ÎCCJ, Decizia nr. 263/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 30 septembrie 1998, D.F.

a formulat plângere, împotriva numiților L.M., judecător și vicepreședinte al

Tribunalului Prahova, C.E., judecător la același tribunal și A.G., director al

SC C.N. SA Bușteni, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual, prevăzută

de art. 289 C. pen., de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. și de

favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

Petenta a arătat că, în 1992, s-a

adresat cu cerere instanței de judecată, pentru a se dispune restituirea

imobilului proprietatea sa situat în Bușteni, ocupat în 1951 prin violență de

către funcționari ai fostului Sfat Popular Bușteni și deținut în prezent, fără

titlu, de către SC C.N. SA Bușteni.

În 1997 a formulat la Judecătoria Câmpina

acțiune în revendicare, care a fost admisă, prin sentința civilă nr. 871/1998,

pronunțată în dosarul nr. 3996/1997, în baza probatoriului administrat, din

care a rezultat ocuparea fără titlu a imobilului menționat, acesta nefiind

naționalizat.

Tribunalul Prahova, în complet format

din judecătorii menționați, prin decizia nr. 1902 din 17 septembrie 1998, a

admis apelul declarat de directorul societății comerciale și a respins acțiunea

în revendicare, în contradicție cu probele de la dosar, folosindu-se de actele

false depuse la dosar de A.G.

Petenta a mai arătat că, deși a pus

la dispoziția instanței de apel nu mai puțin de douăzeci de comunicări ale organelor

administrației de stat, confirmând dreptul său de proprietate asupra imobilului

ce nu a fost naționalizat, completul de judecată le-a ignorat.

Efectuând acte premergătoare,

organul de urmărire penală a constatat că hotărârea judecătorească la care face

referire petenta D.F. în plângerea prealabilă însușită și susținută de D.C., în

calitate de fiu și mandatar al acesteia, a fost dată pe baza probelor

administrate.

În consecință, în raport de

împrejurarea că faptele reclamate nu se confirmă, prin rezoluția nr. 81/P/1998

din 23 noiembrie 1998 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii L.M. și C.E. de la

Tribunalul Prahova, pentru infracțiunile prevăzute de art. 289, 291, 264 și 246

C. pen., precum și față de făptuitorul G.A., sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 291 C. pen.

Soluția de neîncepere a urmăririi

penale a fost confirmată, prin respingerea plângerii formulate de petent,

împotriva acesteia.

La data de 8 august 2003, petentul D.C.

a formulat plângere, împotriva rezoluției nr. 1309/II/2/1999 din 9 iunie 1999 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, solicitând să se constate că,

în raport de probatoriul administrat, sunt întrunite elementele constitutive

ale infracțiunilor sesizate, să se anuleze rezoluțiile atacate și să dispună începerea

urmăririi penale.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 160 din 22 iunie 2004, a respins plângerea

formulată de petentul D.C., ca nefondată, reținând că, privită prin prisma

dispozițiilor art. 17 și art. 19 C. pen., hotărârea pronunțată de judecătorii

menționați nu poate întruni elementele constitutive ale infracțiunilor presupus

a fi săvârșite de către intimați, aceasta fiind pronunțată în baza probatoriului

administrat. Totodată, actul eliberat de Consiliul Județean Prahova, considerat

a fi fals, nu apare ca probă exclusivă în adoptarea soluției de către instanța

civilă, așa încât rezoluțiile atacate se constată a fi temeinice și legale.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul D.C. a declarat recurs.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Examinând considerentele deciziei nr.

1902 din 17 septembrie 1998 a Tribunalului Prahova (dosarul de urmărire penală),

se constată că respingerea acțiunii în revendicare, formulată de mama

petentului, a fost respinsă pentru alte motive decât cele invocate în plângerea

prealabilă.

Sub acest aspect, în mod corect, s-a

reținut, deci, de către prima instanță, sesizată cu plângerea formulată în

condițiile art. 278

1

C. proc. pen., că hotărârea incriminată nu a

fost pronunțată în baza actului fals, probat ulterior ca fiind emis din eroare

și anulat pe cale judecătorească.

Pe de altă parte, Tribunalul Prahova

a pronunțat decizia incriminată, în dosarul nr. 4548/1998, ca instanță de apel.

Drept urmare, conform art. 299 C.

proc. civ., petentul avea la îndemână posibilitatea atacării acesteia cu

recurs, în vederea înlăturării pretinselor erori de judecată.

Petentul nu a valorificat acest

drept, așa cum rezultă din dosarul cauzei, coroborat cu lipsa unei afirmații a

acestuia, în sens contrar.

Acesta a ales calea formulării unei

plângeri prealabile, prin care vizează de fapt reformarea hotărârii menționate,

în sensul admiterii pretenției deduse judecății.

Or, legea procesuală civilă a

stabilit un sistem coerent al judecării cauzei în fond și căi de atac, menit a

asigura egalitatea în fața legii, prin protecția judiciară oferită imparțial, de

a natură a consolida situația juridică a titularului unui drept, prin admiterea

sau respingerea, după caz, prin hotărâre irevocabilă, a pretenției deduse

judecății.

Drept urmare, lipsesc din legea procesuală

acele zone de acceptabilitate, a unor norme permisive, în care căi procesuale

diferite să poată fi considerate, concomitent, corecte și admisibile, așa încât,

nevalorificarea de către petent a dreptului de a exercita recursul să fie

complinită, printr-un drept al acestuia de a formula plângere prealabilă, având

ca finalitate același rezultat, adică reformarea deciziei încriminate, pe o

altă cale, mijlocită.

Este adevărat că retractarea unei

hotărâri judecătorești poate avea loc și pentru cazul prevăzut de art. 322 pct.

4. C. proc. civ.

Or, tocmai în considerarea acestei

ipoteze, sesizat în condițiile art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire

penală a efectuat acte premergătoare, corespunzător scopului stabilit prin art.

200 din același cod și a constatat lipsa indiciilor săvârșirii infracțiunilor

sesizate.

Cum, soluția de netrimitere în

judecată este susținută de situația de fapt stabilită corespunzător materialului

probator administrat, în mod corect instanța de judecată, sesizată cu plângerea

petentului, s-a pronunțat în sensul respingerii acesteia și menținerii

rezoluției atacate.

Totodată, cum, eventualele erori de

judecată sau greșeli de ordin procedural fac obiectul controlului judiciar și

sunt remediate, prin soluționarea de către instanțele competente a căilor de

atac exercitate de părțile interesate în condițiile legii procesuale, iar

petentul nu a produs alte probe din care să rezulte că, în mod greșit, s-a

reținut inexistența infracțiunilor sesizate, criticile formulate în recurs se

constată a fi neîntemeiate, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În fine, cu referire la scopul vizat

de petent, prin formularea plângerii prealabile și sesizării instanței, în

condițiile art. 278

1

C. proc. pen., cum normele legale, astfel cum

acestea sunt prevăzute de legea procesuală, privind sesizarea instanțelor de

judecată în ierarhia lor, sunt de ordine publică, iar încălcarea acestora duce

la nulitatea oricărei hotărâri ce le-ar nesocoti, excede competenței instanței

penale, examinarea legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de instanța

civilă, în limita competenței legal și exclusiv atribuită acesteia.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de petentul D.C., ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul D.C., împotriva sentinței nr. 160 din 22 iunie 2004, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3627/2003.

Obligă recurentul D.C. să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma

de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

18 octombrie 2004.