ÎCCJ, Decizia nr. 154/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 8 mai 1995, petenta D.F. a solicitat efectuarea de cercetări împotriva numitului P.S., judecător la Curtea de Apel Brașov, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289, 291 și 246 C. pen., constând în aceea că a atestat mincinos, în decizia nr. 451/C/R/1994, că imobilul proprietatea sa situat în Bușteni, este naționalizat, că a folosit la redactarea deciziei, adresa nr. 3994/1992 a Consiliului Județean Prahova, deși știa că aceasta este falsă, precum și că, în calitate de judecător, a susținut, împotriva evidenței, că imobilul este naționalizat. Prin rezoluția nr. 165/P/1996 din 25 aprilie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a dispus neînceperea urmăririi penale.

S-a reținut că din cuprinsul actului de sesizare rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate. Astfel, soluția pronunțată în recurs este rezultatul votului tuturor membrilor completului de judecată. Dezlegarea pricinii în modul arătat nu se datorează, astfel cum susține petenta, reținerii cu rea credință a împrejurării că imobilul a trecut în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, ci ca urmare a utilizării greșite de către aceasta, a acțiunii în evacuare, în locul celei în revendicare. În principiu, partea nemulțumită de modul de soluționare a cauzei de către instanță, are la îndemână căile ordinare și extraordinare de atac. Sistemul căilor de atac se întemeiază pe recunoașterea posibilității săvârșirii erorilor judiciare.

Numai în măsura în care, cu intenție directă sau indirectă, magistratul îndeplinește defectuos atribuțiile sale în cadrul unui proces civil, cauzând, astfel, o vătămare intereselor legale ale unei persoane, el poate răspunde pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Din însuși conținutul plângerii penale nu rezultă, însă, că, printr-o interpretare trunchiată a probelor, magistrații au urmărit sau acceptat, cel puțin, lezarea intereselor numitei D.F. De asemenea, în cauză nu este întrunit conținutul legal al infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals. Infracțiunea de fals intelectual poate exista în măsura în care între situația de fapt și înscrisul constatator al acesteia există o neconcordanță.

Or, considerentele și dispozitivul deciziei invocate de petentă reflectă starea de fapt reținută de instanță, între mențiunile cuprinse în hotărâre, în sens de instrumentum și conținutul ei, ca act juridic negotium , existând o deplină concordanță. Împotriva acestei rezoluții, petenta a formulat plângere. Prin rezoluția nr. 27281/7225/1999 din 7 octombrie 1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă, secția anticorupție, urmărire penală și criminalistică, a infirmat rezoluția nr. 165/P/1996, a dispus neînceperea urmăririi penale față de P.S., fost judecător al Curții de Apel Brașov, cercetat sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246, 289 și 291 C. pen. și a respins, pe fond, plângerea formulată de petenta D.F., ca neîntemeiată.

S-a reținut că în raport cu cercetările și probele administrate, rezoluția atacată este temeinică și amplu motivată. Sub aspectul legalității, aceasta urmează, însă, a fi infirmată, întrucât, din punct vedere al competenței materiale, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov îi era prohibit să soluționeze un dosar în care cercetarea privea un judecător al Curții de Apel Brașov. Împotriva acestei din urmă rezoluții, petentul D.C., moștenitor al D.F., a formulat plângere. Prin sentința nr. 4 din 7 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată. S-a reținut că în condițiile pronunțării unei soluții, ca rezultat al deliberării tuturor judecătorilor care au format completul de judecată, judecătorului care a redactat decizia, nu i se poate reține nici o vină penală, numai pentru acest motiv.

S-a mai arătat că litigiul și pretențiile din cauza de față nu se datorează de fapt judecătorilor care au soluționat recursul în acțiunea în evacuare, ci folosirii greșite, de către D.F., a acțiunii în evacuare, în locul celei în revendicare. De altfel, în raport cu caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, moștenitorul petentei are deschisă calea unei acțiuni separate în revendicarea imobilului. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul D.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. La termenul din 6 iunie 2005, fixat pentru judecarea recursului, petentul prezent în instanță, personal, a declarat că retrage recursul declarat împotriva sentinței nr. 4 din 7 ianuarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3614/2004.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile art. 385 4 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 369 din același cod, Curtea va lua act de retragerea recursului declarat de petentul D.C. împotriva hotărârii primei instanțe. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul menționat va fi obligat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de retragerea recursului declarat de petentul D.C. împotriva sentinței nr. 4 din 7 ianuarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3614/2004. Obligă pe recurentul menționat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2005.