ÎCCJ, Decizia nr. 10/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 10/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

petiționara D.F. a formulat plângere penală împotriva numitului G.A., director

al SC C. SA Bușteni, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual, de

uz de fals și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În motivarea plângerii, D.F. a

învederat că se află în litigiu, încă din anul 1991, cu SC C. SA, cu privire la

un imobil situat în orașul Bușteni - Poiana Țapului, la punctul Zamora, pe care

l-a dobândit, prin cumpărare, în anul 1938.

S-a relevat că, după anul 1947,

imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, fiind preluat în anul

1951, de Sfatul Popular al orașului Bușteni, printr-un proces-verbal, în

temeiul Decretului nr. 92/2950.

În legătură cu invocarea acestui

temei, petiționara D.F. a menționat că H.C.M. nr. 693/1960, prin care au fost

completate listele anexă la Decretul nr. 92/1950, nu s-a referit la imobilul

care fusese proprietatea sa, ci la un alt imobil, având ca proprietar o

persoană cu nume asemănător.

În timpul judecării litigiului cu SC

C. SA, la solicitarea directorului acestei societăți (G.A.), Consiliul Județean

Prahova a comunicat, prin adresa nr. 3944 din 23 iunie 1992, că imobilul

respectiv apare, în acte, ca fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950

și a H.C.M. nr. 693/1960, precum și că adresa nr. 2301 din 2 aprilie 1991, a

Prefecturii județului Prahova, în care s-a menționat că imobilul nu este

înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950, se modifică, în sensul că imobilul

apare naționalizat.

În baza acestei adrese, directorul G.A.

a întocmit un proces-verbal și o situație a terenului și construcției, în care

a menționat că imobilul în litigiu este proprietatea SC C. SA, fiind

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și H.C.M. nr. 693/1960.

Petiționara D.F. a susținut că

aceste înscrisuri, întocmite de G.A., sunt false, iar prezentarea lor în fața

instanței a produs consecințe juridice, determinând respingerea acțiunii prin

care ea a revendicat imobilul.

Prin rezoluția din 28 iulie 1997,

dată în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina,

procurorul M.G. a confirmat propunerea de a nu se începe urmărirea penală față

de G.A., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual prevăzută de art.

289 C. pen., de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. și de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 din același cod.

S-a motivat că sesizarea

petiționarei D.F. este neîntemeiată, deoarece actul care conține date

neconforme cu realitatea, nu este adresa nr. 3944/1992 a Consiliului Județean

Prahova, ci adresa nr. 1201/1991, a Prefecturii județului Prahova.

Conchizându-se, s-a subliniat că

faptele sesizate de D.F. nu sunt prevăzute de legea penală, deoarece G.A. a

întocmit și folosit cele două înscrisuri, pe baza unui act administrativ valid.

Împotriva acestei rezoluții,

petiționara D.F., iar după decesul acesteia, care a intervenit la 11 decembrie

1999, fiul ei D.C., au formulat plângeri întemeiate pe dispozițiile art. 278 C.

proc. pen.

Prin rezoluțiile date în dosarele nr.

5985/1547/1999 și nr. 36121/7839/2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a respins ca neîntemeiate, plângerile formulate de D.F. și D.C.,

considerând că soluția adoptată de procurorul M.G., este legală și temeinică.

a formulat plângere penală împotriva procurorului M.G., solicitând trimiterea

acestuia în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual

prevăzută de art. 289 C. pen., de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 din

același cod, de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. și de

tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.

Prin această plângere s-a susținut

că procurorul M.G. a săvârșit infracțiunile menționate prin emiterea rezoluției

de confirmare a propunerii de a nu se începe urmărirea penală în cauza privind

pe G.A.

Prin rezoluția din 30 aprilie 1998,

dată în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.G.,

pentru săvârșirea infracțiunilor menționate în plângere, motivându-se că,

într-un astfel de caz, nu poate fi folosită decât calea de atac a plângerii

contra soluției de neurmărire.

Prin aceeași rezoluție,

examinându-se plângerea și sub ultimul aspect învederat, s-a dispus respingerea

acesteia, cu motivarea că rezoluția de confirmare a propunerii de neîncepere a

urmăririi penale față de G.A. este legală și temeinică.

La data de 6 octombrie 1998,

prezentându-se D.C., fiul petiționarei D.F., la Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, i s-a explicat că

plângerea pe care a formulat-o împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale împotriva procurorului M.G., o poate adresa Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție.

Prin rezoluția din 5 martie 1999,

dată în dosarul nr. 5985/1547/1999 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, secția anticorupție, urmărire penală și criminalistică, procurorul

desemnat să examineze plângerea formulată de D.F. împotriva soluțiilor date în

dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și în

dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, a

dispus respingerea acestei plângeri, ca neîntemeiată.

S-a motivat că din actele dosarului rezultă

că soluția dată de procurorul M.G. în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria Câmpina, este legală și temeinică, neconstatându-se

existența infracțiunilor imputate acestui procuror.

Fiind formulată o nouă plângere de

către D.C., fiul petiționarei D.F., a fost reverificat dosarul nr. 1516/P/1997

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, comunicându-se petiționarului

că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de procurorul M.G. se menține.

Ca urmare a formulării , la data de

23 ianuarie 2002, a unei noi plângeri de către petiționarul D.C., procurorul

șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, prin rezoluția din 27 februarie 2002, a dispus

respingerea și a acestei plângeri, ca neîntemeiată.

S-a motivat că, neexistând probe

care să ateste săvârșirea vreunei infracțiuni de către procurorul M.G., în

legătură cu emiterea rezoluției de neurmărire penală în dosarul nr. 1516/P/1997

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, plângerea apare neîntemeiată,

mai ales că în raport cu dispozițiile art. 275 - 278 C. proc. pen., partea

nemulțumită de soluția adoptată, are posibilitate să se adreseze, cu plângere,

procurorului ierarhic superior.

La data de 21 septembrie 2001, D.C.

s-a adresat Curții Supreme de Justiție, secția penală, cu plângere împotriva

soluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procurorul M.G., cu

privire la G.A., cerând să se rețină că faptele acestui procuror întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunilor de fals intelectual, de uz de fals

și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și să se dispună ca

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție să emită rechizitoriu de

trimitere în judecată a acestui procuror.

Printr-o cerere ulterioară,

înregistrată sub nr. 21570 din 11 septembrie 2002, D.C. a precizat că plângerea

sa privește atât soluția de neîncepere a urmăririi penale față de G.A.,

confirmată prin rezoluția procurorului M.G., din 28 iulie 1997, cât și

rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale față de acest procuror.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 100 din 17 mai 2004, a respins plângerea

formulată de D.C. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în

dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

privind pe M.G.

Prin aceeași sentință, s-a dispus

trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii

formulate de D.C. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în

dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, privind

pe G.A.

S-a motivat că din examinarea

actelor dosarului nu s-a constatat existența de temeiuri care să justifice începerea

urmăririi penale împotriva procurorului M.G., în legătură cu rezoluția prin

care a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de G.A.,

astfel că se impune menținerea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale cu

privire la acest procuror, care este corectă.

S-a mai motivat că plângerea

formulată de D.C. este întemeiată cu privire la rezoluția de neîncepere a

urmăririi penale dispusă față de G.A., în dosarul nr. 1516/P/1997 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, deoarece, sub acest aspect, competența

de soluționare revine Judecătoriei Câmpina, în a cărei rază teritorială au avut

loc faptele și unde se află parchetul la care s-a dat soluția atacată prin

plângere.

S-a relevat că, în raport cu

reglementarea existentă în art. 197 C. proc. pen., potrivit căreia dispozițiile

referitoare la competența materială sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea

nulității, se impune admiterea excepției de necompetență invocată de procuror

și trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea acestui capăt

de cerere, referitor la plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Câmpina.

Împotriva sentinței, petiționarul a

declarat recurs, formulând mai multe motive de casare, în cadrul cărora a

invocat:

- Cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., susținând că nu au fost respectate

dispozițiile legale referitoare la competență în materie de indivizibilitate.

Sub acest aspect s-a relevat că și în raport cu prevederile art. 41 alin. (1) C.

proc. pen., trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, este nelegală.

- Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., arătând, în acest sens, că nu este motivată

soluția dată cu privire la plângerea care se referă la rezoluția de neîncepere

a urmăririi penale în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești.

Tot în cadrul acestui motiv, s-a mai

susținut că există contradicție între considerente și dispozitiv în ceea ce

privește trimiterea cauzei pentru soluționarea plângerii împotriva rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale din dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria Câmpina.

- Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra

unor probe, precum și cu privire la anumite cereri esențiale.

S-a subliniat, în această privință,

că nu s-a ținut seama de existența în dosar a unei adrese corecte, din care

rezultă că imobilul în litigiu nu a fost naționalizat, și nici de împrejurarea

că adresa falsă a fost prezentată ca bună, fără să se ia în considerare că

procesul-verbal în care se menționează că imobilul respectiv ar fi făcut

obiectul naționalizării, a fost infirmat de Parchetul de pe lângă instanța

supremă.

S-a susținut, de asemenea, că prin

considerentele sentinței s-a urmărit acoperirea soluției procurorului M.G., de

inversare a caracterului celor două acte între care există contradicție.

- Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., susținând că sentința este

contrară legii.

- Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 19 din C. proc. pen., susținând că judecătorii, prin exces de

putere, s-au substituit puterii legiuitoare, dând o interpretare inadmisibilă

dispozițiilor legale aplicate. În concluzie, petiționarul D.C. a cerut casarea

sentinței atacate, desființarea rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale

din ambele dosare și să fie reținută cauza, în vederea judecării, de către

Completul de 9 judecători.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, prin art. 278

1

C. proc. pen., este reglementată plângerea în fața instanței împotriva

rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată.

În acest sens, prin alin. (1) din

textul de lege menționat se prevede că „după respingerea plângerii făcute

conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale

sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana

vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

În raport cu această prevedere a

legii este, deci, neîndoielnică vocația petiționarului D.C., de a ataca la

instanță, cu plângere, rezoluțiile procurorului, de neîncepere a urmăririi

penale la care se referă.

Dar, în conformitate cu același alin.

(1) al art. 278

1

C. proc. pen., nu poate fi ignorată obligația

petiționarului de a adresa plângerea, împotriva rezoluției procurorului, „la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Sub acest aspect, este de observat

că instanța căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza, în primă

instanță, cu privire la faptele imputate făptuitorului G.A., în dosarul nr. 1516/P/1997

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, este Judecătoria Câmpina.

Or, în raport cu această situație și

cu dispoziția imperativă a art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.,

referitoare la instanța competentă să soluționeze plângerea împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, se constată că prima instanță a

procedat corect, dispunând trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii împotriva rezoluției prin care procurorul

a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997,

privind pe G.A.

Critica formulată în această

privință de petiționarul D.C., în sensul că ar exista indivizibilitate între

faptele imputate lui G.A. și procurorul M.G., care ar impune soluționarea lor

deodată, de către aceeași instanță, nu poate fi primită datorită poziției total

diferite în care s-au aflat aceștia în cadrul raporturilor juridice în

discuție.

Astfel, împrejurarea că M.G.,

acționând în calitatea sa oficială de procuror, în urma examinării actelor

dosarului nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, a

dispus, prin rezoluție, confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale

față de făptuitorul G.A., nu poate atribui caracter de legătură indivizibilă

acestui act al său, de dispoziție, cu faptele săvârșite de altă persoană,

asupra cărora a trebuit să se pronunțe potrivit atribuțiilor funcției sale.

Inadmisibilitatea punctului de

vedere susținut de petiționar în această privință este vădită, pentru că altfel

s-ar crea precedentul ce ar permite invocarea indivizibilității între actele

organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată, cu faptele

inculpatului, ceea ce ar fi de neconceput în condițiile ordinii de drept

existente, ceea ce nu poate permite examinarea în cadrul aceluiași proces, atât

a faptelor celui urmărit sau judecat, cât și a actelor oficiale îndeplinite de

către procuror sau judecător.

Tot astfel, este lipsită de suport

juridic, susținerea că dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., nu ar

permite trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997

al Parchetului de pe lângă acea judecătorie.

Sub acest aspect, este de observat

că textul de lege menționat se referă la competența instanței, în caz de

schimbare a încadrării juridice sau a calificării, chestiune care nici nu a

făcut obiectul examinării în cuprinsul sentinței și al rezoluțiilor criticate,

astfel că dispoziția de trimitere a cauzei, la Judecătoria Câmpina, pentru soluționarea plângerii petiționarului, în limitele arătate, nu

este susceptibilă de a fi supusă criticilor ce i s-au adus de petiționar.

Examinându-se sentința, în raport cu

actele dosarului, se constată că nu sunt întemeiate nici criticile formulate în

cadrul celorlalte motive de casare.

Astfel, se constată că prin

considerentele sentinței s-au relevat temeiurile de fapt și de drept avute în vedere

de prima instanță, atât la adoptarea soluției de respingere a plângerii privind

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de procurorul M.G., cât și la

adoptarea soluției de trimitere a cauzei la Judecătoria Câmpina, în scopul soluționării plângerii petiționarului împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale privind pe G.A.

De asemenea, conținutul clar al

argumentelor formulate prin sentință, în sprijinul soluției de trimitere a

cauzei la Judecătoria Câmpina, în vederea soluționării plângerii ce vizează

neînceperea urmăririi penale față de G.A., nu dă posibilitate să se ajungă la

interpretări echivoce, încât și critica formulată în sensul că, sub acest

aspect, ar exista contradicție între considerente și dispozitiv, nu este

fondată.

În ceea ce privește motivul de

casare întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C.

proc. pen., este de subliniat că, în măsura în care a fost necesar, prima

instanță a făcut referire la materialul probator aflat în dosar, evident și

prin prisma existenței autorității lucrului judecat în legătură cu anumite

aspecte ale cauzei, care ar fi putut determina formarea într-un anumit sens a

convingerii intime a procurorului, atunci când a emis rezoluția din 28 iulie

1997.

În aceste condiții, neexistând

elemente care să justifice presupunerea petiționarului D.C. că procurorul

împotriva căruia a formulat plângerea, ar fi acționat cu rea credință, în mod

corect s-a constatat de prima instanță, că rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale, față de acel procuror, nu conține elemente de natură a justifica

infirmarea ei.

De altfel, o dezvoltare mai

detaliată a analizei materialului probator, cu aprecierea caracterului fiecăreia

din cele două adrese la care se referă petiționarul-recurent, ar fi putut

conține și elemente de pronunțare anticipată asupra soluției ce ar urma să fie

adoptată de Judecătoria Câmpina, cu privire la rezoluția din 28 iulie 1997,

prin care s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de G.A.,

ceea ce nu ar fi fost admisibil.

În raport cu toate aceste

considerente de fapt și de drept, din care rezultă că soluția primei instanțe

s-a impus sub ambele aspecte, să fie pronunțată în sensul dispozitivului

sentinței, nu se justifică nici invocarea cazurilor de casare întemeiate pe

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

și ale art. 385

9

alin. (1) pct. 19 C. proc. pen. În această privință, din examinarea sentinței

nu se constată aspecte contrare legii sau de exces de putere din partea

judecătorilor, în sensul trecerii în domeniul altei puteri constituite de stat,

de natura celor invocate de petiționar, prin motivele de casare ce le-a

formulat.

De aceea, în lipsa elementelor

probatorii care să justifice atribuirea relei-credințe procurorului care a emis

rezoluția din 28 iulie 1997, devine inexplicabilă aprecierea petiționarului, în

cadrul motivelor de recurs, că prin considerentele sentinței s-ar fi urmărit

acoperirea soluției acelui procuror, de inversare a caracterului celor două

adrese cu conținut contradictoriu.

Totodată, examinându-se cererea

prealabilă a petiționarului, de a se constata că numele intimatului nu a fost

menționat în lista afișată la ușa instanței, se apreciază că această omisiune

nu are relevanța ce i se atribuie, cât timp o astfel de împrejurare nu a fost

de natură a-l împiedica pe petiționar să-și formuleze cererile și susținerile,

iar intimatul a fost citat legal și nominalizat, cu ocazia efectuării apelului

părților.

În consecință, constatându-se

netemeinicia motivelor invocate și cum alte motive, susceptibile a fi luate în

considerare din oficiu, nu pot fi reținute, urmează ca recursul declarat de

petiționarul D.C. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea sa la plata

cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul D.C. împotriva sentinței nr. 100 din 17 mai 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

4100/2001.

Obligă pe petiționar să plătească

statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 ianuarie 2005.