ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 518 din 29 octombrie

2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta F.M.,

în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, a dispus

anularea Hotărârii nr. 5842 din 30 mai 2009 emisă de pârâtă

și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de

refugiat în perioada martie 1941 – noiembrie 1945 și să-i acorde

drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, începând cu data de 24

aprilie 2009.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în baza probatoriului administrat

(certificatul de naștere și declarațiile martorilor), că

reclamanta s-a născut la data de 17 mai 1939 în localitatea Sîg, jud.

Sălaj și s-a refugiat împreună cu familia, în luna septembrie

1940, din cauza persecuțiilor din motive etnice, din localitatea de

domiciliu în localitatea Budurușa, județul Bihor, unde a rămas

până în luna martie 1945.

A reținut instanța că

declarațiile martorilor sunt concordante, iar martorii au cunoscut,

datorită relațiilor familiale, situația în care s-a aflat

reclamanta, întrucât au fost refugiați în aceeași localitate, precum

și faptul că este de domeniul evidenței că și

persoanele minore au plecat împreună cu familiile lor, deoarece erau

supuse unui regim care făcea distincție între cetățenii

statului maghiar pe motiv de naționalitate.

Împotriva sentinței civile pronunțate

de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Casa Județeană

de Pensii Sălaj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele

de recurs, recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în

care obiectul litigiului vizează o indemnizație de până la 500

lei, iar reclamanta a făcut dovada cu martori în privința

încadrării sale în situația reglementată de O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, instanța de

fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea

prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și art. 1191 alin. (1) C. civ.,

conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect

depășește suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act

autentic sau prin act sub semnătură privată.

Recurenta-pârâtă mai

susține că în practica Instanței Supreme (deciziia nr. 3738/2007)

s-a reținut că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, nu se acordă

persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată

sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub

autoritatea statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca

urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de

teama persecuțiilor exercitate asupra țiganilor și evreilor.

În concluzie, recurenta-pârâtă

critică sentința recurată sub aspectul faptului că a fost

pronunțată în lipsa prezentării de către reclamantă a

actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de

persoană refugiată.

Analizând cauza, prin prisma

motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentința

recurată este temeinică și legală, iar recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

În esență,

recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea

de Apel sub două aspecte:

Sub aspectul probei,

recurenta-pârâtă susține că dovada încadrării în ipoteza

reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, nu se poate face prin declarații de martori,

având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., și în lipsa

actelor doveditoare prevăzute de ordonanță.

Sub aspectul fondului,

recurenta-pârâtă susține că drepturile prevăzute de O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se

acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub

administrația statului român ori care au părăsit localitatea de

domiciliu din alte motive decât existența unor persecuții din motive

etnice.

În ceea ce privește dovada

încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, Înalta Curte

reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de

aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției

etnice se poate face prin declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt date în

aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor

prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul

în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege”.

Potrivit dispozițiilor

susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1)

din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc

actele oficiale.

De asemenea, în jurisprudența

Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr.

105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a

afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se

încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție

prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de

aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești” (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Astfel fiind, Curtea de Apel a

realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma

dispozițiilor legale incidente.

În cauză, se reține

că reclamanta a depus diligențele necesare pentru a obține acte

oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele

metodologice, așa cum rezultă din adresa (fila 13 la dosarul de fond)

emisă de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor

Naționale, în care se menționează că numitul M.F.

(tatăl reclamantei) nu figurează înregistrat ca refugiat în anul

1943.

Astfel fiind, în mod legal Curtea de

Apel Cluj a avut în vedere la pronunțarea soluției declarațiile

martorilor S.F. și T.A. (dosarul de fond), pe care le-a apreciat ca fiind

pertinente, concludente și utile cauzei și care au atestat cu

caracter unitar faptul că reclamanta împreună cu familia sa s-au

refugiat în perioada septembrie 1940 – martie 1945 din localitatea de domiciliu

(localitatea S., Județul Bihor) în localitatea B., Județul Bihor, din

cauza persecuțiilor din motive etnice, astfel că sunt neîntemeiate

și criticile din recurs referitoare la situația persoanelor care și-au

schimbat domiciliul din alte motive.

Sub acest aspect, Înalta Curte

constată că instanța fondului a realizat o corectă

apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că

reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare.

Dispozițiile art. 1191 alin. (1)

C. civ., a căror încălcare este invocată de recurenta-pârâtă,

nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada

situației de fapt a refugiului familiei reclamantei și a motivelor

care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispozițiilor

respective.

Criticile din recurs referitoare la

faptul că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, nu se acordă

persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub

administrația statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul

că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, care este ulterioară hotărârii

invocate de recurenta-pârâtă, s-a stabilit, în aplicarea

dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, că

„cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au fost

persecutați din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data

strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile

românești aflate sub ocupația altor state și indiferent

dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se

afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui alt

stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de

lege mai sus menționat”.

Independent de criticile invocate în

recurs de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, din

eroare, în dispozitivul sentinței pronunțate Curtea de Apel a dispus

acordarea drepturilor cuvenite reclamantei până în luna noiembrie 1945,

deși din considerentele deciziei și conform dispozițiilor art. 1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, F.M. este îndreptățită la acordarea drepturilor

până în luna martie 1945.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față

este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței

recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C.

proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ.

și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile nr. 518

din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.