ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3614/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 15 decembrie 2000,

reclamanta R.A. A.Z.L. Giurgiu a chemat în judecată pe pârâta SC P.M. SA

Giurgiu, pentru a fi obligată la plata sumei de 15.266,21 dolari S.U.A.,

echivalentul în lei a sumei de 389.807.406 lei, la cursul valutar de 25.534 lei

pentru un dolar S.U.A. din ziua de 14 decembrie 2000; din care 2.750,21 dolari

S.U.A., echivalentul în lei a sumei de 70.223.862 lei, reprezentând rest de

plată redevență luna ianuarie 1999 și perioada februarie - octombrie 1999;

12.516 dolari S.U.A., echivalentul în lei a sumei de 319.583.544 lei, reprezentând

penalități de 0,01% din valoarea contractului, calculate până la data de 01

noiembrie 1999, când a încetat contractul, precum și la dobânzile legale

prevăzute de O.G. nr. 9/2000, și anume, la nivelul taxei oficiale a scontului

stabilit de B.N.R., de 35% pentru trimestrul IV din 2000, de la data

introducerii acțiunii și până la achitarea integrală, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, se arată

următoarele:

La data de 9 octombrie 1997, ca urmare

a licitației organizate de reclamantă, părțile au încheiat contractul de concesiune

nr. 20 din 9 octombrie 1997, pentru suprafața de 1.000 mp, aferent parcelei P 2,

lotul B 2, amplasată în incinta T.C.P. 1 a Zonei Libere Giurgiu.

Începând cu luna februarie 1999 și

până la data de 01 noiembrie 1999, când contractul a încetat prin convenția

părților, pârâta nu a achitat redevența lunară, motiv pentru care s-au calculat

și penalități de întârziere, conform art. 7.1. din contract.

De asemenea, încă de la începutul

derulării contractului, pârâta a întârziat plata redevenței, motiv pentru care

s-au calculat penalități de întârziere și pentru redevențele respective.

Deși, prin adresa înregistrată la

reclamantă, sub nr. 46 din 2 februarie 1999, pârâta a solicitat executarea din

garanția de bună execuție, în sumă de 875 dolari S.U.A., reprezentând redevența

restantă, pârâta nu a mai reîntregit contul de garanție, conform art. 7.3. din

contract, astfel că nu a mai avut posibilitatea încasării în continuare a

redevențelor și a penalităților.

Prin convenția de încetare a contractului

înregistrată sub nr. 5761 din 25 octombrie 1999, pârâta a recunoscut sumele

datorate și, deși s-a obligat să le achite, nu a făcut-o.

Tribunalul Giurgiu, prin sentința

nr. 80 din 8 martie 2001, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarele:

Potrivit pct. 7.4 din contract,

valoarea totală a redevențelor restante la plată și a penalităților pentru

întârziere, nu poate depăși valoarea garanției de bună execuție, care, în

conformitate cu pct. 8.2 din contract, este de 875 dolari S.U.A.

Cu toate acestea, reclamanta a

solicitat, prin acțiune, plata unor sume mai mari.

Cuantumul mare al penalităților

pretinse, și care depășesc de 5 ori suma redevențelor restante, a fost posibil

datorită clauzei de la pct. 7.1 din contract, întrucât s-a prevăzut că

procentul de penalitate se aplică la valoarea totală (anuală) a contractului și

nu la valoarea redevenței restante.

Acțiunea este nefondată, întrucât,

înainte de introducerea acțiunii, pârâta a achitat, cu ordinele de compensare

nr. 0078589 și nr. 0078600 din 14 decembrie 1999, suma de 59.872.230 lei,

echivalentul a 2.345 dolari S.U.A., deși reclamanta putea pretinde, conform

pct. 8.2. din contract, doar suma de 875 dolari S.U.A. De asemenea, după

introducerea acțiunii, pârâta a mai achitat, cu ordinele de compensare nr.

0078603, nr. 0078605 și nr. 0078606 din 29 decembrie 2000, suma totală de

361.582.873 lei, respectiv, o sumă mult mai mare decât aceea pretinsă prin acțiune.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 1472 din 16 noiembrie 2001, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 10 și

11 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

se arată următoarele:

Prin convenția părților din data de

25 octombrie 1999, pârâta a renunțat la terenul concesionat și își recunoaște

soldul debitor de 15.266,21 dolari S.U.A. Această sumă este compusă din 12.516 dolari

S.U.A., reprezentând penalități de întârziere în plata redevenței, și 2.750,21 dolari

S.U.A., reprezentând redevență restantă.

Instanțele de judecată, deși fac

referire la convenție, nu o iau în considerare, reținând că, potrivit art. 7.4.

din contract, pârâta ar datora numai 875 dolari S.U.A., valoarea garanției de

bună execuție.

În mod greșit instanța de fond și de

apel au reținut că pârâta a achitat debitul cu ordinul de compensare din data

de 14 decembrie 2000, cu o zi înainte de introducerea acțiunii, întrucât cu

acesta s-a plătit doar 1.172,5 dolari S.U.A., reprezentând plata parțială a

penalităților. La data de 15 decembrie 2000, când s-a introdus acțiunea,

redevența restantă era de 2.750,21 dolari S.U.A., iar din penalitățile de

întârziere, în sumă de 12.516 dolari S.U.A., scăzând suma de 1.172,5 dolari

S.U.A., plătită cu ordinul de compensare din 14 decembrie 2000, a rămas de

plată în contul penalităților suma de 11.343,50 dolari S.U.A.

La două săptămâni de la introducerea

acțiunii, pârâta, cu ordinele de compensare nr. 78603 și nr. 78604 din 29

decembrie 2000, achită suma de 83.069.641 lei, echivalentul a 9.187,93 dolari

S.U.A. și din care s-au compensat redevența restantă, în sumă de 2.750,21 dolari

S.U.A., și cu diferența au fost lichidate alte debite pe care pârâta le avea

față reclamantă.

Suma achitată cu cele două ordine de

compensare reprezintă o singură valoare, și anume, 83.069.641 lei și greșit instanțele

au dublat suma prin însumarea valorii lor.

Față de această situație, pârâta a

rămas să plătească 11.343,50 dolari S.U.A., reprezentând penalități de

întârziere pe perioada mai 1998 - octombrie 1999 și restanță penalități

aferente lunii aprilie 1998, și în mod greșit instanțele au avut în vedere

numai art. 7.4. din contract și nu au ținut seama și de art. 7.3., care nu a

fost respectat de pârâtă prin aceea că nu a reîntregit garanția în termen de 15

zile de la data notificării de către reclamantă, toate plățile fiind făcute cu

mari întârzieri.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu art. 7.3. și art.

7.4. din contract, în cazul în care întârzierea în plata redevenței este mai

mare de 30 de zile, concedentul (reclamanta) are dreptul, în baza notificării

scrise către concesionar (pârâta), să încaseze contravaloarea redevențelor și a

penalităților din garanția de bună execuție contractuală, iar concesionarul este

obligat să reîntregească garanția respectivă în termen de 15 zile de la data

notificării, însă, valoarea totală a redevenței restante la plată și a

penalităților pentru întârziere nu poate depăși valoarea garanției de bună

execuție.

Această garanție, potrivit art. 8.2.

din contract, este de 875 dolari S.U.A.

Sub acest aspect, reclamanta nu a

administrat probe din care să rezulte că sumele pretinse în perioadele invocate

nu depășesc valoarea garanției de bună execuție contractuală, astfel că

instanțele, în mod corect, au reținut că pârâta a achitat debitele prin

compensare, respectiv, cu ordinele de compensare depuse la dosar (nr. 0078589

și nr. 0078600 din 14 decembrie 1999).

Este adevărat că, prin convenția din

25 octombrie 1999, prin care părțile au consimțit la încetarea contractului de

concesiune din 20 septembrie 1997, s-a luat act că pârâta figurează în

evidențele reclamantei cu un sold debitor de 15.266,21 dolari S.U.A.,

reprezentând redevență restantă și penalități de întârziere, calculate conform

art. 7.1 din contractul de concesiune.

Însă, instanțele s-au pronunțat și

cu privire la convenția din 25 octombrie 1999, întrucât s-a reținut că, între

părți, a intervenit compensarea, cu ordinele de compensare nr. 0078589 și nr.

0078600 din data de 14 decembrie 1999, precum și nr. 0078603, nr. 0078605 și

nr. 0078606 din 29 decembrie 2000, iar pârâta a achitat suma totală de 421.355.103

lei, ceea ce reprezintă o sumă mult mai mare ca aceea pretinsă de reclamantă

prin acțiune, respectiv, suma de 389.807.406 lei.

Susținerea pârâtei că, prin ordinele

de compensare nr. 78603 și nr. 78604 din 29 decembrie 2000, emise pentru suma

de 83.069.641 lei, echivalentul sumei de 9.187,93 dolari S.U.A., s-a compensat

numai redevența restantă, în sumă de 2.750,21 dolari S.U.A., iar cu diferența

s-ar fi lichidat alte debite, este nedovedită, deoarece nu s-au depus acte în

acest sens.

De asemenea, susținerea pârâtei că

suma reținută de instanță, ca fiind compensată cu cele două ordine de

compensare, este de 83.069.641 lei și că instanța greșit ar fi dublat suma prin

însumare este infirmată, deoarece instanțele nu fac referire la ordinul de

compensare nr. 78604 din 29 decembrie 2000. Instanța de fond, invocând ordinul

de compensare 78603, reține că acesta este emis pentru suma de 83.069.641 lei.

Pretențiile reclamantei nu sunt

confirmate nici de pârâtă, care, prin întâmpinare, arată că nu datorează debitul,

fiind achitat prin ordine de compensare.

În ceea ce privește motivul de

recurs prevăzut de pct. 11 de la art. 304 C. proc. civ., se constată că, la

data de 8 februarie 2002, când reclamanta a declarat recurs, acesta era abrogat

prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, intrată în vigoare ca urmare a

modificării aduse prin O.U.G. nr. 290/2000, la data de 2 mai 2001.

Ca atare, motivul de recurs,

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu mai este motiv de modificare a

deciziei atacate.

Față de cele arătate, Curtea reține

că hotărârea Curții de apel este legală și temeinică și, nefiind îndeplinite

condițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, având în vedere

solicitarea intimatei-pârâte și prevederile art. 274 C. proc. civ., urmează a

obliga recurenta-reclamantă să-i plătească suma de 5.000.000 lei, cu titlu

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta, R.A. A.Z.L Giurgiu, împotriva deciziei nr. 1472 din 16 noiembrie 2001

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamanta să

plătească intimata-pârâte, SC P.M. SA Giurgiu, suma de 5.000.000 lei cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 23 septembrie 2003.