ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2372/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 569/COM din 26 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. 3439/103/2008 a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul B.D. în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SRL Roman, acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei să permită accesul la rebrânșarea spațiului situat în Roman, județul Neamț, la rețeaua de canalizare, sub sancțiunea plății de daune cominatorii. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele: La data de 15 septembrie 2003 reclamantul a cumpărat de la SC S.T. SNC, prin lichidator judiciar, un spațiu comercial situat în Roman, un spațiu în suprafață de 33,06 mp.

Pentru utila folosință a unui spațiu comercial situat într-un imobil cu mai multe apartamente era necesar ca respectivul spațiu să fie branșat la sistemele de apă și canalizare, respectiv la instalațiile de folosință asupra cărora coproprietarii își exercită un drept de coproprietate. S-a constatat că spațiul a fost vândut și predat fără instalația de canalizare, situație în care nu putea transmite reclamantului dreptul de folosință comună asupra acestei instalații. S-a avut în vedere și raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.N. potrivit căruia branșarea spațiului reclamantului la rețeaua de alimentare cu apă și scurgere se poate face la coloana care trece prin spațiul pârâtei – schița anexă de la dosar fond – fapt ce impune o sarcină spațiului pârâtei în sensul limitării exercitării efective a dreptului de proprietate al pârâtei.

Împotriva sentinței Tribunalului reclamantul a declarat apel care fost respins ca nefondat prin decizia nr. 89 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, în considerentele căreia s-a reținut, în esență, că în condițiile în care spațiul proprietatea reclamantului nu a fost racordat la rețeaua de canalizare anterior dobândirii, instituirea unui asemenea drept în favoarea sa și a obligației în sarcina pârâtei, reprezintă stabilirea unei servituți prin fapta omului, conform art. 620 – art. 629 C. civ., neîncadrându-se în categoria servituților naturale sau legale. Împotriva deciziei pronunțate în apel reclamantul a declarat recurs criticând-o sub aspectul netemeiniciei privind servitutea prin destinația proprietarului.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că argumentele aduse în dezvoltarea criticilor formulate de recurentă nu pot fi încadrate niciunui motiv de nelegalitate din cele reglementate în cuprinsul art. 304 C. proc. civ. Cum criticile vizează aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt și de aprecierea dată probelor ce reprezintă atributul instanțelor anterioare, ele nu pot face obiectul controlului judiciar în această fază procesuală în care atribuțiile instanței de recurs sunt limitate strict doar la motivele de nelegalitate. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. va constata nulitatea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs declarată de reclamantul B.D. împotriva deciziei nr. 89 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi la 22 iunie 2010.