediu îl constituie declararea ca neconstituționale a textelor arătate mai sus, soluționarea acestui conflict de neconstituționalitate neintrând în atribuțiile instanțelor judecătorești.

Apărătorul recurentei-pârâte a precizat că până în prezent SC P. SA nu a chemat în judecată sindicatul în nici un dosar și că interesul invocării prezentei excepții se justifică prin aceea că pârâta intenționează să introducă în cauză și sindicatul și apreciază că numai prin declararea neconstituționalității textelor invocate ar putea să-și îndeplinească scopul arătat. Prin încheierea de ședință din 11 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 3255/90/2008, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta-pârâtă SC O.M.V.P. SA, reținând că în speță nu este îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la legătura cu prezenta cauză a dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate se invocă.

În acest sens, Curtea de Apel Pitești a reținut că sindicatul din care face parte reclamantul nu este parte în prezenta cauză, nefiind chemat în judecată de către pârâtă prin nici una din formele prevăzute de lege, aceasta intenționând, astfel cum a și arătat prin concluziile orale ale reprezentantului său, de a-l introduce în cadrul procesual la un moment viitor. Față de această situație, instanța a apreciat că declararea ca neconstituționale a dispozițiilor arătate de pârâtă nu are nici o înrâurire în prezenta cauză, astfel încât nu se impune sesizarea Curții Constituționale. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs SC O.M.V.P. SA, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate sub nr. 5431/1/2010, reluând, în esență, argumentele prezentate cu prilejul susținerii excepției la Curtea de Apel Pitești.

Recursul este nefondat pentru următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Tot astfel, art. 2 alin. (3) din același act normativ dispune că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Ca atare, în calea extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a instanței de control constituțional, va fi examinată respectarea, de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată, a cerințelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. În speță, având a aprecia asupra admisibilității sesizării Curții Constituționale, instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispozițiile invocate de către recurenta-pârâtă ca fiind neconstituționale nu au legătură cu cauza.

Astfel, recurenta-pârâtă a invocat neconstituționalitatea art. 222 și 282 din Legea nr. 53/2003, art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă și art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, apreciind că acestea încalcă dispozițiile constituționale conținute în art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și (2), și a justificat interesul invocării prezentei excepții prin aceea că intenționează să introducă în cauză sindicatul, lucru posibil numai prin declararea ca neconstituțională a textelor de lege arătate. Din apărările formulate în cauză a rezultat că recurenta-pârâtă, nici în acest dosar și nici în altele similare, nu a procedat la chemarea în judecată a sindicatului, intenția sa fiind aceea de a formula pe viitor o asemenea cerere.

Potrivit regulilor procedurii civile, exercitarea oricărei acțiuni și ridicarea oricărei excepții se subsumează unor condiții generale prealabile, una din aceste condiții fiind interesul. Condiția existenței unui interes, definit în doctrină ca „folos practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare" este exprimată în principiul conform căruia orice procedură judiciară poate fi pusă în mișcare doar dacă este de natură a aduce părții un avantaj legal. În jurisdicția constituțională, aplicarea acestui principiu se face prin reglementarea expresă de către Legea nr. 47/1992 a unei cauze de inadmisibilitate speciale în cadrul controlului de constituționalitate, respectiv irelevanța excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impune justificarea unui interes, a cărui existență se stabilește prin verificarea pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit și care trebuie să fie născut și actual, neputând îndeplini această condiție un interes viitor. Cerința ca textul atacat să aibă legătură cu soluționarea cauzei a fost în mod evident introdusă de legiuitor în scopul de a evita sesizarea Curții Constituționale cu excepții dilatorii, ce au ca unică menire tergiversarea soluționării cauzelor. Mai mult, excepția de neconstituționalitate invocată vizează modul de interpretare și aplicare a prevederilor legale la care se referă, precum și corelarea lor cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea actelor normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională. Constatarea inadmisibilității excepției de neconstituționalitate este o obligație legală a instanței de judecată de drept comun și nu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a principiului egalității armelor juridice, cum greșit susține recurenta-pârâtă, întrucât dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, ce țin mai ales de necesitatea îndeplinirii unor condiții de admisibilitate, astfel încât nici dreptul de sesizare a Curții Constituționale pe cale de excepție nu poate fi absolut.

Dimpotrivă, formularea repetată a unor excepții de neconstituționalitate care nu justifică condițiile de admisibilitate astfel cum sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 are drept consecință tergiversarea soluționării pe fond a cauzei și, indirect, încălcarea dreptului la un proces echitabil al celorlalte părți angrenate în procesul civil. Pentru considerentele arătate, cum criticile îndreptate împotriva textelor legale atacate nu se circumscriu condițiilor de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii de ședință din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2011.