ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5995/2005

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Bistrița Năsăud, SC I.P.E., cu sediul în Bistrița, a chemat în judecată pe SC E.T. SA, cu sediul în București, pentru ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 39.000 dolari S.U.A. sau echivalentul ei în monedă națională, reprezentând garanție de bună execuție ce nu i-a fost restituită și a sumei de 36.330.260 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. La 27 august 2003, pârâta a chemat în garanție B.T.R. cu sediul în com. Voluntari, arătând că suma pretinsă prin acțiune se află depusă la chemata în garanție care refuză să o elibereze reclamantei. În urma probelor administrate, secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Bistrița Năsăud, prin sentința civilă nr. 2062/ LC, pronunțată la 18 noiembrie 2003, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 39.000 dolari S.U.A.

sau echivalentul în lei la data plății și a sumei de 36.330.260 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Prin sentință, s-a luat act că pârâta a renunțat la cererea de chemare în garanție. Instanța a reținut că, pe baza unui contract de comision încheiat între reclamantă, în calitate de comitent și pârâtă în calitate de comisionar, prima a avansat suma de 39.000 dolari S.U.A. ca o garanție de bună execuție pretinsă de comisionara urma, potrivit contractului, să o restituie, fapt ce nu s-a petrecut. Apelul declarat împotriva sentinței de către pârâtă a fost respins ca nefondat de către secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 263, pronunțată la 27 aprilie 2004. Instanța de apel a înlăturat susținerea pretinsei încălcări a art. 412 C. com.

și a art. 1542 C. civ., constând în greșita stabilire a culpei apelantei care a depus suma la o bancă intrată în procedura de faliment, pentru aceasta având consimțământul reclamantei. Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs pârâta criticând-o pentru încălcarea legii, conform art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Astfel, se susține că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, contractul dintre părți fiind greșit interpretat drept contract de comision la export, în realitate el fiind un contract de mandat încheiat între reclamantă în calitate de mandant și comitent și pârâtă în calitate de mandatară și comisionară, activitatea lor trebuind să fie apreciată, potrivit art. 374-391 C. com.

În aceste condiții pârâta nu putea acționa pentru încasarea garanției decât numai la ordinele reclamantei care era singura ce avea drept de dispoziție asupra acesteia. Întrucât pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale nu poate fi trasă la răspundere în condițiile concrete stabilite prin contract. Așa fiind, se apreciază că hotărârea este lipsită de temei legal, aplicându-se greșit prevederile art. 374-391, 405-412 C. com., art. 969, 977-979 C. civ. și cele referitoare la forța majoră. În fine, hotărârea este criticată pentru că nu s-a pronunțat asupra unor dovezi (înscrisurile de la dosar) din care rezultă evident că în sarcina părților au fost stabilite alte drepturi și obligații decât cele invocate.

Criticile sunt neîntemeiate. Contractul încheiat între părți este clar stabilit prin voința comună a acestora, drept contract de comision și nu de mandat. Asumarea obligației de a reprezenta punctul de vedere al comitentului, cum ar fi cea prevăzută de art. 3.11 din contract, nu-l transferă pe comitent în mandatar, ci stabilește doar un cadru în care urmează a se desfășura activitatea de comision, cadru asumat de pârâtă. Impunerea unei garanții de bună execuție de către partenerul extern și asumarea de către comitent a obligației de a o suporta nu este nici ea de natură a schimba natura contractului. Contractul de livrare a mărfurilor către partenerul extern este încheiat de pârâtă, ceea ce îi stabilește poziția sa de comisionar, iar înscrierea în tabelul creditorilor este făcută de pârâtă cu o creanță proprie.

Pârâta însăși își definește calitatea de comisionar în cererea de chemare în garanție a băncii. Ca atare nu se poate susține că instanța a calificat greșit natura raporturilor dintre părți și nici aplicarea unui temei legal greșit. Culpa pârâtei în recuperarea sumei depusă la bancă rezultă din efectuarea defectuoasă a demersurilor în această privință. Analiza înscrisurilor invocate de pârâtă, în baza cărora pretinde că s-a stabilit greșit natura convenției dintre părți, a fost efectuată de prima instanță, inclusiv cea referitoare la existența forței majore, iar instanța de apel, confruntată cu stabilirea naturii juridice a convenției o face implicit prin argumentele invocate și prin menținerea celor reținute de prima instanță.

Aprecierea greșită, după cum se susține, a acestei dovezi nu constituie un motiv de nelegalitate al hotărârii instanței de apel. Așa fiind, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC E.T. SA București, împotriva deciziei nr. 263 din 27 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2005.