ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3965/2006

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1410 din 13 decembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Prahova a fost admisă

contestația formulată de A.N. în contradictoriu cu Primăria Municipiului

Câmpina, împotriva deciziei nr. 1945 din 24 august 2004, emisă de Primarul

Municipiului Câmpina și în consecință s-a dispus anularea ei.

S-a constatat dreptul petentului la

despăgubiri pentru imobilul situat în Câmpina, potrivit Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv

în baza Decretului nr. 92/1950, și că se justifică acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent conform celor solicitate prin notificare.

Prin decizia nr. 347 din

15 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, s-a

respins ca nefondat apelul, formulat de intimata Primăria municipiului Câmpina

împotriva sentinței civile nr. 1410 din 13 decembrie 2004, pronunțată de

Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimații contestatori A.D. și A.I.D.

Instanța de apel a

reținut în esență că prin notificarea adresată intimatei, Primăria Municipiului

Ploiești, la data de 3 aprilie 2001, A.M., A.N. și H.I.I. au solicitat

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

Câmpina.

Notificarea a fost respinsă prin

Dispoziția nr. 1945 din 24 august 2004, emisă de Primarul Municipiului Câmpina,

cu motivarea că imobilul nu a fost preluat abuziv de către stat.

S-a avut în vedere că

Decretul nr. 92/1950 contravenea în mod flagrant dispozițiilor art. 8 alin. (1)

din Constituția din 1948, potrivit cărora „proprietatea particulară și dreptul

de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege” iar art. 10 prevedea „că

exproprierea poate fi făcută numai pentru o cauză de utilitate publică, pe baza

unei legi, cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, cât și a

dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948,

conform cărora „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”,

ultimul text constituind o normă imperativă a dreptului internațional public.

Astfel, s-a reținut că

preluarea de către stat a imobilului în litigiu, de la autorul contestatorului

s-a făcut în baza unui act normativ care contravenea unor norme juridice cu

valoare superioară, imobilul fiind preluat fără titlu valabil.

S-a mai avut în vedere,

că, chiar dacă s-ar fi reținut preluarea cu titlu valabil, contestatorul tot ar

fi avut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 2 alin.

(1) lit. g) din Legea nr. 10/ 2001, deoarece măsurile reparatorii prevăzute de

această lege i se cuveneau, pentru că ambele feluri de preluare s-au considerat

abuzive de către legiuitor.

S-a avut în vedere că

distincția dintre cele două modalități de preluare are relevanță numai în cazul

în care se solicită restituirea în natură a imobilelor, în speță fiind vorba

numai de o cerere care privește măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva deciziei

civile nr. 347 din 15 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția civilă, a declarat recurs în termen, pârâtul Municipiul Câmpina prin

Primar, care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs se învederează de către recurent că hotărârea instanței de apel este

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, reținând greșit

că s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat și că nu s-a

dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului de către persoana

îndreptățită.

Se mai arată că instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001, imobilul revendicat fiind preluat de stat cu titlu valabil,

deoarece autorul intimaților contestatori (O.G.) făcea parte din categoria

celor prevăzuți în art. 2 din Decretul de naționalizare nr. 92/1950, acesta

deținând mai multe proprietăți, unele dintre ele fiind folosite în scopul

închirierii.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Prin notificarea

adresată Primăriei Municipiului Ploiești la 3 aprilie 2001, numiții A.M., A.N.

și H.I.I. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul situat în Câmpina.

Prin dispoziția nr. 1945

din 24 august 2004, emisă de Primarul Municipiului Câmpina s-a respins

notificarea cu motivarea că imobilul în discuție nu a fost preluat abuziv de

către stat.

Prin Certificatul nr.

676 din 30 iunie 1997 și Adresa nr. 1032 din 4 iunie 1990, aflate la filele nr.

16 și 17 din dosarul de fond nr. 6279/2004 se reține că imobilul a fost preluat

la data de 26 august 1958 în baza Decretului nr. 92/1950, în anexă fiind

înscris G.O. (antecesorul reclamanților), cu opt apartamente situate în

Câmpina, în București și în Ploiești.

Potrivit art. 2 din

Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înțeleg cele naționalizate

prin Legea nr. 119/1948, cele preluate prin confiscarea averii ca urmare a unei

hotărâri judecătorești, donate statului, preluate de stat în baza unor legi sau

a altor acte normative nepublicate, precum și orice alte imobile preluate de

stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998.

Conform înscrisurilor

depuse la dosar rezultă, că imobilul a aparținut autorului reclamanților de la

care a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și că acesta făcea parte din

categoriile persoanelor exceptate de la naționalizare.

În această situație

corect s-a reținut că imobilul în litigiu nu a fost preluat cu titlul valabil,

fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamanții

fiind îndreptățiți la măsurile reparatorii solicitate prin notificare.

La data de 10 februarie

2005, în apel, ca urmare a decesului reclamantului inițial A.N. au fost

introduși în cauză moștenitorii acestuia, numiții A.D. și A.I.D.

Nu există nici un dubiu

care să pună la îndoială calitatea acestora de persoane îndreptățite în sensul

cerințelor Legii nr. 10/2001, calitate ce a fost stabilită pentru antecesorul

lor încă din anul 1999 conform înscrisului de la dosar, fila nr. 27 recurs (Adresa

nr. 1032 din 4 iunie 1990, certificatul nr. 676/1997 și hotărârea nr. 2849 din

30 august 1999 a Primăriei Generale a Capitalei, emisă de Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-au acordat despăgubiri antecesorului

reclamanților pentru unul dintre cele opt imobile naționalizate ca și cel din

cauză).

Imobilul în litigiu s-a

preluat de la autorul reclamanților în baza Decretului nr. 92/1950, care

contravenea unor norme juridice cu valoare superioară, respectiv Constituției

din 1948, care garanta dreptul de proprietate și dreptul de moștenire al

acesteia, proprietatea putând fi luată numai pentru cauză de utilitate publică,

pe baza unei legi, cu o dreaptă despăgubire acordată proprietarului.

Același decret

contravenea și normelor imperative de drept internațional public, respectiv

Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 potrivit cărora „nimeni nu

poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa” .

Față de aceste

considerente, corect a reținut instanța de apel, că imobilul a fost preluat

fără titlu valabil și că intimații reclamanți sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii prin echivalent. Mai mult decât atât, față de art. 2 alin. (1) lit.

g) din Legea nr. 10/2001, dreptul reclamanților la asemenea măsuri este

prevăzut și în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, avându-se în vedere,

că atât preluarea fără titlu valabil, cât și cea cu titlu valabil sunt

considerate de legiuitor ca abuzive.

Faptul că, reclamanții

au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent face inutilă orice discuție în

legătură cu modalitatea de preluare cu titlu valabil sau fără titlu valabil,

fiind relevantă modalitatea de preluare numai în cazul în care s-ar fi

solicitat restituirea în natură a imobilului.

În consecință, critica

recurentei este nefondată, deoarece preluarea imobilului a fost abuzivă,

reclamanții dovedind dreptul de proprietate asupra imobilului ca moștenitori ai

proprietarului inițial, astfel că și-au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite, conform art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și în concordanță

cu cerințele art. 22 din aceeași lege.

Pentru considerentele

expuse urmează ca recursul declarat de pârât să fie respins, menținându-se ca

legală și temeinică hotărârea instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

municipiul Câmpina împotriva deciziei nr. 347 din 15 martie 2005 a Curții de

Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2006.