ÎCCJ, Decizia nr. 10/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. La data de 22 iulie 1997, petiționara D.F. a formulat plângere penală împotriva numitului G.A., director al SC C. SA Bușteni, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual, de uz de fals și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. În motivarea plângerii, D.F. a învederat că se află în litigiu, încă din anul 1991, cu SC C. SA, cu privire la un imobil situat în orașul Bușteni - Poiana Țapului, la punctul Zamora, pe care l-a dobândit, prin cumpărare, în anul 1938. S-a relevat că, după anul 1947, imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, fiind preluat în anul 1951, de Sfatul Popular al orașului Bușteni, printr-un proces-verbal, în temeiul Decretului nr. 92/2950.

În legătură cu invocarea acestui temei, petiționara D.F. a menționat că H.C.M. nr. 693/1960, prin care au fost completate listele anexă la Decretul nr. 92/1950, nu s-a referit la imobilul care fusese proprietatea sa, ci la un alt imobil, având ca proprietar o persoană cu nume asemănător. În timpul judecării litigiului cu SC C. SA, la solicitarea directorului acestei societăți (G.A.), Consiliul Județean Prahova a comunicat, prin adresa nr. 3944 din 23 iunie 1992, că imobilul respectiv apare, în acte, ca fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și a H.C.M. nr. 693/1960, precum și că adresa nr. 2301 din 2 aprilie 1991, a Prefecturii județului Prahova, în care s-a menționat că imobilul nu este înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950, se modifică, în sensul că imobilul apare naționalizat.

În baza acestei adrese, directorul G.A. a întocmit un proces-verbal și o situație a terenului și construcției, în care a menționat că imobilul în litigiu este proprietatea SC C. SA, fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și H.C.M. nr. 693/1960. Petiționara D.F. a susținut că aceste înscrisuri, întocmite de G.A., sunt false, iar prezentarea lor în fața instanței a produs consecințe juridice, determinând respingerea acțiunii prin care ea a revendicat imobilul. Prin rezoluția din 28 iulie 1997, dată în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, procurorul M.G. a confirmat propunerea de a nu se începe urmărirea penală față de G.A., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.

și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 din același cod. S-a motivat că sesizarea petiționarei D.F. este neîntemeiată, deoarece actul care conține date neconforme cu realitatea, nu este adresa nr. 3944/1992 a Consiliului Județean Prahova, ci adresa nr. 1201/1991, a Prefecturii județului Prahova. Conchizându-se, s-a subliniat că faptele sesizate de D.F. nu sunt prevăzute de legea penală, deoarece G.A. a întocmit și folosit cele două înscrisuri, pe baza unui act administrativ valid. Împotriva acestei rezoluții, petiționara D.F., iar după decesul acesteia, care a intervenit la 11 decembrie 1999, fiul ei D.C., au formulat plângeri întemeiate pe dispozițiile art. 278 C. proc.

pen. Prin rezoluțiile date în dosarele nr. 5985/1547/1999 și nr. 36121/7839/2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a respins ca neîntemeiate, plângerile formulate de D.F. și D.C., considerând că soluția adoptată de procurorul M.G., este legală și temeinică. 2. La data de 22 aprilie 1998, D.F. a formulat plângere penală împotriva procurorului M.G., solicitând trimiterea acestuia în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 din același cod, de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. și de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.

Prin această plângere s-a susținut că procurorul M.G. a săvârșit infracțiunile menționate prin emiterea rezoluției de confirmare a propunerii de a nu se începe urmărirea penală în cauza privind pe G.A. Prin rezoluția din 30 aprilie 1998, dată în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.G., pentru săvârșirea infracțiunilor menționate în plângere, motivându-se că, într-un astfel de caz, nu poate fi folosită decât calea de atac a plângerii contra soluției de neurmărire. Prin aceeași rezoluție, examinându-se plângerea și sub ultimul aspect învederat, s-a dispus respingerea acesteia, cu motivarea că rezoluția de confirmare a propunerii de neîncepere a urmăririi penale față de G.A.

este legală și temeinică. La data de 6 octombrie 1998, prezentându-se D.C., fiul petiționarei D.F., la Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, i s-a explicat că plângerea pe care a formulat-o împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale împotriva procurorului M.G., o poate adresa Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Prin rezoluția din 5 martie 1999, dată în dosarul nr. 5985/1547/1999 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția anticorupție, urmărire penală și criminalistică, procurorul desemnat să examineze plângerea formulată de D.F. împotriva soluțiilor date în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, a dispus respingerea acestei plângeri, ca neîntemeiată.

S-a motivat că din actele dosarului rezultă că soluția dată de procurorul M.G. în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, este legală și temeinică, neconstatându-se existența infracțiunilor imputate acestui procuror. Fiind formulată o nouă plângere de către D.C., fiul petiționarei D.F., a fost reverificat dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, comunicându-se petiționarului că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de procurorul M.G. se menține. Ca urmare a formulării , la data de 23 ianuarie 2002, a unei noi plângeri de către petiționarul D.C., procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prin rezoluția din 27 februarie 2002, a dispus respingerea și a acestei plângeri, ca neîntemeiată.

S-a motivat că, neexistând probe care să ateste săvârșirea vreunei infracțiuni de către procurorul M.G., în legătură cu emiterea rezoluției de neurmărire penală în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, plângerea apare neîntemeiată, mai ales că în raport cu dispozițiile art. 275 - 278 C. proc. pen., partea nemulțumită de soluția adoptată, are posibilitate să se adreseze, cu plângere, procurorului ierarhic superior. La data de 21 septembrie 2001, D.C. s-a adresat Curții Supreme de Justiție, secția penală, cu plângere împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procurorul M.G., cu privire la G.A., cerând să se rețină că faptele acestui procuror întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fals intelectual, de uz de fals și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și să se dispună ca Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție să emită rechizitoriu de trimitere în judecată a acestui procuror.

Printr-o cerere ulterioară, înregistrată sub nr. 21570 din 11 septembrie 2002, D.C. a precizat că plângerea sa privește atât soluția de neîncepere a urmăririi penale față de G.A., confirmată prin rezoluția procurorului M.G., din 28 iulie 1997, cât și rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale față de acest procuror. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 100 din 17 mai 2004, a respins plângerea formulată de D.C. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, privind pe M.G. Prin aceeași sentință, s-a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii formulate de D.C.

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, privind pe G.A. S-a motivat că din examinarea actelor dosarului nu s-a constatat existența de temeiuri care să justifice începerea urmăririi penale împotriva procurorului M.G., în legătură cu rezoluția prin care a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de G.A., astfel că se impune menținerea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale cu privire la acest procuror, care este corectă. S-a mai motivat că plângerea formulată de D.C. este întemeiată cu privire la rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de G.A., în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, deoarece, sub acest aspect, competența de soluționare revine Judecătoriei Câmpina, în a cărei rază teritorială au avut loc faptele și unde se află parchetul la care s-a dat soluția atacată prin plângere.

S-a relevat că, în raport cu reglementarea existentă în art. 197 C. proc. pen., potrivit căreia dispozițiile referitoare la competența materială sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, se impune admiterea excepției de necompetență invocată de procuror și trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea acestui capăt de cerere, referitor la plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina. Împotriva sentinței, petiționarul a declarat recurs, formulând mai multe motive de casare, în cadrul cărora a invocat: - Cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., susținând că nu au fost respectate dispozițiile legale referitoare la competență în materie de indivizibilitate.

Sub acest aspect s-a relevat că și în raport cu prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, este nelegală. - Cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., arătând, în acest sens, că nu este motivată soluția dată cu privire la plângerea care se referă la rezoluția de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Tot în cadrul acestui motiv, s-a mai susținut că există contradicție între considerente și dispozitiv în ceea ce privește trimiterea cauzei pentru soluționarea plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina.

- Cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unor probe, precum și cu privire la anumite cereri esențiale. S-a subliniat, în această privință, că nu s-a ținut seama de existența în dosar a unei adrese corecte, din care rezultă că imobilul în litigiu nu a fost naționalizat, și nici de împrejurarea că adresa falsă a fost prezentată ca bună, fără să se ia în considerare că procesul-verbal în care se menționează că imobilul respectiv ar fi făcut obiectul naționalizării, a fost infirmat de Parchetul de pe lângă instanța supremă. S-a susținut, de asemenea, că prin considerentele sentinței s-a urmărit acoperirea soluției procurorului M.G., de inversare a caracterului celor două acte între care există contradicție.

- Cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen., susținând că sentința este contrară legii. - Cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 19 din C. proc. pen., susținând că judecătorii, prin exces de putere, s-au substituit puterii legiuitoare, dând o interpretare inadmisibilă dispozițiilor legale aplicate. În concluzie, petiționarul D.C. a cerut casarea sentinței atacate, desființarea rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale din ambele dosare și să fie reținută cauza, în vederea judecării, de către Completul de 9 judecători. Recursul nu este fondat. În adevăr, prin art. 278 1 C. proc. pen., este reglementată plângerea în fața instanței împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată.

În acest sens, prin alin. (1) din textul de lege menționat se prevede că „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”. În raport cu această prevedere a legii este, deci, neîndoielnică vocația petiționarului D.C., de a ataca la instanță, cu plângere, rezoluțiile procurorului, de neîncepere a urmăririi penale la care se referă.

Dar, în conformitate cu același alin. (1) al art. 278 1 C. proc. pen., nu poate fi ignorată obligația petiționarului de a adresa plângerea, împotriva rezoluției procurorului, „la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”. Sub acest aspect, este de observat că instanța căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza, în primă instanță, cu privire la faptele imputate făptuitorului G.A., în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, este Judecătoria Câmpina. Or, în raport cu această situație și cu dispoziția imperativă a art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., referitoare la instanța competentă să soluționeze plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, se constată că prima instanță a procedat corect, dispunând trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii împotriva rezoluției prin care procurorul a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997, privind pe G.A. Critica formulată în această privință de petiționarul D.C., în sensul că ar exista indivizibilitate între faptele imputate lui G.A. și procurorul M.G., care ar impune soluționarea lor deodată, de către aceeași instanță, nu poate fi primită datorită poziției total diferite în care s-au aflat aceștia în cadrul raporturilor juridice în discuție.

Astfel, împrejurarea că M.G., acționând în calitatea sa oficială de procuror, în urma examinării actelor dosarului nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, a dispus, prin rezoluție, confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitorul G.A., nu poate atribui caracter de legătură indivizibilă acestui act al său, de dispoziție, cu faptele săvârșite de altă persoană, asupra cărora a trebuit să se pronunțe potrivit atribuțiilor funcției sale.

Inadmisibilitatea punctului de vedere susținut de petiționar în această privință este vădită, pentru că altfel s-ar crea precedentul ce ar permite invocarea indivizibilității între actele organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată, cu faptele inculpatului, ceea ce ar fi de neconceput în condițiile ordinii de drept existente, ceea ce nu poate permite examinarea în cadrul aceluiași proces, atât a faptelor celui urmărit sau judecat, cât și a actelor oficiale îndeplinite de către procuror sau judecător. Tot astfel, este lipsită de suport juridic, susținerea că dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., nu ar permite trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă acea judecătorie.

Sub acest aspect, este de observat că textul de lege menționat se referă la competența instanței, în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării, chestiune care nici nu a făcut obiectul examinării în cuprinsul sentinței și al rezoluțiilor criticate, astfel că dispoziția de trimitere a cauzei, la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii petiționarului, în limitele arătate, nu este susceptibilă de a fi supusă criticilor ce i s-au adus de petiționar. Examinându-se sentința, în raport cu actele dosarului, se constată că nu sunt întemeiate nici criticile formulate în cadrul celorlalte motive de casare.

Astfel, se constată că prin considerentele sentinței s-au relevat temeiurile de fapt și de drept avute în vedere de prima instanță, atât la adoptarea soluției de respingere a plângerii privind rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de procurorul M.G., cât și la adoptarea soluției de trimitere a cauzei la Judecătoria Câmpina, în scopul soluționării plângerii petiționarului împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale privind pe G.A. De asemenea, conținutul clar al argumentelor formulate prin sentință, în sprijinul soluției de trimitere a cauzei la Judecătoria Câmpina, în vederea soluționării plângerii ce vizează neînceperea urmăririi penale față de G.A., nu dă posibilitate să se ajungă la interpretări echivoce, încât și critica formulată în sensul că, sub acest aspect, ar exista contradicție între considerente și dispozitiv, nu este fondată.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., este de subliniat că, în măsura în care a fost necesar, prima instanță a făcut referire la materialul probator aflat în dosar, evident și prin prisma existenței autorității lucrului judecat în legătură cu anumite aspecte ale cauzei, care ar fi putut determina formarea într-un anumit sens a convingerii intime a procurorului, atunci când a emis rezoluția din 28 iulie 1997. În aceste condiții, neexistând elemente care să justifice presupunerea petiționarului D.C. că procurorul împotriva căruia a formulat plângerea, ar fi acționat cu rea credință, în mod corect s-a constatat de prima instanță, că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, față de acel procuror, nu conține elemente de natură a justifica infirmarea ei.

De altfel, o dezvoltare mai detaliată a analizei materialului probator, cu aprecierea caracterului fiecăreia din cele două adrese la care se referă petiționarul-recurent, ar fi putut conține și elemente de pronunțare anticipată asupra soluției ce ar urma să fie adoptată de Judecătoria Câmpina, cu privire la rezoluția din 28 iulie 1997, prin care s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de G.A., ceea ce nu ar fi fost admisibil. În raport cu toate aceste considerente de fapt și de drept, din care rezultă că soluția primei instanțe s-a impus sub ambele aspecte, să fie pronunțată în sensul dispozitivului sentinței, nu se justifică nici invocarea cazurilor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 și ale art. 385 9 alin. (1) pct. 19 C. proc.

pen. În această privință, din examinarea sentinței nu se constată aspecte contrare legii sau de exces de putere din partea judecătorilor, în sensul trecerii în domeniul altei puteri constituite de stat, de natura celor invocate de petiționar, prin motivele de casare ce le-a formulat. De aceea, în lipsa elementelor probatorii care să justifice atribuirea relei-credințe procurorului care a emis rezoluția din 28 iulie 1997, devine inexplicabilă aprecierea petiționarului, în cadrul motivelor de recurs, că prin considerentele sentinței s-ar fi urmărit acoperirea soluției acelui procuror, de inversare a caracterului celor două adrese cu conținut contradictoriu.

Totodată, examinându-se cererea prealabilă a petiționarului, de a se constata că numele intimatului nu a fost menționat în lista afișată la ușa instanței, se apreciază că această omisiune nu are relevanța ce i se atribuie, cât timp o astfel de împrejurare nu a fost de natură a-l împiedica pe petiționar să-și formuleze cererile și susținerile, iar intimatul a fost citat legal și nominalizat, cu ocazia efectuării apelului părților. În consecință, constatându-se netemeinicia motivelor invocate și cum alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu pot fi reținute, urmează ca recursul declarat de petiționarul D.C. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.C. împotriva sentinței nr. 100 din 17 mai 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4100/2001. Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.