ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5995/2005

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului

Bistrița Năsăud, SC I.P.E., cu sediul în Bistrița, a chemat în judecată pe SC E.T.

SA, cu sediul în București, pentru ca aceasta să fie obligată la plata sumei de

39.000 dolari S.U.A. sau echivalentul ei în monedă națională, reprezentând

garanție de bună execuție ce nu i-a fost restituită și a sumei de 36.330.260

lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

La 27 august 2003, pârâta a chemat

în garanție B.T.R. cu sediul în com. Voluntari, arătând că suma pretinsă prin

acțiune se află depusă la chemata în garanție care refuză să o elibereze

reclamantei.

În urma probelor administrate, secția

comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Bistrița Năsăud, prin

sentința civilă nr. 2062/ LC, pronunțată la 18 noiembrie 2003, a admis acțiunea

reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 39.000 dolari S.U.A. sau

echivalentul în lei la data plății și a sumei de 36.330.260 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Prin sentință, s-a luat act că

pârâta a renunțat la cererea de chemare în garanție.

Instanța a reținut că, pe baza unui

contract de comision încheiat între reclamantă, în calitate de comitent și

pârâtă în calitate de comisionar, prima a avansat suma de 39.000 dolari S.U.A.

ca o garanție de bună execuție pretinsă de comisionara urma, potrivit

contractului, să o restituie, fapt ce nu s-a petrecut.

Apelul declarat împotriva sentinței

de către pârâtă a fost respins ca nefondat de către secția comercială și de

contencios administrativ a Curții de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 263,

pronunțată la 27 aprilie 2004.

Instanța de apel a înlăturat

susținerea pretinsei încălcări a art. 412 C. com. și a art. 1542 C. civ.,

constând în greșita stabilire a culpei apelantei care a depus suma la o bancă

intrată în procedura de faliment, pentru aceasta având consimțământul

reclamantei.

Împotriva deciziei de mai sus a

declarat recurs pârâta criticând-o pentru încălcarea legii, conform art. 304 pct.

8, 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, se susține că instanța a

interpretat greșit actul dedus judecății, contractul dintre părți fiind greșit

interpretat drept contract de comision la export, în realitate el fiind un

contract de mandat încheiat între reclamantă în calitate de mandant și comitent

și pârâtă în calitate de mandatară și comisionară, activitatea lor trebuind să

fie apreciată, potrivit art. 374-391 C. com.

În aceste condiții pârâta nu putea

acționa pentru încasarea garanției decât numai la ordinele reclamantei care era

singura ce avea drept de dispoziție asupra acesteia.

Întrucât pârâta și-a îndeplinit

obligațiile contractuale nu poate fi trasă la răspundere în condițiile concrete

stabilite prin contract.

Așa fiind, se apreciază că hotărârea

este lipsită de temei legal, aplicându-se greșit prevederile art. 374-391,

405-412 C. com., art. 969, 977-979 C. civ. și cele referitoare la forța majoră.

În fine, hotărârea este criticată

pentru că nu s-a pronunțat asupra unor dovezi (înscrisurile de la dosar) din

care rezultă evident că în sarcina părților au fost stabilite alte drepturi și

obligații decât cele invocate.

Criticile sunt neîntemeiate.

Contractul încheiat între părți este

clar stabilit prin voința comună a acestora, drept contract de comision și nu

de mandat.

Asumarea obligației de a reprezenta

punctul de vedere al comitentului, cum ar fi cea prevăzută de art. 3.11 din

contract, nu-l transferă pe comitent în mandatar, ci stabilește doar un cadru

în care urmează a se desfășura activitatea de comision, cadru asumat de pârâtă.

Impunerea unei garanții de bună

execuție de către partenerul extern și asumarea de către comitent a obligației

de a o suporta nu este nici ea de natură a schimba natura contractului.

Contractul de livrare a mărfurilor

către partenerul extern este încheiat de pârâtă, ceea ce îi stabilește poziția

sa de comisionar, iar înscrierea în tabelul creditorilor este făcută de pârâtă

cu o creanță proprie.

Pârâta însăși își definește

calitatea de comisionar în cererea de chemare în garanție a băncii.

Ca atare nu se poate susține că

instanța a calificat greșit natura raporturilor dintre părți și nici aplicarea

unui temei legal greșit.

Culpa pârâtei în recuperarea sumei

depusă la bancă rezultă din efectuarea defectuoasă a demersurilor în această

privință.

Analiza înscrisurilor invocate de

pârâtă, în baza cărora pretinde că s-a stabilit greșit natura convenției dintre

părți, a fost efectuată de prima instanță, inclusiv cea referitoare la

existența forței majore, iar instanța de apel, confruntată cu stabilirea

naturii juridice a convenției o face implicit prin argumentele invocate și prin

menținerea celor reținute de prima instanță.

Aprecierea greșită, după cum se

susține, a acestei dovezi nu constituie un motiv de nelegalitate al hotărârii

instanței de apel.

Așa fiind, recursul declarat în

cauză urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC E.T. SA București, împotriva deciziei nr. 263 din 27 aprilie 2004,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 15 decembrie 2005.