ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 951/2011

Asupra cauzei

de față, constată următoarele

Prin sentința

civilă nr. 64 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția

civilă în dosarul nr. 32551/90/2008, s-a respins excepția privind prescripția

dreptului material la acțiune, s-a admis acțiunea având ca obiect drepturi

bănești, formulată de reclamantul P.I.M., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA,

astfel cum a fost precizată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului

sumele de bani reprezentând prima de Crăciun aferentă anului 2005, primele de

Paște și de Crăciun aferente anilor 2006-2008.

Astfel, cu

privire la conflictele de interese, sindicatelor le este recunoscut dreptul

exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaților.

Pe de altă

parte, în ceea ce privește conflictele de drepturi, în temeiul Legii

sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele au dreptul de a promova acțiuni pe cale

principală și de a interveni în procesele începute de salariați, inițiativa

aparținându-le deci, în temeiul Codului muncii sindicatele pot doar să-i

reprezinte, la cerere, pe salariați, inițiativa aparținându-le acestora din

urmă, iar în temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de către

cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv titularii drepturilor

individuale, sindicatele neputând participa într-un proces declarat de

salariați nici pe cale incidentală. Deci, calitatea procesuală a sindicatelor

pe cale principală este negată, sindicatele neputând sta ca parte în proces.

Interesul

justificat de recurentă este acela al posibilității de a formula cereri în

contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe

care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenție

forțată, ori direct pe cale principală.

Recurenta a

concluzionat că există o legătură de cauzalitate între normele atacate și

realitatea unei unități care, lipsită de dreptul minimal la apărare, trebuie să

facă față dificultăților de ordin practic în cele peste 20.000 de dosare P.

Singurul remediu îl constituie declararea ca neconstituționale a textelor

arătate mai sus, soluționarea acestui conflict de neconstituționalitate

neintrând în atribuțiile instanțelor judecătorești.

Apărătorul

recurentei-pârâte a precizat că până în prezent SC P. SA nu a chemat în

judecată sindicatul în nici un dosar și că interesul invocării prezentei

excepții se justifică prin aceea că pârâta intenționează să introducă în cauză

și sindicatul și apreciază că numai prin declararea neconstituționalității

textelor invocate ar putea să-și îndeplinească scopul arătat.

Prin încheierea

de ședință din 11 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 3255/90/2008, Curtea de

Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta-pârâtă SC O.M.V.P. SA,

reținând că în speță nu este îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare

la legătura cu prezenta cauză a dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate

se invocă.

În acest sens,

Curtea de Apel Pitești a reținut că sindicatul din care face parte reclamantul

nu este parte în prezenta cauză, nefiind chemat în judecată de către pârâtă

prin nici una din formele prevăzute de lege, aceasta intenționând, astfel cum a

și arătat prin concluziile orale ale reprezentantului său, de a-l introduce în

cadrul procesual la un moment viitor.

Față de această

situație, instanța a apreciat că declararea ca neconstituționale a

dispozițiilor arătate de pârâtă nu are nici o înrâurire în prezenta cauză,

astfel încât nu se impune sesizarea Curții Constituționale.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs SC O.M.V.P. SA, înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate sub nr.

5431/1/2010, reluând, în esență, argumentele prezentate cu prilejul susținerii

excepției la Curtea de Apel Pitești.

Recursul este

nefondat pentru următoarele argumente:

Potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare,

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare

ar fi obiectul acestuia.

Tot astfel,

art. 2 alin. (3) din același act normativ dispune că instanța de contencios

constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire

la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse

controlului.

Ca atare, în

calea extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii prin care s-a

respins cererea de sesizare a instanței de control constituțional, va fi

examinată respectarea, de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată, a

cerințelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În speță, având

a aprecia asupra admisibilității sesizării Curții Constituționale, instanța a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (6) din

Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanței

de contencios constituțional cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate, nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă

posibilă sesizarea, respectiv, dispozițiile invocate de către recurenta-pârâtă

ca fiind neconstituționale nu au legătură cu cauza.

Astfel,

recurenta-pârâtă a invocat neconstituționalitatea art. 222 și 282 din Legea nr.

53/2003, art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de

muncă și art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, apreciind că

acestea încalcă dispozițiile constituționale conținute în art. 1 alin. (3),

art. 9, art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1),

art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și (2), și a

justificat interesul invocării prezentei excepții prin aceea că intenționează

să introducă în cauză sindicatul, lucru posibil numai prin declararea ca neconstituțională

a textelor de lege arătate.

Din apărările

formulate în cauză a rezultat că recurenta-pârâtă, nici în acest dosar și nici

în altele similare, nu a procedat la chemarea în judecată a sindicatului,

intenția sa fiind aceea de a formula pe viitor o asemenea cerere.

Potrivit

regulilor procedurii civile, exercitarea oricărei acțiuni și ridicarea oricărei

excepții se subsumează unor condiții generale prealabile, una din aceste

condiții fiind interesul.

Condiția

existenței unui interes, definit în doctrină ca „folos practic pe care o parte

îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare" este

exprimată în principiul conform căruia orice procedură judiciară poate fi pusă

în mișcare doar dacă este de natură a aduce părții un avantaj legal.

În jurisdicția

constituțională, aplicarea acestui principiu se face prin reglementarea expresă

de către Legea nr. 47/1992 a unei cauze de inadmisibilitate speciale în cadrul

controlului de constituționalitate, respectiv irelevanța excepției de

neconstituționalitate.

Excepția de

neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu,

invocarea ei impune justificarea unui interes, a cărui existență se stabilește

prin verificarea pertinenței excepției în raport cu procesul în care a

intervenit și care trebuie să fie născut și actual, neputând îndeplini această

condiție un interes viitor.

Cerința ca

textul atacat să aibă legătură cu soluționarea cauzei a fost în mod evident

introdusă de legiuitor în scopul de a evita sesizarea Curții Constituționale cu

excepții dilatorii, ce au ca unică menire tergiversarea soluționării cauzelor.

Mai mult,

excepția de neconstituționalitate invocată vizează modul de interpretare și

aplicare a prevederilor legale la care se referă, precum și corelarea lor cu

dispoziții cuprinse în alte acte normative, aspecte ce țin de competența

exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nici corelarea

actelor normative și nici coroborarea unor dispoziții legale nu pot intra sub

incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea

Constituțională.

Constatarea

inadmisibilității excepției de neconstituționalitate este o obligație legală a

instanței de judecată de drept comun și nu reprezintă o încălcare a dreptului

la un proces echitabil ori a principiului egalității armelor juridice, cum

greșit susține recurenta-pârâtă, întrucât dreptul de acces la un tribunal nu

este absolut, ci poate fi supus unor limitări, ce țin mai ales de necesitatea

îndeplinirii unor condiții de admisibilitate, astfel încât nici dreptul de

sesizare a Curții Constituționale pe cale de excepție nu poate fi absolut.

Dimpotrivă,

formularea repetată a unor excepții de neconstituționalitate care nu justifică

condițiile de admisibilitate astfel cum sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr.

47/1992 are drept consecință tergiversarea soluționării pe fond a cauzei și,

indirect, încălcarea dreptului la un proces echitabil al celorlalte părți

angrenate în procesul civil.

Pentru

considerentele arătate, cum criticile îndreptate împotriva textelor legale

atacate nu se circumscriu condițiilor de admisibilitate ale excepției de

neconstituționalitate, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii de ședință

din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 4 februarie 2011.